|
|
‘Calatorii’
duminică, 20 mai 2012
Încă un reportaj foto,şi ultimul din Olanda, din maiul ăsta. Pozele vin de pe meleagurile unde încă buzunarul nu e suficient de plin şi probabil nici timpul n-a venit să pot trăi în fiecare zi. Dar va veni şi ziua în care voi putea lua maşina ca să ajung în 30 de minute în aceasta grădină unică. Unică este ea pentru multitudinea detaliilor adunate în acelaşi loc. Keukenhof este deschis pentru public doar 2 luni pe an. În sezonul lalelelor. Un teritoriu imens se transformă într-o paradă de culori, într-o expresie a tot ce poate omul crea mai frumos. Nu e vorba doar despre 7000000 de bulbi de flori de toate soiurile şi culorile, pe care le veţi găsi înflorite. Keukenhof este întruchiparea apogeului la care poate ajunge imaginaţia umană, jucându-se cu florile şi culorie. Gustul pentru frumos ca şi pentru mizerie, este uşor transmisibil. Găsiţi-vă timp, şi mergeţi măcar o dată în viaţă aici. Pentru 15 euro veţi trăi o experienţă unică, chiar dacă în general, florile nu vă trezesc emoţii prea mari..
Am prins cea mai proastă vreme posibilă. Vânt puternic, ploaie şi frig. Nu se prea vede, nu-i aşa? De astăzi, 20 mai Keukenhoh şi-a închis porţile pentru pubic. Şi raiul florilor are porgram. Următorul spectacol este la anul.
Tag-uri: bulbi, keukenhof, lalele, muscari, olanda, zambile
Plasat în Calatorii | 7 Comentarii »
vineri, 11 mai 2012
Ultimul om pe care l-am văzut azi, era când mă întoarceam noaptea acasă. A picat în lumina farurilor de la maşina mea şi s-a aflat în această lumină fix 3 sec. Timp suficient ca să înţeleg că nu vreau cu această imagine să rămân în capul meu, înainte de somn. Era tuns, avea mustaţa tradională a moldovenilor, avea o burtă mare tapetată cu un maiou alb, care se îmbracă de obicei doar sub cămaşa şi mai purta un costum sportiv alb,fosforiscent. Avea ciorapi albi şi şlapi, iar în gură sugea pofticios o scobitoare de dinţi. Stătea în întuneric şi aştepta.
Nu-i rău deloc să poţi vedea de toate în viaţa asta. Şi oameni de-ai noştri şi oameni de-ai lor. Şi mai ales e neplăcută senzaţia asta că la ei oamenii sunt mai frumoşi decât la noi. Că doar nu e așa. Probabil e doar o senzaţie. La ei scobitorile sunt folosite pentru scobit între dinţi. Ce prostie…
Tag-uri: amsterdam, olanda
Plasat în Calatorii | 5 Comentarii »
vineri, 11 mai 2012
De cîţiva ani, la sfârşit de aprilie şi început de mai, a devenit deja o tradiţie ca să plec puţin mai departe de casă. În timp ce la ChIșinău, cu chiu cu vai, era marcată Ziua Tricolorului, eu, vorba cântecului Adei Milea, mi-am pus patriotismul în raniţă, am trecut graniţa şi m-am alăturat celor peste 700 mii de oameni care s-au adunat ca furnicile la muşuroi, să sărbătorească Ziua Reginei, la Amstedam. Ziua în care se şterg orice hotare de vârstă, culoare, opţiuni politice sau sexuale. Ziua în care există o singură condiţie pentru a face parte din gaşcă – să porţi oranj. O fi având olandezii probleme,poate chiar mai mari decât ale noastre. Dar nu ştiu cum naiba fac aşa încât sărbătoarea lor să devină atât de populară încât să adune atâţia turişti străini. Cert e că în suflet sunt nişte petrecăreţi şi negustori înăscuţi, iar talentul de a transforma cheful din ogrăjoara lor într-un chef internațional – nu e doar simplă chestie de marketing. 30 aprilie în Olanda este ziua când poţi vedea multă lume dansănd, cântând, bând, mâncând, navigând pe canale aglomerate, pe bărci de toate mărimile. Şi este unica zi din an când olandezii sunt lăsaţi să-şi vândă obiectele uzate din casă. Dar ce vechituri! Rochii vintage din anii ’50 cu 3 euro….păpuşi de porţelan cu 25 cenţi, centuri de 50 cenţi, tablouri cu 1 euro pt 4 buc…broşe de prin sec 19 cu 3 euro şamd. Mai multe le veţi afla din imagini…
În loc de Wellcome to Amsterdam!
