Copiii lor îs fix ca ai noștri. Frumoși, zglobii, talentați, florile vieții, ce să mai zic. Doar că ei au minim 3-4 copii în familie, mai toţi sunt blonzi şi cârlionţaţi. Taţii lor îşi dădăcesc copiii mai ceva decât mamele. Copii lor nu umblă încoştoşmonaţi cu 3 rânduri de haine, ca să nu răcească, ca ai noştri, ci mai cu seamă foarte subţirel îmbrăcaţi, cu pletele în vânt, chiar şi pe cel mai mare ger. Şi încă ceva. Adulţii îşi pregătesc odraslele de mici să fie descurcăreţi. Să nu se fâsticească – vorba noastră, să intre in vorbă cu străinii, să fie cât mai sociabili, să se manifeste cât mai creativ. Mai pe scurt, cresc copii normali. Pe picior egal cu maturii, şi la port şi la crez.
Olandezii sunt un popor de comercianţi, cu tradiţii negustoreşti seculare. De Ziua Reginei aceştia le oferă şi copiilor posibilitatea să câştige un ban, dar şi să prindă secretele tratativelor şi negoţului. În primul rând, pe 30 aprilie în fiecare an,Vondel Park se transformă într-o piaţă imensă de jucării, haine şi talente, în care maturii se odihnesc, iar copiii vând, negociază şi se laudă cu toate cele învăţate la lecţiile de dans şi muzică.În Vondel Park îi veţi cunoaşte pe cei mai mici comercianţi olandezi.
Acest băieţel a fost învăţat de părinţi să se descurce în orice situaţie. De Ziua Reginei, ştiind că toţi semenii săi vor câştiga bani, şi-a pus şi el un carton pe gât cu un mesaj cel puţin amuzant: Răspund cu Da sau NU la 3 întrebări legate de viiotrul acelei persoane care îmi va plăti 25 cenţi.
Alţii, mai maturi, vor deschide garajul lui tata şi vor organiza un concert cu trupa.
Mai pe scurt, iubiţi-vă copiii, faceţi cât mai mulţi copii şi încurajaţi-i să fie independenţi şi descurcăreţi.
- Salut. Ce mai faci? Vreau să-ți fac cunoștință cu prietenul meu?
- Prietenul tău?
- Da, Nata. Iubitul meu.
- Iubitul tău?
- Da.Sunt gay.
- Eşti gay. Nu pot să cred.Asta-i bună.
- Dar te rog să nu spui lui…..
Reacţia mea iniţială a fost destul de infantilă. Totuşi nu în fiecari zi un om apropiat îţi recunoaşte că este gay.Mai întîi am zâmbit. Adică m-a amuzat spiritul meu de observaţie adormit, care niciodată nu a remarcat vreo manifestare ieşită din comun, în comportamentul acestui om. Un bărbat în toată firea, pe care femeile nu-l excită, dar asta nu se afişa nicăieri şi niciodată.
Mai târziu am simţit un sentiment de recunoştinţă pentru acest om şi pentru faptul că a văzut în mine un confident. Pentru că mi-a încredinţat secretul său intim.După atâta timp în care ne cunoaştem a hotărât să-mi spună ce ascunde. De ce ascunde, de ce a hotărât să aibă încredere în mine? Cu toţii avem nevoie să fim noi înşine. Să fim cât mai apropae de ceea cu ce ne-a înzestrat mama natură. Avea nevoie să nu mai pretindă că este altcineva decât este în realitate.
M-am simţit chiar mai aproape de el, graţie acestei confesiuni pe care a făcut-o fără frica de a fi condamnat de mine. Oricum îi este frică să fie condamnat de alţii. M-a rugat foarte mult să nu spun despre asta unui alt om, un prieten comun. Pentru că acela nu l-ar înţelege şi l-ar renega. Şi pentru că nu vrea pe nimeni să dezamăgească. Dezamăgească…opriţi-vă aici un pic. Imaginaţi-vă că printre noi trăiesc oameni cărora atitudinea noastră le dictează un complex de inferioritate, un sentiment de ruşine pentru ceea ce sunt ei. Cine suntem noi să ne permitem această dojeneală morală? Ne asumăm dreptul de a condamna homosexualitatea, ca şi cum am condamna că afară e iarna, e ger aprig şi nouă asta nu ne place. Dar gerul nu devine mai bând din cauza asta. Şi nici oamenii cu orientare sexuală netradiţională nu devin mai puţini din cauza că nu-i acceptăm.
