Numai eu şi ele, veveriţele mele gălăgioase. Timp de câteva ore ne-am umplut de vopsea acrilică, din cap până în picioare. Şi masa, şi mâinile, şi prosoapele. Dar am petrecut câteva ore superbe printre pensule, pietre şi pălăvrăgeală.Fără telefon şi facebook. Bineînţeles că fără gadgeturi e minunat. Şi fericirea are alt gust. Când a trecut o jumate de dumincă fără net, când am văzut că nu le pot dezlipi de mine pe meşteriţele mele, mi-am pus şi eu câteva întrebără existenţiale. (Mă mai apucă uneori treaba asta cu existenţialele, dar îmi trece).De ce oare avem nevoie, după ce ne-a fost bine, să împărtăşim acest lucru cu lumea întreagă? De ce vrem aprobare şi like-ri de la străini pentru rarele clipe de fericire ? S-a simţit cineva mai fericit după 58 de like-ri la o poză sau după un status gen: ieri seara a fost foarte bine, iepuraş te iubesc?
Internetul ne-a transformat pe toţi în exhibiţionişti. Numai că noi nu stăm la colţ de stradă, în întuneric, aşteptând un trecător buimac. Noi, scoatem la iarmarocul de like-ri stările noastre de bine. Până nu demult nu puneam like-ri. Mai nou, relaţia mea cu facebook mă obligă să fiu mai atentă. Nu e bine numai să primeşti like-ri. Trebuie să şi dai. Fix ca în viaţă. Vrei să primeşti atenţie şi tandreţe, trebuie să şi oferi. Similitudinile cu viaţa reală aici abia încep.
Naşterea,moartea, iubirea, sexul, despărţirea, spovedaniile, rugăciunile, sms pentru Dumnezeu, distracţiile, cumpărăturile, căştigarea banilor, pierderea banilor – toate sunt deja posibile pe net. Totul. Chiar şi sfârşitul lumii acolo e posibil. Acolo chiar e mai posibil. De când cu Anonymous sau cum îi mai cheamă pe ăştea, pseudo Dumnezeii internetului.
Dar iată pietrele să le colorezi pe net nu poţi.Aşa încât să le poţi lua după aceea în mână. Şi nici pe bicicletă nu te poţi da pe net. Şi nici un herring cu cepuşoară şi castravete marinat nu poţi mânca pe net. Există plăceri şi bucurii pe care nu le poţi trăi pe net, oricât de mult s-ar încerca mimarea, reconstituirea lor acolo. Nu e prea îndepărtată clipa când vom începe a pune dorinţe cum ar fi: Ca nimeni să nu ne poată lua din viaţa reală micile plăceri. Şi mai ales, să putem trăi aceste plăceri fără ca bucuriile noastre să depindă de numărul de like-ri. Succes la a vă identifica plăcerile rămase în afara netului. Şi mai ales la păstrarea lor cu sfinţenie.
P.S. Acest articol mi se adresează în primul rând.
E dimineaţă.Nu mai merg la muncă pentru că sunt în aşteptare. De 9 luni tot aştept. Mai exact aştept de vreo 4. De când burta se vede şi o simt tot mai mult în universul meu. Mă trezesc dimineața şi, ca de obicei, nu simt nimic ieşit din comun.
Plec la birou. Am treabă cu maică-mea. Trebuie să o ajut la lipit nişte preţuri. Pe la 10.30 mi se pare că apare ceva suspect. Dar unei femei în starea asta mereu i se pare ceva. Pentru orice eventualitate o sun pe Gulinara, fotografa. Aşa ne-am înţeles noi. Ea adunaă materiale pentru expoziţia sa personală. I-am spus că s-ar putea azi să aibă treabă. S-a bucurat şi mi-a zis că e gata în orice clipă să iasă din casă. La 12.30 tot încă trebăluiesc pe la birou, despachetez cutii, lipesc preţuri şi nu înţeleg de ce nu trece ceea ce mi se pare. Pe la 14.30 devine din ce în ce mai greu de suportat. Nişte senzaţii care progresează prin intensitatea lor, dar nu mă fac să mă simt nici bolnavă, nici panicată. Deja sunt sigură că nu mai e cale de întoarcere. Continui să o ajut pe maică-mea. Pe la 16.30 devine aproape insuportabil. Cu ce-aș putea asemăna aceste senzați? Cu nimic. Aceste chinuri nu și-ai găsit o analogie în natură. Şi atunci îmi zic: Gata.Am muncit suficient. Hai să naştem.