Toată lumea are ceva de făcut. Nu şaşlîc. Vând, cumpără. Cântă şi dansează. Este uimitor cum într-o curte mică, unde numai vecinii se adună, poţi să suprinzi o trupă, cu o vocalistă minunată. Cineva îţi şopteşte că cea care cântă e chiar interpreta Anouk.Cruto zic eu şi nu ştiu cum să-mi stăpânesc un continuare emoţiile de uimire pentru tot incredibilul din jur.
Oranjul e peste tot. Sub orice formă. Şi nimeni nu caută să fie orginal, ignorând această tradiţie cromatică. Dar noi, moldovenii, cu ce culoare am vrea să ne identificăm? Hai întîi să vrem să ne identificăm.
Distracţia de pe barcă am încercat-o anul trecut. E haios, dar îţi mănâncă prea mult timp. Or pe uscat se întâmplă atâta veselie.
Şi eu am purtat oranj.Şi aş purta o culoare care i-ar uni pe toţi moldovenii. Noi suntem mai bogaţi. Noi avem di tăti culorile.
Un capitol aparte în Queens Day îl au copiii. Dar despre asta în următorul reportaj.
Tag-uri: 30 aprilie, amsterdam, Koninginnedag, oranj, queens day
Plasat în Calatorii | 10 Comentarii »
marți, 10 aprilie 2012
Acum un weekend am avut o escapadă la Odesa. Nu am prea multe de povestit. E anume acel caz de escapadă scurtă, minunată, pentru care numai epitete banale îmi vin în cap. Frumos e oraşul, chiar şi fără frunze şi gazoane verzi. Odesiţii s-au priceput la a-şi păstra şi proteja centrul istoric,arhitectura de altă dată, care pe orice vreme arată splendid. De ce pe unii îi duce capul să păstreze ceea ce la noi se distruge cu atâta uşurinţă? De ce trebuie să traversez hotare, să stau în cozi la vamă şi să miros aerul împuţit de canalizare la punctul de trecere dintre Transnistria şi Ucraina, în timp ce eu plătesc impozite nebune (nu exagerez)ca cineva să aibă grijă de toate astea la mine acasă, la Chişinău.
La ei, chiar şi atunci când începe restaurarea unui edificiu vechi, oamenii se gândesc cum să nu deranjeze ochiul cetăţeanului cu vreun gard, butcă sau altă mizerie. De aceea se întinde peste clădirea în reconstrucţie o pânză specială.
Iar atunci când se pune la cale construcţia unui nou bloc de locuit, vă închipuiţi, oamenii ştiu ce e aia stil arhitectural al oraşului şi nimeni nu se pune cu tradiţiile. De aceea casele lor noi şi monumentele istorice arată de parcă ar fi făcute de o mamă.
Pe mine mă doare şi mă disperă indiferenţă, meschinătatea şi ţărănismul moldovenilor. Aş vrea să vină o ciumă în capul nostru şi să mistuie toate aceste calităţi atât de înrădăcinate. Trăim doar cu ziua de azi. Azi să furăm, azi să amăgim, azi să distrugem , iar mâine fie ce-o fi. Şi mă nenoroceşte lipsa unui om, acolo la Primărie, care să oprească odată şi pentru totdeauna amputarea obraznică şi necruţătoare a personalităţii pe care şi Chişinăul a avut-o cândva.
În loc să-i chemăm noi pe alţii să vină şi să cheltuie banii în Moldova, ne ducem noi la străini şi îi ajutăm să-şi restabilească istoria pe banii noştri de turişti. De mare nici nu mai zic.
Dacă v-am molipsit cu Odesa, vă fac doar 2 recomandări.Localul Salieri, cu cheescake sau chiar tortul Salieri, care este grozav cu un vin chilian, într-un loc în curtea din spate, cu ieşire spre un scuar liniştit şi frumos. Salieri se află pe Ланжероновская 14 , lângă hotel Mozart.
Iar dacă vreţi o atmosferă ruptă din filmele sovietice, gândită până la cel mai mic detaliu, mergeţi pe Французкий блв, la restaurantul Дача. La ei, lingurele şi furculiţele au suflet şi când le bate vântul acestea se transformă în mărţişoare. Câtă minte trebuie să ai ca să transformi linguri şi furculiţe într-un element de decor cu atâta personalitate? Multă.
Настойка “Дачная ” din răchiţele e un must have. Borşul roşu cu balabuşte - la fel.
Acum înţelegeţi de ce epitetele mele nu-şi au locul aici?
Asta e doar Odesa. Scuzaţi, tocmai Odesa.
Nici măcar o capitală.
Tag-uri: odesa, restaurant, salieri cafe, дача, юморина
Plasat în Calatorii | 28 Comentarii »
marți, 17 ianuarie 2012
Ştiu că scriu tot mai rar, dar nici nu dorm mai mult, aşa cum mi-aş fi dorit. Chiar şi acum, în loc să dorm scriu. Ap asta-i normal? Scriu mai rar, pentru că am de povestit prea multe. Şi sincer, îmi este foarte greu să aleg un lucru anume despre care să scriu. Complexul omului care a făcut şi ştiri îmi spune să nu scriu despre mai multe odată. Să povestesc doar un singur subiect. Cu asta stau mai greu.
