Azi m-am uitat la un film cu Tilda Swinton. Pentru că îmi place în primul rând de Tilda. Aşa cum îmi place de orice femeie cu o frumusețe-nefrumusețe. Una care nu are nici cea mai mică legătură cu ceea ce vor bărbaţii să vadă ca să-şi conecteze instinctele. Frumuseţea ei nu trebuie neapărat dusă la coafor, zugrăvită cu makeup sau poleită cu ojă. Cu frumuseţea ei nu e de dus la clubul Drive. E o frumuseţe….prea inteligentă, shto li. Ştiu, că bărbaţii care citesc acum aceste rânduri, îşi vor porni butonul misogin spunând: că eu nu pricep nici o s…ă în ceea ce le place bărbaţilor.
O fi….Eu chiar nu pricep nimic în ce le place bărbaților, pentru că am priceput cam multe.
Filmul este bun. Bun, dar groaznic. Despre sacrificii stupide, despre muşamalizarea problemelor de dragul impresiilor false, despre obligaţiile conjugale şi despre limita între sacrificii şi armonie personală. Îl recomand, în special, părinţilor. We Need to Talk About Kevin (2011)
Atenţie! Acest link e ca şi cutia Pandorei. Odată deshis, toate relele lumii vor ieşi la suprafaţă. Glumesc. În cel mai rău caz veţi dormi mai puţin ca să vă uitaţi la toate episoadele. Mie mi-a luat două zile. Să-mi spuneţi cât timp v-a luat să vă uitaţi la toate 15 episoade. După asta să-mi scrieţi dacă a meritat să le umflu capul cu acest film la fetele din redacţie, fine şi nănaşe.
P.S. Şi pentru ca lumea, citind articolul meu de mai jos, să nu se apuce să mă întrebe dacă am păţit ceva, răspunsul este nu, nu am păţit. Venise ca o reacţie la povestirile unui om drag care a stat de veghe în noaptea de Paşte pentru a merge la sfinţit. S-a uitat toată noaptea la tv, la slujba de la Catedrală. S-a uitat foarte atent. Pe lângă frumuseţea şi sfinţenia emoţiilor pe care le purta în suflet, amintindu-şi de Paştele copilăriei sale, omul meu drag a remarcat cum oamenii importanţi au ţării s-au rânduit cu PR-ul pe fonul focului haric şi statului la slujbă. Cel mai amuzant a fost Mitropolitul Vladimir care şi-a schimbat 6 costume în timpul slujbei şi mai avea şi un “stilist” în preajmă care îi tot sufla în costume ca să-i şadă bine. Iaca şa. Minimalismul e o virtute mare.
Nu e neapărat ca un simplu film să vă schimbe radical viaţa. Dar e foarte posibil ca viaţa voastră sau măcar starea de spirit să devină un pic mai bună. Deşi toată lumea îmi recomanda să mă uit neapărat la Seven Pounds, e floare la ureche pe lângă emoţiile pe care le veţi trăi urmărind “Patch Adams” cu Robbin Williams. După ultimele evenimente care s-au întîmplat în medicină moldovenească, m-aş bucura să-mi spuneţi dacă aţi cunoscut măcar un medic moldovean care v-a tratat asemena personajului principal. Scrieţi-i numele, spuneţi şi numele instituţiei în care acesta profesează. Aş vrea cred că voi avea nevoie de mai mult decât 10 degete de la mâini ca să-i număr.Sănătate vouă şi celor pe care îi iubiţi.
Acesta nu e genul de film care dă bine să-l recomanzi la tine pe blog. A avut parte de critici nemiloase pentru pretenţia de a fi o peliculă bazată pe credinţă, dar nu i-a reuşit. Producătorul peliculei însă ncrede că dacă filmul a atins măcar un om, înseamnă că el şi-a îndeplinit misiunea. În pofida unui scenariu prost şi a unei distribuţii deloc strălucite, filmul îţi trezeşte o sumedenie de întrebări. Şi oricum eu sunt deschidă pentru filme proaste care provoacă întrebări, decât filme bune care să nu lase nici o urmă.
Dumnezeu e din nou de culoare, poveştile vieţii sunt extrem de banale, iar finalul este strigător de previzibil. Dar eu am terminat cu el seara de vineri şi am început cu el dimineaţa de sâmbătă. Şi mi-au picat foarte bine la inimă cîteva momente. Unul e cu piatra pe care o arunci în apă şi care la rândul său poate provoca un adevărat ţunami – o metaforă perfectă, bine de ţinut minte şi altul e fraza de încheiere. “Într-un final, singurul lucru pe care ţi-ai dorit întotdeauna, a fost singurul lucru pe care l-ai avut.” Nu râdeţi de recomandarea mea. Sau mai bine râdeţi. şi urmăriţi filmul printre rânduri.
Mi-am propus în vacanţa asta să văd câte un film în fiecare zi. Bineînţeles nu am reuşit. În loc de 1/zi a ieşit 1/3 zile. Să nu-mi fi propus acest lucru, poate nu aş fi văzut nici măcar cele pe care am apucat. Întotdeauna este bine să ai aşteptări şi cerinţe foarte înalte faţă de propria persoană. Asta te disciplinează şi îţi permite în final să te simţi un om normal, cu mici reuşite. Decât nimic.
