De-ale mele

La gură de metrou

20120707-010346.jpg
Pe cei doi ușor îi observ în mulțime. Eu stau pe loc, eu aștept pe cineva. Ei stau pe loc într-un șuvoi de oameni și morsoacă o emoție. În jurul nostru lumea ca într-un furnicar, intră și iese, intră și iese din metrou. Pentru mine și pentru cei doi îndrăgostiți timpul s-a oprit. Eu mai am de așteptat pe cineva, ei par a fi foarte nerăbdători să miște timpul din loc.
Ea îi spune ceva, ghicesc după un soi de limbaj al copului, că ea îl roagă pe el să n-o părăsească. El o mai sărută o dată, știind că nu poate să-i facă pe plac. Adică poate, dat nu vrea.Ea are capul plecat, se agață, ca o furnică, de degetul lui mic. Îl ține strâns și nu-i permite să evadeze. El revine cu un nou sărut. Așa el se scuză pentru că o lasă.Ea înțelege că acest sărut nu înseamnă nimic. Ba nu, înseamnă prea mult. Și flacăra ultimei sale speranțe începe să se stingă. E un obicei prost să te desparți prin sărut. Încă Îl mai ține de degetul mic. Acest deget mic e ca o dovadă a inevitabilului. El se mai reține, mai mult din compasiuneși din nou o sărută, dar deja mai nervos. Ea, ca un șoricel prins în borcan, începe să-și simtă obosită umilința. Eliberează degetul cel mic al marii iubiri și îl privește cum pleacă. El pășește ușurat, ea rămâne ca o stană de piatră. Apoi, cu capul între umeri, pleacă și ea.

P.S. Viața noastră e plină de astfel de scene. Cândva, în multe dintre ele, fiecare dintre noi a fost ca actor. Dar nu știu cum, atunci când asist la un spectacol ca ăsta, la gura unui metrou, uit de ale mele și mă întreb dacă acolo, undeva sus, este cineva care are grijă cumva să echilibreze lucrurile în univers. Nu îndată, măcar peste un timp. Și dacă iubirea fără suferință nu se poate, oare în contabilitatea aia de sus, e cineva să pună la depozit pentru fiecare dintre noi niște grame de fericire, în schimbul unor suferințe mai vechi? Eu simt că da.

20120707-011403.jpg

Comentarii

Previous Post Next Post

You Might Also Like

4 Comments

  • Reply Iri 9 iulie 2012 at 07:17

    nu stiu de ce, stilul in care e scris articolul imi aminteste de prima mea lectura montreal-esa „Les lettres chinoises”…poate din cauza tristetei orfeline sau a empatiei exagerate…oare timpul ne face mai reci fata de suferintele noastre, ale altora? pana unde merge emotivitatea si implicarea noastra? Limita e sanatoasa, dar cine traseasa linii, cine ne spune ca mai departe doare mai mult? si daca incercam sa fim mai putin emotivi oare ne va stirbi si din simtul frumosului?!

    Bine ati venit in Mtl!!! Sa va incarcati bateriile la maximum!

  • Reply victor 10 iulie 2012 at 13:09

    e si normal ca a parasit-o. desi el o iubea nespus de mult ea astepta un copil de la sotul ei. a fost unica solutie. punct.

  • Reply victor 10 iulie 2012 at 17:33

    dragoste adevarata cu happy end poate fi doar in filme. artistice. femeile este niste fiinte foarte crude la inima.

  • Reply Doina 10 iulie 2012 at 23:47

    Te-ai cam imputinat de cind nu mai gateste la emisiune. Te asteptam sa revii. Da acolo sus chiar este cinea. Zau!

  • Leave a Reply