Ş-apoi mă tem să nu cad în banalitate cu atacurile mele de extaz visavis de locul în care de fiecare dată revin cu speranţa că acolo îmi voi petrece bătrâneţile. Da cine ştie? Poate peste vreo 35 de ani, citind acest blog, veţi afla că în sfîârşit m-am lăsat de prostii, am aterizat în Olanda şi bărbatul vieţii mele tocmai mi-am făcut cadou de ziua mea o seră de orhidei.
În fine…un scurt rezumat al celor întâmplate în ultima vreme.
Braşovul este un oraş simpatic, mai ales sub zăpădă. N-ar fi deloc rău dacă primarul nostru s-ar înţelege cu primarul din Braşov sau cu primarul celei mai prăpădite localităţi din România ca să-i facă cadou Chişinăului în fiecare an decoraţiunile de iarnă pe care le-a folosit anul trecut. Cu toţii am avea doar de câştigat. Pentru că Târgul Secuiesc arată mult mai conceptual de sărbători decât sectorul Râşcani din Chişinău. Oricum oraşele europene nu folosesc decoraţiunile de iarnă doi ani la rând, deci ce i-ar costa pe cei de la Institutul Cultural Român, dacă tot sunt atât de activi, să organizeze această binefacere. Şi noi am fi mai fericiţi pentru gusturile în evoluţie ale Primăriei de Chişinău, şi careva din România ar face un lucru bun pt Chişinău. Ruşine este să furi, să spui minciuni, nu să împrumuţi decoraţiuni de iarnă de anul trecut.
Amsterdamul nu are zăpadă, dar are narcişi înfloriţi acum, la sfârşit de ianuarie, şi este fermecător pe orice vreme. Mai ales când îţi plimbi copiii pe bicicletă, printre canale frumos iluminate, printre chioşcuri cu hering şi printre vitrinile împânzite cu reduceri ale magazinelor, în care nu ai timp să intri pentru că eşti o mamă plecată la odihnă cu copiii. Mi-am mai împlinit un vis. Mi-am dus cele mai iubite fiinţe în cel mai iubit oraş. Am fost cu bărcuţă pe canale, am fost cu bicicleta prin parc, am mâncat bunătăţuri şi am văzut prieteni dragi. Le merge strună şi nu duc deloc dorul ţării timide şi cuminte, ţării fără preşedinte. Proaspetele mele descoperiri sunt legate de faptul că la ei poţi primi o promovare la serviciu şi după aceea, în loc să te avânţi într-o nouă cursă de cal, poţi să-ţi iei concediu de 6 luni. Tot la ei, copii la grădiniţă nu mănâncă viermi, pentru că la ei copii nu sunt hrăniţi de grădiniţă. Adică sunt hrăniţi, doar cu ce le dă mama de acasă. Vai, ce minunat ar fi dacă şi la noi părinţii ar insista pe mai multă responsabilitate proprie şi în loc să se indigneze din cauza alimentaţiei proaste din grădiniţe şi şcoli, să refuze această alimentaţie pur şi simplu. Şi să-i dea copilului în geantă pachetul cu ce cosideră mama că e mai bun pt copilul ei.
Am fost şi la Paris câteva zile. Recunosc, cu toată ruşinea, că nu m-aş mai duce acolo, decât de nevoie. Mai ales că am găsit Massimo Dutti şi la Amsterdam, în sfârşit.Pentru mine totul e prea mult acolo. Patos, statui, magazine, limbă rusă, turişti.
Denumirile de staţii în metroul franţuzesc au început să fie dublate în rusă. Înţeleg intenţia francezilor de a fi cât mai prietenoşi cu cei care îţi cheltuie atât de mulţi bani în ţara lor. Dar pentru un om ca mine,din Moldova, e puţin cam too much. Vreau să evadez, nu să schimb doar prefixul telefonic. Noroc de aceste calorifere magnifice, care mi-au mai furat gândurile de la made in USSR.
Gata cu voi.Revin la cartea mea. Nici nu vă spun cum se numeşte şi despre ce e. Pentru că e minunată.Când o termin, v-o recomand. O săptămână bună.
Plasat în Calatorii | 15 Comentarii »
duminică, 31 iulie 2011
În sfârşit sâmbătă seara nu mă rupe nicăieri să ies. Maică-mea a coborât raiul pe pământ şi l-a împărţit prin farfurii.Roşii din grădină, ardei din grădină, bostănei din grădină, cartofi cu păstăi din grădină, usturoi din grădină, porumb fiert, crescut în grădină, cald, sărăţel şi dulce. Printre toate aceste mane cereşti şi o vişinată de-alu taică meu, care e atât de bună, încăt la întrebarea câtă vişinată a fost făcută vara asta,mi s-a răspuns clar: cât să ajungă.