Precum bine ştiţi, în Uniunea Sovietică sex nu a existat. Apoi am descoperit cu toţii că el exista, doar că nimeni nu vroia să-l recunoască drept ceva frumos şi absolut necesar pentru fiecare om. Apoi a venit dezlegarea la sex, iar oamenii, sălbatici fiind după atâta abstinenţă informaţională, au început să transmită unii altora boli şi infecţii, pentru că prezervativul cică fură din plăcere. Apoi prin intermediul artei şi culturii a început tot mai frecvent să fie rostit cuvântul gay.
Personal, am auzit prima dată cuvântul gay, prin 1991, când aveam 12 ani, fiind fana lui Freddy Mercury, atunci când acesta a murit. Şi când toată lumea zicea că a murit de SIDA, din cauza că era gay. Apoi tot mai mulţi artişti-gay au început să se regăsească printre preferinţele mele muzicale. Apoi am început să călătoresc şi să văd diverse culturi şi societăţi. Am ajuns prin SUA, în Massachusettes. Acolo am aflat cum un stat, din cele 50 ale Americii, poate să decidă, dacă vrea, legalizarea căsătoriilor între găy, fără ca să ţină cont de faptul că în alte state din aceeași țară aceste căsătorii nu pot avea loc. Apoi am fost în Olanda şi am văzut familii puternice, cu mulţi copii, şi cele mai vesele petreceri de gay în preajma acelor copii, apoi am fost în Canada şi din nou am remarcat o convieţuire paşnică şi armonioasă în aceeşi societate a gaylor cu heterosexualii.
Aşadar toleranţa faţă de orientările sexuale, diferite decât a mea, este o calitate care în mod firesc s-a cultivat în mine de-a lungul timpului. Sunt un copil norocos, am crescut alături de părinţi care niciodată nu au manifestat intoleranţă faţă de orice fel de diferenţe de ordin etnic, rasial, de vârstă sau sex. Mai mult, părinţii mei sunt atât de normali, încât acum, văzând la tv promotori ai homofobiei, realizează cât gunoi există în capul feţelor bisericeşti şi schimbă postul.
De aceea, predicile lipsite de orice sens şi raţionament ale părintelui Văluţă, de rând cu promisiunile de răzbunare bisericească ale tuturor businesmanilor bisericeşti de la noi, mi se par întruchiparea stagnării şi nimicniciei, băgate cu multă iscusinţă în sufletele disperate de atâta sărăcie şi dezordine ale moldovenilor. Nu de aici ni se trag necazurile.
Mi se pare îngrozitor să trăieşti într-o societate ortodoxă, în care zilnic cineva se spânzură de dor de mamă, sau se omoară pentru bani, sau violează copii, dar care nu tolearează şi nu acceptă fenomene inofensive, fireşti, atât de intime, dar atât de esenţiale pentru fiecare om. Cred că sexualitatea şi sexul în viaţa noastră pot fi o mare binecuvântare, dar şi o sursă de continuă suferinţă. Depinde de societate, de anturaj, de necesităţile şi mai ales experienţele la care este supus omul în viaţa sa intimă.
Noi avem nevoie de aprobarea celor din jur, avem nevoie de confidenţe, avem nevoie să ne armonizăm cu lumea dură în care trăim. Suntem animale sociale.Neacceptând un fenomen care există de când e lumea şi pâmântul şi care nu se transmite prin propagandă, necăjim oamenii din jur şi îi băgăm în cuşti. De ce? Pentru că ei nu sunt ca noi.
Dragul meu prieten. Sper că mesajul meu nu te va întrista. Pentru că nu ţi-am dezvăluit identitatea. Îţi mulţumesc că mi te-ai deschis. Acum aş vrea să-ţi fiu şi mai aproape.
P.S. Reprezentanţii diasporei moldoveneşti din străinătate au cerut autorităţilor din Moldova să voteze cât mai urgent legea antidiscriminare. Biserica noastră şi acolo vede laba homosexuală atotcotropitoare, susţinând că i-a verificat pe cei din diasporă şi că şi acei reprezentanți sunt gay. Iată şi răspunsul nostru.
Noroc de mine. Eu nu fac parte din blogosfera moldovenească. Pentru că mai jios de atât nu se putea. Pentru mine, dacă aș fi fost numită un câine turbat sau măcar o cățea turbată – ar fi fost o adevărată onoare. Sincer, eu absolut deloc nu m-am simţit ofensată cândva de replica lui Muruianu. Ba mai mult, am luat-o ca un compliment. Pentru că un câine turbă nu de viaţă bună. Turbat devine câinele fără stăpân. Aşa mi se păreau până nu demult şi blogherii noştri. Liberi, coloraţi, unici şi turbaţi. Şi asta era minunat. A fost adică….
