Anul acesta e a 9-a ediţie de Cronograf.Pun pariu că nici nu ştiaţi de asta. Şi vă înţeleg. Până anul trecut nici pe mine cuvântul “documentar” nu mă făcea să salivez. Dar asta până a vedea în 2010 o peliculă despre iepurii germani care au fost nevoiţi să-ţi schimbe habitatul din cauză căderii Zidului Berlinez, până a vedea povestea tristă a balerinelor, filmată de un norvegian şi până a mă bucura de victoria unei pelicule moldoveneşti la una dintre secţiunile festivalului de anul trecut.

Bineînţeles că după extazul neaşteptat din 2010, anul acesta am ştiut exact cu ce să încep. Cu un interviu in care am încercat să storc din Virgiliu Mărgineanu, preşedintele festivalului, nişte recomandări vis-a-vis de ce merită de văzut. Chiar dacă bunul simţ nu-i permiteau lui Virgiliu să facă recomandări în direct la radio, pentru că până la urmă e un concurs, eu mi-am atins meschinul scop şi am mers exact la acele pelicule pe care mi le-a sugerat. Dacă ar fi după mine, eu le-aş da angajaţilor mei liber joi, vineri şi luni, doar ca să vadă toate acele 50 de filme care au fost anul acesta la Cronograf. Pentru că e o şansă unică de a vedea documentare de excepţie, create în mai multe colţuri ale lumii, cu poveşti de-ale locului.

Anul acesta am văzut doar 6 dintre cele aproape 50 de pelicule. La “Provincie 35×45″(Rusia) am râs şi suspinat, la “Sanya i Vorobey”(Rusia) am muţit, “Lobotomia”(Estonia) m-a înspăimântat şi m-a încurajat, Hotel Ray(Bulgaria) m-a oripilat şi m-a făcut să nu vreau să cred în ce-mi vedeau ochii, la “Bee Moldovan”(Moldova) am bocit mult şi “Lumea văzută de Ion B” (România) m-a încântat. Spuneţi-mi ce activităţi în ultima vreme v-au mai făcut să trăiţi atâtea emoţii în doar 3 zile? Dar ştiţi câte locuri libere în sală vă aşteptau pentru a vă răsplăti cu aceste emoţii?

Spre deosebire de filmele artistice, pe care le consumăm cu atîta râvnă, filmul documentar nu te fură din viaţa reală, ci te ajută să o observi mai bine, să descoperi şi să înţelegi fenomene precum durerea, sărăcia, violenţa, stereotipurile, rănile lăsate de epoca sovietică ş.a.m.d Să le înţelegi prin prisma unor istorii şi personaje reale. Nici un mare regizor nu ar fi în stare să inventeze scenarii pe care le inventează însăşi viaţa.Alcoolic şi vagabond, devenit celebru la 60 de ani,pentru că avea o pasiune pe care a ştiut cineva să o aprecieze sau pentru că s-a adeverit a fi un trend al timpului, felul îngrozitor in care massmedia spală creiere oamenilor şi le proiectează realitate denaturată, legătura invizibilă între mierea albinilor şi mierea pe care o caută moldovenii departe de casă. N-aş vrea decât să vă spun că luni este ultima zi în care încă mai puteţi prinde lucrări interesante. Marţi e ceremonia de premiere şi până la anul e un nou dor. Dorul unei cronografile, care recunoaşte ruşinată cât de puţin timp dedică acestei noi iubiri, dar câreia nu-i este frică să-şi împărtăşe pasiunea în spreranţa de a-i îndrăgosti şi pe alţii.

Am un rescpect şi o simpatie nespusă pentru echipa de la OWH care de 9 ani tot aduce Cronograful în minţile noastre leneşe şi prea puţin înfometate de lumină.

Azi,un film documentar precum Bee Moldovan, a făcut în sufletul meu o revoluţie mai mare decât orice slogane electorale. Ne putem numi oameni doar când mediul în care trăim ne asigură strictul necesar nu doar ca stomacul să fie plin, ci şi demnitatea să ne fie ocrotită. Fiecare are dreptul să pretindă la o atitudine respectuoasă faţă de propria persoană.E un drept nescris, e o condiţie a existenţei noastre. Şi faptul că moldovenii sunt obligaţi de ţara în care s-au născut şi de oamenii care o conduc să-şi prostituieze visele, e cea mai mare umilinţă prin care acest popor este nevoit să treacă.
Mergeţi luni la Odeon.Prindeţi măcar o coadă de Cronograf.