Bun găsit dragi copii. În acest final de iulie voi încheia prin a vă povesti despre ultima parte a vacanţei mele. Este dedicată Moldovei. Am zis că ar fi păcat să ai o lună de odihnă, să mergi prin ţări străine şi să nu traversezi nişte asfalturi de Moldova. Ne-am mobilizat vreo 4 colegi şi ale mele 2 odrasle. Am luat corturi, saci de dormit şi tot de ce mai are omul nevoie pentru camping. Am ales să petrecem 2 nopţi pe mal de apă. Multă apă. Prea multă apă pentru cum aceasta este valorificată de localnici. Lacul de acumulare de la Costeşti. Nordul Moldovei, puţin mai mult de 200 km de la Chişinău.
Drumurile de la proaste la foarte proaste, peisajele salvate de culoarea verde a anotimpului şi o furtună în inima căreia ne-am pomenit şi care a cernut peste noi cu ouă de geaţă. Acesta a fost doar începutul.
 Cât de îngrozitor e să fii cuprins de o furtună, cu tunete, rafale de vânt şi bulgări de gheaţă, fără să te poţi ascunde măcar sub un copac, de frica de a nu fi prins de un fulger sau de o creangă ruptă? Cum e să opreşti maşina, să-ţi pui mâinile în cap şi să înţelegi că nu ai unde evada, numărând fiecare lovitură de gheaţă în maşină. E ca şi cum ar fi un mic sfărşit al lumii. Noroc că cineva acolo sus , dus de vânt, dus de gând, şi-a epuizat sacul şi a mers mai departe, lăsând soarele să răsară. Asta a fost în raionul Râşcani. Mai aveam încă de mai făcut cîţiva kilometri până la destinaţie. Şi i-am făcut. Şi am descoperit acolo pâmânt uscat, crăpat, însetat şi cam uitat de om.
Iată cum arată în Costeşti supermarketul.
 De la trist, la şi mai trist. În poză de mai jos puteţi vedea ceea ce a mai rămas de la, presupun eu, casa de cultură.
 Iar în această instutuţie, minţile tinere de costeşteni află ce e patriotismul, frumosul. Şcoala.
 În schimb, lacul are un ferryboat. Ce-i drept acesta funcţionează exact ca ceasurile lui Dali. Adică nicicum sau când şi cum.
Aşa dar, bun venit în Costeşti-Stânca. O localitate situată la graniţă cu România, unde limba rusă e cea de stat şi unde îţi piere orice chef de frumos. Dar firea omului este exact ca şi coada şopârlei. Cu multiple posibilităţi de reabilitare. Aşa că după 200 de kilometri traversaţi prin gropi şi hopuri, după o furtună cu grindină pe care am lăsat-o în spate, băieţii şi-au scos stresul cu bere, iar eu cu bucuria de a le oferi fetelor mele prima experienţă de somn în cort şi deşteptare pe mal de lac. Apusul a fost fenomenal.
Noroc de un gospodar de-al locului, care şi-a îngrădit o bucată bună de ieşire spre lac. A adus omul acoloce l-a dus capul: o butcă pentru beri şi îngheţată, nişte boxe cu refrene de chanson, nişte plite de beton pe post de scări spre lac. Era cel puţin curat. În plus, omul ne-a lăsat să ne întindem corturile fără a ne lua bani şi aşa ne-a glăsuit: Vedeţi cât e de curat aici? Aşa să lăsaţi. Aşa am lăsat a doua zi şi ne-am mutat mai departe de teroarea muzicală din boxe şi de limbajul ierbos al vecinilor.
Aşa cum era firesc, unde nu e stăpân, găseşti toalete improvizate pe sub tufe, şi grămezi de gunoi. Unde mai pui, că oamenii nu văd lacul ca un loc doar de murdărit, ci ,de exemplu, de spălat maşina cu care au venit din Italia în vacanţa, în locurile natale. Era un moldovean acolo pe mal, care asurzea şi pescăruşii cu hip-’hopul lui şi mai că nu-şi lingea maşina.cu numere de Franţa, în timp ce nevasta sa şi copilul erau atăt dornici să li se acorde măcar puţină atenţie. Când a venit timpul de acordat atenţie nevestei, omul a lăsat maşina lustruită, şi-a dat jos pantalonii, s-a întins la soare şi le-a trimis pe cele două în apă.