Dragi navigatori de bloguri. Cei care ar da “un ban” pe blogosfera moldovenească. De acum o săptămână aceasta nu mai reprezintă câini turbaţi. S-a găsit un stâpân să-i vaccineze. Felicitări pentru stăpân, nu şi pentru câini. De aici încolo, ei se vor hodini pe pernuţe de catifea şi nu vor mai sorbi bere ieftină. De aici încolo, ei vor merge în workshopuri de bune maniere, se vor spăla la fund cu premii împărţite tot de stăpân, se vor linge unii pe alţii la fundişor şi vor transforma Blogovăţul în cea mai mare competiţie de lins la fund. Iar cel care va linge cel mai iscusit, va avea avea mulţi, mulţi , mulţi, mulţi…..bani.
Cineva mi-a spus că cel mai corect este să nu scrii nici de rău, nici de bine. Asta îl enervează pe stăpân foarte tare. Eu n-am putut. De-o săptămână trăiesc o mare decepţie. S-au dus 20 de căini turbaţi şi s-au întors aproape tot atâţia miei. Tot ce pot spune despre voi, se încadrează în 1,45 min din îndrăgitul meu meu film cu desene animate – Mowgli. Nu vă pierdeţi prea mult timpul. Urmăriţi acest video de la 16.10 şi până la 18.05. Succes şi adio, ex-câini turbaţi.
P.S. Propun să nu mai amânaţi mult cu această idee. Offline-le trebuie urgent comercializate. Se poate face o minunată afacere din asta. Multă lume e gata să plătească pentru un cântat în dudcă, bine organizat.
Acum o lună, din numele Jurnal TV, am invitat bloggerii la un offline, ca să vedem ce se poate face cu blestematele gherete din Chişinău. Şi noi am avut apă dulce şi biscuiţi.Şi ora era de seară, când toţi demult terminaseră munca. Ştiţi câţi au venit din cei invitaţi? Nici unul. Şi chiar dacă veneau, asta nu le-ar fi iertat prosti-tuarea noţiunii de blogger.
Vă pregătesc un fotoreportaj superb din ultima mea călătorie în paradis. Dar până atunci, urgent uitaţi-vă la acest reportaj, realizat de colegii mei. Şi nu uitaţi să puneţi un like. Concluzia: prezenţa şi comunicarea ta din lumea virtuală cum ţi se pare acum? Penibilă, haioasă, lipsită de sens sau absolut necesară….
Azi am avut parte de o experienţă demult uitată. Mai exact acum 4 ani, când eram însărcinată cu Sonia, am apărut ultima dată pe coperta unei reviste de format mare. Între timp s-au întîmplat prea multe lucruri în viaţa mea. Şi nici acum nu sunt sigură că am făcut bine acceptând să vorbesc despre unele dintre ele. În primele zile ale lui mai vă voi zâmbi din vitrinele chioşcurilor şi nu numai. Bineîneţeles dacă intedicţia în privinţa publicităţii sexiste nu se va răsfrânge şi asupra mea. Deocamdată ţin să le mulţumesc celor de la Salonul Afrodita pentru că au făcut maxim ce au putut ca să fiu frumoasă. Îmi cer mii de scuze de la ei pentru nesimţirea şi nepunctualitatea mea. Iar celor de la revistă, că am muncit rapid şi productiv.Abia aştept să văd ce-a ieşit.
Să nu credeţi că îmi frec palmele de satisfacţie. Ba dimpotrivă, îmi provoacă un mare discomfort faptul că un oftat de-al meu mai vechi, răbufnit printr-un “articolaş”, vorba unora, a atras atâta atenţie. Ceea ce demonstrează încă o dată cât de diferiţi suntem, dar cât de intoleranţi suntem în acelaşi timp. La articolul de mai jos am aprobat absolut fiecare comentariu venit de la voi. Să ştiţi că prin asta vă îndemn şi pe voi să acceptaţi viziunile altora, dreptul lor la viaţă şi nu doar în materie de credinţă. Nu am îndemnat pe nimeni să-şi nege Dumnezeul, prin orice formă se regăseşte acesta în viaţa voastră. De fapt nu am făcut nici un fel de propagandă pro sau contra. Or încurajarea de a accepta şi tolera nu este o propagandă. La fel cum nu este o propagandă îndemnul de a gândi liber.