Breakfast Club, 1985 – bun,
Stand By Me, 1986 – bun
Pursuit of happyness, 2006 – foarte bun
The Interview, 2007 – bunicel spre bun de tot
New York, i love you, 2009 – bunuţ spre foarte bun
127 Hours, 2010 – terifiant
Larry Crowne, 2011 – merge
Ia vedeţi şi voi, poate vă găsiţi în careva dintre ele ceea ce căutaţi.
Anul acesta e a 9-a ediţie de Cronograf.Pun pariu că nici nu ştiaţi de asta. Şi vă înţeleg. Până anul trecut nici pe mine cuvântul “documentar” nu mă făcea să salivez. Dar asta până a vedea în 2010 o peliculă despre iepurii germani care au fost nevoiţi să-ţi schimbe habitatul din cauză căderii Zidului Berlinez, până a vedea povestea tristă a balerinelor, filmată de un norvegian şi până a mă bucura de victoria unei pelicule moldoveneşti la una dintre secţiunile festivalului de anul trecut.
Bineînţeles că după extazul neaşteptat din 2010, anul acesta am ştiut exact cu ce să încep. Cu un interviu in care am încercat să storc din Virgiliu Mărgineanu, preşedintele festivalului, nişte recomandări vis-a-vis de ce merită de văzut. Chiar dacă bunul simţ nu-i permiteau lui Virgiliu să facă recomandări în direct la radio, pentru că până la urmă e un concurs, eu mi-am atins meschinul scop şi am mers exact la acele pelicule pe care mi le-a sugerat. Dacă ar fi după mine, eu le-aş da angajaţilor mei liber joi, vineri şi luni, doar ca să vadă toate acele 50 de filme care au fost anul acesta la Cronograf. Pentru că e o şansă unică de a vedea documentare de excepţie, create în mai multe colţuri ale lumii, cu poveşti de-ale locului.
Anul acesta am văzut doar 6 dintre cele aproape 50 de pelicule. La “Provincie 35×45″(Rusia) am râs şi suspinat, la “Sanya i Vorobey”(Rusia) am muţit, “Lobotomia”(Estonia) m-a înspăimântat şi m-a încurajat, Hotel Ray(Bulgaria) m-a oripilat şi m-a făcut să nu vreau să cred în ce-mi vedeau ochii, la “Bee Moldovan”(Moldova) am bocit mult şi “Lumea văzută de Ion B” (România) m-a încântat. Spuneţi-mi ce activităţi în ultima vreme v-au mai făcut să trăiţi atâtea emoţii în doar 3 zile? Dar ştiţi câte locuri libere în sală vă aşteptau pentru a vă răsplăti cu aceste emoţii?
Spre deosebire de filmele artistice, pe care le consumăm cu atîta râvnă, filmul documentar nu te fură din viaţa reală, ci te ajută să o observi mai bine, să descoperi şi să înţelegi fenomene precum durerea, sărăcia, violenţa, stereotipurile, rănile lăsate de epoca sovietică ş.a.m.d Să le înţelegi prin prisma unor istorii şi personaje reale. Nici un mare regizor nu ar fi în stare să inventeze scenarii pe care le inventează însăşi viaţa.Alcoolic şi vagabond, devenit celebru la 60 de ani,pentru că avea o pasiune pe care a ştiut cineva să o aprecieze sau pentru că s-a adeverit a fi un trend al timpului, felul îngrozitor in care massmedia spală creiere oamenilor şi le proiectează realitate denaturată, legătura invizibilă între mierea albinilor şi mierea pe care o caută moldovenii departe de casă. N-aş vrea decât să vă spun că luni este ultima zi în care încă mai puteţi prinde lucrări interesante. Marţi e ceremonia de premiere şi până la anul e un nou dor. Dorul unei cronografile, care recunoaşte ruşinată cât de puţin timp dedică acestei noi iubiri, dar câreia nu-i este frică să-şi împărtăşe pasiunea în spreranţa de a-i îndrăgosti şi pe alţii.
Am un rescpect şi o simpatie nespusă pentru echipa de la OWH care de 9 ani tot aduce Cronograful în minţile noastre leneşe şi prea puţin înfometate de lumină.
Azi,un film documentar precum Bee Moldovan, a făcut în sufletul meu o revoluţie mai mare decât orice slogane electorale. Ne putem numi oameni doar când mediul în care trăim ne asigură strictul necesar nu doar ca stomacul să fie plin, ci şi demnitatea să ne fie ocrotită. Fiecare are dreptul să pretindă la o atitudine respectuoasă faţă de propria persoană.E un drept nescris, e o condiţie a existenţei noastre. Şi faptul că moldovenii sunt obligaţi de ţara în care s-au născut şi de oamenii care o conduc să-şi prostituieze visele, e cea mai mare umilinţă prin care acest popor este nevoit să treacă.
