La gură de metrou

Pe cei doi ușor îi observ în mulțime. Eu stau pe loc, eu aștept pe cineva. Ei stau pe loc într-un șuvoi de oameni și morsoacă o emoție. În jurul nostru lumea ca într-un furnicar, intră și iese, intră și iese din metrou. Pentru mine și pentru cei doi îndrăgostiți timpul s-a oprit. Eu mai am de așteptat pe cineva, ei par a fi foarte nerăbdători să miște timpul din loc.
Ea îi spune ceva, ghicesc după un soi de limbaj al copului, că ea îl roagă pe el să n-o părăsească. El o mai sărută o dată, știind că nu poate să-i facă pe plac. Adică poate, dat nu vrea.Ea are capul plecat, se agață, ca o furnică, de degetul lui mic. Îl ține strâns și nu-i permite să evadeze. El revine cu un nou sărut. Așa el se scuză pentru că o lasă.Ea înțelege că acest sărut nu înseamnă nimic. Ba nu, înseamnă prea mult. Și flacăra ultimei sale speranțe începe să se stingă. E un obicei prost să te desparți prin sărut. Încă Îl mai ține de degetul mic. Acest deget mic e ca o dovadă a inevitabilului. El se mai reține, mai mult din compasiuneși din nou o sărută, dar deja mai nervos. Ea, ca un șoricel prins în borcan, începe să-și simtă obosită umilința. Eliberează degetul cel mic al marii iubiri și îl privește cum pleacă. El pășește ușurat, ea rămâne ca o stană de piatră. Apoi, cu capul între umeri, pleacă și ea.

P.S. Viața noastră e plină de astfel de scene. Cândva, în multe dintre ele, fiecare dintre noi a fost ca actor. Dar nu știu cum, atunci când asist la un spectacol ca ăsta, la gura unui metrou, uit de ale mele și mă întreb dacă acolo, undeva sus, este cineva care are grijă cumva să echilibreze lucrurile în univers. Nu îndată, măcar peste un timp. Și dacă iubirea fără suferință nu se poate, oare în contabilitatea aia de sus, e cineva să pună la depozit pentru fiecare dintre noi niște grame de fericire, în schimbul unor suferințe mai vechi? Eu simt că da.

Comentarii