Of, ce să vă spun. Mă necăjeşte turismul ăsta de Moldova. Cu toate că ciorba de peşte făcută la foc a fost bună, iar icrele de vinete coapte la foc au fost şi mai bune. Şi somnul în sac sub cerul liber a fost binefăcător.Şi pozele n-au ieşit chiar rău. Fără gram de fotoshop. Deşi eu aş băga toată Moldova în photoshop. Şi în primul rând aş turna peste oamen intâi ceva care să le topească creierele infectate de nepăsare şi apoi alt ceva care să le picteze noi circumvoluţiuni. Şi dacă oamenii ar porni la odihnă fără saci de gunoi, un mic şoc electric le-ar simţi toată fiinţa sau măcar buzunarul. Şi dacă oamenii ar trasnforma măcar un cm pătrat de natură în spălătorii de maşini tot m-aş gândi ce rău ar trebui să sufere. Pentru că nu se poate doar să comsumi, să consumi, să consumi, fără a te gândi că nu eşti stăpân pe univers, ce doar pe propria viaţă, care merge paralel cu multe alte vieţi.
Colegilor mei ţin să le mulţumesc că au făcut parte din acele câteva capitole frumoase ale acestei călătorii.
Dragă Lacule de la Costeşti-Stânca, se pare că nu te-ai născut în locul potrivit. De altfel ca şi mulţi dintre noi. Cu puţină imaginaţie şi cu bani nu foarte mulţi, te-aş fi trasformat într-o bijuterie sau măcar aş fi instalat câteva urne de gunoi, câteva toalete şi o patrulă. Turismul de Moldova înainte de bijuterii, are nevoie, în primul rând, de gospodari cu minte şi oameni care să iubească frumosul şi curăţenia.
Tag-uri: costesti stânca, gunoi, lac acumulare, mizerie, moldova, nord, râşcani
Plasat în Calatorii | 24 Comentarii »
luni, 11 iulie 2011
A fost odată în Italia un magnat. Se numea Faustino Feltrinelli şi s-a îmbogăţit pe tinichea. Acest Don Faustino, în loc să-l apuce lăcomia şi să le ia la toţi vecinii afacerile, aşa cum ne-am obişnuit noi să credem despre magnaţi,s-a apucat cu feciorii săi,Angelo şi Giacomo, să construiască o vilă. Au cupărat vreo 3 hectare de pâmânt în nordul Italiei, pe malul Lacului de Garda şi în 1892 au zidit Villa Feltrinelli. Băieţii, muncind mult tot anul, vara evadau în vilă şi huzureau. Apoi vila a devenit proprietatea nepotului acestora, Carlo. Asta până la cel de-al II-lea Război Mondial, când nemţii l-au detronat pe regele Italiei. Mussolinii şi-a ales vila Feltrinelli drept reşedinţă pe timpul războiului, lăsând o amprentă istorică vicioasă pe destinul acestui cuib familial.
După război, vila a revenit fiului lui Carlo, Giancomo Feltrinelli, membru al Partidului Comunist Italian şi editor, în acelaşi timp. Aşa s-a întîmplat ca în mâinile lui Giancomo să ajungă manuscrisul unei cărţi cu un pronunaţt mesaj anti-sovietic, scrisă de Boris Pasternak, respinsă pentru a fi publicată în URSS.Giancomo însă a publicat cartea, ba chiar în 2 limbi: rusă şi italiană. Aceasta a ajuns în scurt timp un adevărat best-seller,a fost şi ecranizată, devenind un mare hit. Este vorba despre celebrul “Dr.Zhivago”. Pentru neascultarea sa, Giancomo a fost dat afară din partidul comuniştilor,iar în 1972 a fost găsit mort sub un stâlp de electricitate.
25 ani mai târziu, Bob Burns, celebrul fondator al lanţului hotelier Regent International Hotels, cumpără legendara vilă cu 3,5 mln. Acesta îşi dedică 5 ani din viaţă şi 35 mln $, transformând Villa Feltrinelli într-o operă de artă. Cele 20 de camere, cu adevărat, îţi taie răsuflarea, prin bunul gust şi luxul evident al decorului. În curînd vă spun de unde ştiu despre toate astea.
În 2007, magnatul rus Viktor Vekselberg, cumpără Villa Feltrinelli cu 52 mln.Vekselberg este căsătorit, are 2 copii şi o avere estimată cu 6,4 miliarde. Este catalogat doar pe poziţia 113 de revista Forbesc şi s-a îmbogăţit pe aluminiu şi nu numai. Dar ştiţi cum şi-a câştigat omul primul milion? Forbes susţine că omul a vândut resturi de cupru din cabluri uzate.