Mă bucur că am libertatea de a vorbi despre lucruri care nu pot să nu doară: făţărnicie, meschinătate, lăcomie, minciună, laşitate. Aceste bube din ce în ce mai des se întîlnesc printre cei care şi-au ales menirea de părinte spiritual. Nu, eu nu mă voi ruga pentru cei care greşesc şi scârbesc atitudinea faţă de religie, aşa cum mă îndeamnă cineva mai jos. Aşa cum nu am nevoie să se roage vreunul pentru mine. Vreau doar ca slujitorii bisericii, care se simt ofensaţi de aceste viziuni şi comentarii, să-şi dea în brazdă colegii de breaslă, care compromit statutul preotului şi al lăcaşului sfânt. Iar eu mă voi ruga pentru sănătatea, bunăstarea celor dragi şi pentru ca bucuriile şi succesele altora să fie şi pentru mine o sărbătoare. Reiterez. Spre marea mea uimire, am descoperit cât de dureros şi mai ales comercial este subiectul religios şi promit să nu abuzez de el pentru a creşte vizualizările blogului.Pace tuturor.
În copilărie, părinţii mei nu au făcut abuz de educaţie religoasă în casa noastră. Acum înţeleg că am avut noroc în a fi lăsată să aleg între religie şi credinţă. Ştiu,unii, mai religioşi aşa, vor începe să comenteze: se vede că nu eşti umblată la biserică, aşa îţi trebuie pt toate necazurile tale şi bla..bla.bla…Niciodată în viaţa mea, aşa neumblată la biserică cum sunt, nu am putut să mă bucur de durerile altora, nu am atentat la bucuriile altora şi nu am judecat un om care credea într-o altă divinitate decât a mea.
Părinţii mei s-au rupt de ţară, au venit la oraş ca să-şi croiască o viaţă mai bună şi nu au mai avut timp să mă tunchească cu dogme bisericeşti. Fiind mai măricică, le mulţumesc mult pentru asta.
“Tatăl nostru” l-am învăţat de la bunica. Tot cu bunica am fost prima dată în viaţă la sfinţit, în noaptea de Paşte. Era foarte frig, erau multe femei îmbromodite, şuşotindu-se despre tot felul de noutăţi de prin sat, având la picioare coşuri cu o grămadă de mâncare. Se sfinţea vin în sticle de plastic, cu dopul deschis,se sfinţeau ouă roşii care mai apoi se mâncau o săptămână. Oamenii aruncau cu banul peste tot, în speranţa că Dumnezeu are ochi pentru fiecare leu pus în poala preotului.Trecea întîi unul cu ligheanul, apoi altul, apoi preotul. Şi de fiecare dată curgeau leii ca din robinet. Copil fiind, veneam acasă cu o sumendenie de întrebări. Eu nu înţelegeam multe lucruri. Mi se păreau lipsite de orice raţiune detalii pe care le observam acolo, dar bunica mea nu lăsa loc de explicaţii. Aşa trebuie, aşa vrea Domnu, aşa se face din moşi strămoşi. Am încercat de numeroase ori să citesc Biblia. Chiar şi în cele mai dificile momente, aşa cum mi se recomanda. N-am putut. Aş fi o ipocrită să spun că asta ar trebui să fie neapărat cartea de căpătâi a unui om bun. Iar ipocrizia este un păcat.
Nu pot înţelege condiţiile pe care le impune biserica noastră pentru ca să poţi avea o întîlnire cu Dumnezeu. Să nu intri în pantaloni. Să-ţi pui batic pe cap. Să nu cumva să intri cînd ai ciclu, să pupi icoanele pupate de sute de buze, să înghiţi vinul din linguriţa care a intrat în atâtea guri. Mi se pare groaznic când preotul cunună mai multe cupluri concomitent sau când botează copiii de parcă ar fi la strungul de botezuri, unul după altul. Mi se par prea ne binevoitoare femeile care muncesc pe lângă biserică. Nu cred că este normal în timpul slujbe oamenii să se gândească oare când mai repede se va termina, pentru că ajung să fie sleiţi de oboseala după ore în şir stând în picioare, sufocându-se şi inhalând aromele la atâtea corpuri şi paltoane scoase de la naftalină. Nu mi se pare normal să aprind o lumânare, să o fixez în preajma unei icoane, să ezit un pic, ca în clipa imediat următoare să vină o slujitoare a bisericii, să-mi stinga lumânarea şi să o arunce în ligheanul cu alte lumânari care vor merge să fie topite pentru a se face unele noi.
Şi cred că verbului a judeca i s-a dat o conotaţie mult prea negativă. A judeca înseamnă a chibzui, a-ţi pune mintea în mişcare. De ce e greşit să-ţi pui mintea în mişcare? Ca să nu-ţi pui prea multe întrebări?