Mergeţi luni la Odeon.Prindeţi măcar o coadă de Cronograf.
Filmul acesta este despre cum realitatea este deseori confundată cu ceea ce vrem să credem noi despre această realitate. Și despre cum pornești de acasă cu o socoteală, iar la tîrg e alta. Și despre cum lipsa de probe sau detalii reale poate face așa încît un tablou să mintă prin aparențe și despre cît de proaste și necruțătoare pot fi femeile ….și despre orice altceva fiecare dintre voi va mai descoperi că este acest film.
Eu cred că fiecăruia dintre noi nu ne-ar strica câte un amator din ăsta. Altfel, ori ţinem în noi, ori ne descărcăm pe oameni nevinovaţi.Deloc nu insist să apăsaţi pe PLAY. Eu, de firea mea, nu degeaba nu insist.
P.S Data viitoare când mai laşi căruciorul în parcarea supermarketului, imaginează-ţi cu ce gânduri, despre tine, le adună cineva.
M-am uitat azi la filmul din titlu şi m-au lovit nişte reflecţii.
Apropos, a câta oară mă conving că e suficient să te uiţi la trailer ca să afli toată povestea. Filmul e de-un 7-8, dar unele scene au fost chiar bune. Când eroina lui Anne Hathaway vine pe la miez de noapte la el, în pielea goală, cu doar un trench pe ea.Intră pe uşa, îşi dă triumfător haina jos şi înţelege că în afară de iubitul său, mai are un spectator, pe frate-su.
Apoi a fost destul de amuzant când eroul principal îl prinde pe frate-su masturbând la imaginile pe care tot el, eroul principal, le-a filmat cu iubita sa în dormitor.
Au fost şi lacrimi, şi amor în grup, şi despărţiri, şi un moment în care eroul principal realizează că o iubeşte, chiar dacă ea are Parkinson în stadiul 1, iar boala evoluiază şi îl transformă pe om într-o salcie tremurândă pe mal de lac. Finalul nu vi-l zic, dar nici nu-i operă de artă. Tipic, banal şi previzibil.
Filmele, internetul, muzica, reclamele – toate-n jur conspiră pentru acelaşi mesaj: It’s not fancy to hear yourself saying that you love somebody. Mai pe limba noastră: Fac pe mine, de tare ce-mi place de tine, dar sunt cool, am o gaşcă care mă vrea puternic(ă) şi invincibil(ă), probabil că am tocmai un eşec nevinovat în dragoste până acum,am vâzut 7 melodrame cu final aiurea,am auzit că cei mai mari artişti din dragoste s-au sincucis,mă fac remarcat la fiecare 15 min cu ceva super sofisticat sau amuzant pe facebook, toată lumea mă vede ca pe cineva super ok şi fără angajamente emoţionale, ce te bag în rutină şi nu pot să risc cu viaţa, dacă mă aud spunâdu-ţi că te iubesc.
Mai ales că iubirea mea e una atît de nemaipomenită. Atât de deosebită. Ea nu se compară cu cea a unui şofer de maxi taxi, care revine seara acasă la nevastă-sa, împuţit de fum şi de furia pasagerilor. Iubirea mea e atât de rară, încât dacă o declar – o să dispară. Sau dispar chiar eu. Eu mânînc cremă de brânză şi sushi. Port Converse,Bata sau Adidas nu Zorile. De aceea şi iubirea mea nu-i ca Zorile.
Şi el nu-i oferă flori, deşi ştie că zîmbetul pe care i l-ar aduce ar face-o exact aşa frumoasă cum şi-o închipuie atunci când îi este dor de ea.Pentru că să oferi flori a devenit un gest prea banal. În cel mai bun caz, dar asta în cel mai bun, o duce la Mall şi-i dă bani să-şi cumpere ea ce-i place.Şi nu-l interesează deloc ce şi-a cumpărat. Ea însă, probabil, a găsit cei mai frumoşi tanga pe care ar fi vrut să-i scoată diseară în faţa lui şi nu mai apucă să o facă, pentru că el adoarme în faţa compului. Şi nici de ziua ei,nu-l duce capul să fie altul, decât cu o zi înainte. Şi ea nu-i face cafea dimineaţa. Pentru că s-a obişnuit să ignore acest gest care îl face pe el să se simtă atât de împlinit. Şi peste sexul de dimineaţă se sare ca peste pătrăţelele din “klasiki”. Şi peste cel de seară se sare fără sare….
Şi iac-aşa te pomeneşti că timpurile, moda, trendurile şi facebookurile îţi impun parametrii de belşug emoţional. Şi te simţi atât de împotriva curentului….Din tine e gata să decoleze un avion de emoţii. Iar dispecerul îţi spune: Condiţii nefaste de zbor…
Filmul este bun. Bun, dar groaznic. Despre sacrificii stupide, despre muşamalizarea problemelor de dragul impresiilor false, despre obligaţiile conjugale şi despre limita între sacrificii şi armonie personală. Îl recomand, în special, părinţilor. We Need to Talk About Kevin (2011)