Pe lângă actualul proprietar, în vilă se odihnesc periodic diverse personalităţi. Dacă sunt foarte VIPuri, acestea aterizează cu helicopterul direct pe teritoriul vilei. Dacă sunt aşa- şi- aşa VIPuri, sunt aduşi cu taxiul de la Monaco, aşa cum am văzut eu azi chiar la poarta vilei. De obicei, foarte VIPurile nici măcar nu sunt înregistrate la recepţie. În dreptul numelului celui care a rezervat e scris foarte simplu: VIP. Nu ştiu exact cum a fost înregistrat Richard Gere, care recent s-a odihnit în luxoasa vilă, dar zice lumea că s-a purtat ca un adevărat budhist, ce este. A venit frumos, cu nevasta,cu copilul, că mai sunt şi din ăştia care îşi trimit nevestele cu celulita la ultra-all-inclusive în Maldive, dar cu iubitele suple vin la Villa Feltrinelli.
Pe site-le care recomandă destinaţii pentru luna de miere sau vacanţe romantice, această superbă VILUŢĂ este la loc de cinste. Cine chiar caută să evadeze cu persoana iubită, într-un loc magnific, izolat, cu super-service şi multă discreţie, acolo ar trebui să ajungă. Asta scriu site-le. Eu sunt de acord. Acolo, mă voi izola.De ce oare nu? Vorba aia: “Жить – хорошо, а хорошо жить еще лучше!”
Mi-a rămas doar să aleg între o noapte de miere sau o lună de miere, că iese cam scumpuşor. Cea mai ieftina cameră este 1400 euro pe noapte şi cea mai scumpă 4500. Zice lumea că wi-fi-ul e gratuit. Aici măcar se poate economisi ceva, stând în grădina de măslini şi lămâi, cu nasul în campiuter, la bursa unde indicele Dow Jones ba creşte, ba coboară.
Prietena mea, stabilită aici în Italia, are grijă ca toată lumea să fie mulţumită la Villa Feltrinelli. Şi clienţii şi patronii.Munceşte mult, foarte mult. Este cea mai bună. Sunt convinsă. De aia le stă în gât unor italience geloase. Dar răbdarea sa este răsplătită cu şansa de a-şi trăi măcar o bucată de viaţa sa într-un loc splendid, de poveste, cum este Lago de Garda şi cu câteva sărutări aeriene de la Richard Gere, mulţumindu-i că i-a găsit brăţara rătăcită printre cearceafuri de mătase.
Nu, eu nu stau la Feltrinelli. Doar am trecut pe alături şi mi-am muiat picioarele între-o bucată de plaja învecinată, de unde adevăraţii paparazii pot vâna imagini spectaculoase.
Am ajuns acasă însă şi am făcut o adevărată investigaţie pe net că să vă aduc această poveste despre nu cum omul face locul, şi nici cum locul face omul. Mai cu seamă e o poveste despre cum istoria face locul.
Tag-uri: italia, lago de garda, magnat rus, nord, villa feltrinelli
Plasat în Calatorii | 15 Comentarii »
duminică, 10 iulie 2011
Încă nu ştiu cum arată locul în care am ajuns, dar miroase bine. E cald şi umed. Bun început de poveste? Parcă ar fi un preludiu pentru o întîlnire a Clubului Erotomanilor Anonimi. E tare întuneric. Şi am valuri sub balcon şi ţânţari-tigru(negri, vărgaţi şi tare agresivi).Dar şi în paradis sper că există noapte. Acum nu vă pot arăta acest paradis, dar google images spune că la lumina zilei el arată aşa:
(Notă pt arhitectul-principal al mun Chişinău, d-ul Modârca: Eu ştiu că asta nu arată la fel de distractiv ca şi aberaţiile arhitecturale din dibond şi steclopachete din Chişinău, apărute cu aprobarea dvs. Dar să ştiţi că e normal când toate casele arată aproximativ la fel, cu acoperişuri aproximativ la fel. Aşa e drăguţ. )
Confuză. Iată cum aş caracteriza starea mea de acum. Pe de-o parte, emoţiile unei vacanţe incredibil şi neaşteptat de frumoase. Pe de altă parte câteva cuvinte pe care le aud frecvent şi îmi provoacă alergie cerebrală. Uneori am senzaţia că nici n-am plecat în vacanţa. Bani, bani, bani, bani, plahotniuc, bani, bani, sărăcie, hoţ, bani, bani, bani, greu, greu,hoţ…Mă disperă ideea infinitului unei aşteptări. Cât timp o să ne mai ia, nouă moldovenilor, să putem respira uşuraţi, să ne putem descreţi frunţile, să ne putem aminti cu căldură de locul în care revenim după scurtele noatre escapade de vacanţă.
Am făcut azi 7 ore la volan,pe drumuri frănţuzeşti-italieneşti. Reproduc câteva fraze din multiplele dialoguri din maşină…
- Dar oare noi când o să avem aşa drumuri?
- Niciodată mămica, niciodată
Peste câteva zeci de minute…
- Dar oare ei când vin la noi în ţară şi văd drumurile noastre şi sărăcia noastră, ei ce cred despre noi?