Astăzi voi sări peste obiceiurile creştin-ortodoxe de a petrece omul în ultimul drum. Nu ştiu dacă mai există vreo religie pe pâmânt, ale cărei tradiţii, legate de petrecerea unui suflet în cealaltă lume, să fie atât de traumatizante pentru cei dragi rămaşi în viaţă. Aveam senzaţia că tot ce urmează după tragedie, din punct de vedere al tradiţiilor este să mai provoace o tragedie, să mai frângă un om. Chinurile respectării acestor tradiţii uneori erau mult prea mari şi îndelungate. Acesta este un capitol aparte din viaţa mea. Azi nu. Nu azi voi atinge tema.
Mesajul meu nu are ca scop clătinarea unor munţi sau minţi. Mesajul meu nu este nici unul răutăcios şi nici războinic. Dumnezeu nu are adresă. Şi nici carne şi oase. Dumnezeu nu are nevoie de BMW luxoase şi nici de manageri care să-l administreze corect.Dumnezeu este putere divină şi tot de ce are nevoie e să-i laşi un loc în inima ta. Asta nu are vreo legătură nici cu bisericile, şi nici cu preoţii. Dumnezeu se materilizează prin fiecare dintre noi. De aceea, el poate să se numească diferit, să arate diferit, să se manifeste diferit. Condiţiile de bază a existenţei sale sunt acceptarea,toleranţa, iubirea şi iertarea. Nu conferinţe de presă, instigare la ură şi propagandă politică. Dar mai ales, nu un business scutit de taxe, ajuns să pună ultimatumuri în faţa legii.
Cine ştie, poate acest video, în cele 2 zile de la apariţie, încă nu a trecut prin faţa ochilor voştri. În 48 de ore piesa a fost văzută de peste o jumătate de milion de oameni care au trăit extazul la cub: Natalie Portman – simplă şi senzuală, posedând iscusit limbajul gesturilor, Johnny Depp – îmbătrânit, dar rebel ca înainte şi Paul McCartney cu o voce inconfundabilă, plină de riduri şi atâta caldură.
Ei cum să nu te bucuri? Mai ales când imaginile nu sunt nici din Paris, nici din Kiev, ci din Chişinăul nostru. În care se fac doare lucruri care aduc bani: maii de panouri panouri, mii de gherete, zeci de emolări de monumente. Aceste poze vă vor spune mai mult decât eu. Din păcate , acest cadou pt oraş a fost anunţat atât de sec, încît nu m-aş mira dacă şi alţi colegi din media au reacţionat foarte modest la anunţarea de către Primărie a evenimentului. Eu, cel puţin, am auzit că se va iluminaa decorativ Catedrala şi mi-am amintit de Turnul de Apă de pe Mateievici, deci nu mi s-a părut anunţul prea atractiv ca să avem şi noi o echipă acolo să filmeze. La ceva timp după aprinderea luminiţelor am dat un search pe google: chirtoaca, parc, decor, pasti, primarie lumini şi nu am găsit nici o ştire. Nu e bine. Eu sunt gata să şi laud, nu doar să critic.
Înainte să spunem Hristos a Înviat, putem spune Chişinăul a Înviat! Adevărat a Înviat! Sau îmi place şi aşa: Chişinău, acum ai ouă! Parcă îs un copchil căruia după îndelungate refuzuri i s-a dat o bomboană. Abia aştept să-mi iau fetele mâine seara la o plimbare în Grădina Publică Ştefan cel Mare. D-le Primar, pentru o bucurie ca asta sunt gata să vă împrumut Canonul meu pentru nişte poze mai calitative, aşa cum i-ar sta bine unei primării de capitală. Deci Sărbători Fericite!
Adulţii îşi pregătesc odraslele de mici să fie descurcăreţi. Să nu se fâsticească – vorba noastră, să intre in vorbă cu străinii, să fie cât mai sociabili, să se manifeste cât mai creativ. Mai pe scurt, cresc copii normali. Pe picior egal cu maturii, şi la port şi la crez.
Olandezii sunt un popor de comercianţi, cu tradiţii negustoreşti seculare. De Ziua Reginei aceştia le oferă şi copiilor posibilitatea să câştige un ban, dar şi să prindă secretele tratativelor şi negoţului. 
În primul rând, pe 30 aprilie în fiecare an,Vondel Park se transformă într-o piaţă imensă de jucării, haine şi talente, în care maturii se odihnesc, iar copiii vând, negociază şi se laudă cu toate cele învăţate la lecţiile de dans şi muzică.În Vondel Park îi veţi cunoaşte pe cei mai mici comercianţi olandezi.