- Ei, ce cred mămica….îi apucă jelea şi vor să investească, adică puţină binefacere nimănui nu strică. Ne iubesc femeile, îşi cheltuie nişte mii de euro, se uimesc de preţul unei camere de hotel în MD, pornesc nişte afaceri cu moldoveni care le trag ţeapa mai târziu şi se întorc cu buza umflată la drumurile lor linse.
Dar noi….Noi adunăm. Adunăm de nuntă, adunăm de cumătrie, adunăm de moarte, de pomană, adunăm de zile grele. Trăim în saraiuri, ca să ţinem casa mare curată. D-apoi unde ne-or boci babele la 3, 9, 40 de zile? Ş-apoi stai….că noi mai avem 6 luni, 9 luni, 1 an, 2 anitot de bocit. De, că aşa e obiceiul. Până nu distrugi,până nu îngenunchezi definitiv omul care trece printr-o tragedie, cu slujbe, lumânări şi pomeni, nu te poţi numi tradiţie creştin-ortodoxă. Cu cât mai grele sunt condiţiile de rugă într-o biserică pentru simplii enoriaşi, cu atât mai bine. Că de, apropierea de divinitate prin chin se obţine. Nu relaxaţi sau aşezaţi pe scaune. În picioare, lihniţi de foame,de sete şi de duhoarea lăcaşului sfânt şi nu cumva să îndrăzneşti să arăţi că ai o minte mai luminoasă, în care apar întrebări legate de anumite paradoxuri religioase. Îndată o privire evlavioasă de slujitor îţi va arăta unde ţi-e locul. Am botezat recent un băieţel. Şi mi-am permis imprudenţa să-l întreb pe părinte despre o dilemă de a mea. Uffff, iată unde poţi să te deochi.
Noi nu ne putem nicidecum lecui de necesitatea de a agonisi. Şi mai ales nu ne putem opri în a transforma fiecare cumpărătură din valută străină în lei moldoveneşti şi ne tot încleştăm mâinile la chept şi ne văităm.
Am lăsat 30 de euro la ghişeul de ieşire de pe autoban. Mintea mea de moldoveancă iar se apucă şi face calcule. Oho… tocmai 500 de lei…atâta costă 7 ore de confort pe drumuri perfecte, cu 130 la oră. Un biet şofer în faţa mea a adormit la volan, de atâta perfecţiune şi şi-a jumulit bine maşina de un perete.
Vă imaginaţi, îmi zice mie o pâmânteancă stabilită în Italia, aici cad smochinele coapte din copac şi nu vine nimeni să le fure. Dar mama mea, munceşte acasă în MD pe ogor tot anul şi mi se plânge la telefon că au fost şi i-au furat usturoiul şi popuşoiul într-o noapte.
Dar asta cum vă place? Ca să-i ajute pe cei de acasă să ducă un trai mai decent, ai noştri moldoveni îndură chinuri şi umilire prin străinătăţi. Cei de acasă, conştienţi fiind de motivele care i-au mânat pe cei dragi spre păşuni străine,de aici primesc bănişori prin tranfer, de aici se uită toată ziua la NIT. Cum e posibil ca fraţii să fie dezbinaţi pe motiv că cei din MD votează pentru comunişti, iar cei plecaţi din MD nu mai găsesc forţe şi motive să-i convingă pe cei rămaşi să nu-i mai voteze? Nu, dragă Western Union, sloganul tău de pe panouri este unul total lipsit de bun simţ. Pentru că dragostea nu se transferă….dragostea, de la distanţă, nu are echivalent bănesc.
-Nu-i drept aşa. Nu-i drept să aibă ăştia atâta mare frumoasă şi noi să nu avem măcar o bucăţică de plajă cu ieşire spre mare…..Frânturi de gânduri exprimate cu voce, după peisaje pe care eu credeam că doar Richard Gere le are pictate prin filme. Munţi, mare, sute de tuneluri,livezi de măslini, viluţe unicromatice conidmentând aceste peisaje.
Valentina Vidraşcu s-a adeverit a fi o foarte bună parteneră de voiaj. Câte istorii am aflat de la ea. Şi mai are atâtea legende de povestit. Despre oameni mari, despre trecutul lor glorios. Dar asta nu e la fel de interesant ca dragostea Valentinei. Dragostea pentru dragostea pe care a pierdut-o şi pentru tot ce e frumos. 16 euro Valentinei pot să i se pară o avere când vine vorba să achite nuş ce taxă la aeroport. Şi i se par un fleac când vine vorba despre ultimul Vogue sau Elle. În viaţa mea n-aş da 8 euro pe-o tâmpenie de revistă de modă. Valentina însă ştie să mă complexeze pentru această lipsă de interes pentru lucruri frumoase. Ea îmi arată exact articolul pentru care a meritat să-şi mişte fundul de pe plajă ca să meargă la chioşc şi să lase acolo cei 16 euro. Să nu fi fost Valentina, nu mă mai duceam eu în vecii vecilor la Cannes, pe arşiţa cea mai mare. Şi doar graţie insistenţelor sale am văzut vitrine de magazine – opere de artă, vânzătoare care stau şi în genunchi, doar să le cumperi pantofi de la Miu Miu cu 576 euro perechea. Şi tot Valentina are talentul de a fi categorică când vine vorba despre anumite principii de viaţă şi absolut flexibilă sau neutră, când nu conteaza.Am prietene mature, coapte. Şi cred că aşa trebuie să ne fie prietenii. Ca să avem ce învăţa de la ei.
Oare despre ce-a fost articolul ăsta? Despre o cratiţa cu borş, care tocmai a dat în clocot, deci e bună de scos de pe foc.
Lago de Garda. Eu îs a ta.
Tag-uri: bun aticol, cannes, chiar foarte bun articol, italia, lago de garda, moldova, scris din cauza ţânţarilor-tigru
Plasat în Calatorii | 14 Comentarii »
miercuri, 6 iulie 2011
Aici e bine. Mult prea bine. Daca m-ati intreba cit de mari sunt diferentele intre Crimeea si Antibes, v-as spune ca din punct de vedere climateric nu e nici o diferenta. Soarele arde la fel de tare, palmierii sunt la fel de maiestuosi, dar oamenii traiesc mai frumos aici si bineinteles asta costa. Am avut marele noroc sa aterizez intr-o vila. Una cu peretii jupuiati si cu citeva locuri cirpite pe fatada. Dar vila asta, potrivit preturilor de pe piata imobiliara face cam vreo 3 mln. Si daca starea de bine si confortul acestei case cu foarte multe dormitoare, bai si ascunzisuri intra in pret, inseamna ca asta e…si atita costa. Coasta de Azur este o splendoare, un lux si un paradis. Si eu inca nu am ajuns sa mi-l permit, desi sunt foarte incintata de tot ce vad.Oleandri si magnolii in floare, arhitectura simpla, dar ingrijita,curatenie, babute cu liftinguri si silicoane, cu buzele muiate in ruj, bronzindu-si frumoasa batrinete, in timp ce baieti frumosi culeg in plase gunoiul adus de valuri. Gunoiul e peste tot la fel, dar motivul pentru care l-as prefera pe cel din Antibes, in locul celui din Crimeea, este faptul ca aici se curata.
Ziceam despre luxul pe care inca nu mi-l pot permite. Am ajuns in Antibes doar gratie unui fenomen care se numeste migratie. Acum moldovenii isi pot permite mai mult decit Crimeea si pentru ca au prieteni pretutindeni. Peste tot in lume se mai gasesc moldoveni care te pot gazdui, oferi un pat, o masa, eventual o mare.Prieteni care au alti prieteni si care la rindul lor sunt gata sa te gazduiesca chiar si intr-o vila super frumoasa si luxoasa.Farmecul locului se ascunde in cascavalurile, fructele de mare, fructele si legumele intr-un sortiment cum nu s-a mai vazut. Eu is cam satula de savok. De mutre posace, de cantine din care miroase a pirjoale si pireu de mazare si de vorba pe care o inteleg. Ador faptul ca nu aud aici nici rusi si nici romani.Sau foarte putini. Si ei nu-s prea bucurosi sa ma auda. Si ei ar vrea sa aiba senzatia ca-s departe de savok. Oi fi eu prea incintata de vacanta mea si de aceea imi e usor sa critic vacantele pe care eu insumi le-am avut. Dar vacanta de aia e vacanta, ca sa te rupi din peisajul binecunoscut si sa iei o gura de inspiratie cu care sa te tii o perioada de timp.Chiar si daca gura asta te costa putin mai mult. Atit despre Antibes. V-as mai povesti cum e sa ai o vacanta cu 7 femei(una dintre care doar in octombrie va vedea lumina zilei) intr-o casa din Provence, pe Coasta de Azur. Cum e sa-ti pastrezi confortul, povestind si ascultind istorii de viata, petrecind clipe absolut fenomenale cu fiicele mele, gatind in fiecare zi mincaruri delicioase si amintindu-mi doar de bine despre emisiunea care m-a invatat atitea secrete despre gastronomie. Si v-as mai povesti cum e orasul Cannes,invecinat cu Antibes – un cuib de lux, iahturi, silicoane, rochii de 2000 euro la care se inghesuie rusoaice bogate si mochito servit de cei mai aroganti chelneri. Dar mi se incalzeste vinul in pahar. Hai, va pup. Judecati-ma daca vreti. Orice vacanta e buna. Dar nimic nu e mai bun decit o vacanta care iti ticneste.
Tag-uri: antibes, cannes, franta, glamour, vacanta
Plasat în Calatorii | 17 Comentarii »
|
|