Ajung acasă şi trag un ospăţ de toată frumuseţea. Glumesc la masă cu ai mei, sorbesc pt curaj un vin roşu bun, manânc mămăligă cu mujdei, peşte, scrob şi brânză de oi cu smântănă. Nu lipsesc nici murăturile mele preferate. De aici, simt că nu mi-a mai rămas mult din acest răsfaţ, de aici – nu-mi permit pentru nici o clipă să -mi fie frică. Aşa cum li se întîmplă mai tuturor femeilor într-o situaţie ca asta. Până la urmă, aveam deja vreo 8 ore de contracţii. Pe la 19 începe chinul cel mare. A venit Ala, instructoarea mea de naşteri. Calmă, tăcută, chiar aş spune puţin distantă. Corect, pentru a nu-mi deranja intimitatea cuibului. A început să pregătească tot felul de tifoane, pelincuţe, sticluţe, bastonaşe, lame, dezinfectant. Îmi face un control şi îmi zice că totul e în ordine, ne mişcăm bine dar mai avem de muncit. Contracţiile devin extrem de dureroase. Mă salvează doar masajul. Unul special. Doamne, ce uşurare oferă acesta femeilor care ştiu de el. Masaj şi relaxare totală – tot de ce are nevoie o femeie care suportă chinurile contracţiilor. Până la urmă, hotărâsem să nasc acasă. De ce oare să nu mă relaxez şi să încerc să primesc şi plăcere?
Într-un moment dat a început să sune telefonul. Era Gulinara. Vroia să vină. Simţea că n-am glumit dimineaţă. Mie însă nu-mi mai ardea de telefoane şi fotograf. Aşa că n-am răspuns, sperând că mă va înţelege şi se va culca. Aveam doar o singură dorinţă: s-o scot în capăt cu bine.
Pe la 10.30 seara am umplut cada cu apă caldă. Am pus în ea sare de mare. Iar când am intrat în apă, cu durerile îngrozitoare ale contracţiilor, am simţit de parcă am nimerit în sânul lui Dumnezeu. Senzaţia pe care o oferă apa caldă, unui corp stresat de contracţii, este de nedescris. Venea momentul naşterii şi trebuia să mă relaxez cu orice preţ. La orice femeie, în momentul naşterii, după ore chinuitoare de contracţii, vine o eclipsă de câteva minute, când i se pare că nu va mai rezista, că este prea sleită de puteri, că este prea dureros şi nu va putea rezista. De obicei, după acest prag de disperare vine şi finalul. E nevoie să ia mult, mult, aer în piept şi gata.Chiar în clipa asta a început cineva să bată tare la usa casei. Era Gulinara, care a sărit ca arsă în baie să prindă exact momentul naşterii. Aşa a venit pe lume Sonia. Bolfoasă, de 5 kg şi 150 g. S-a născut sub apă şi în primul rând a primit o găleată de apă rece peste ea, apoi imediat şi o porţie de lapte. Vorba aia, cine papă bine, are corp frumos.
Astăzi se fac 4 ani de atunci. Sper, că într-o bună zi Sonia va citi povestea naşterii sale, înainte ca timpul să şteargă din memoria mea detalii preţioase despre venirea sa pe lumea asta. A fost o naștere de vis.
Azi putea fi şi o zi mai proastă. Iar durere-n gât, n-am apucat o odihnă pe-ndelete. Pentru asta aş mai avea nevoie de încă 2 zile numai pt mine. Şi fiindcă în restul săptămânii nu apuc să fiu o mamă aşa cum cred că ar fi bine, încerc să concentrez aceste plăceri în weekend.Două experienţe noi am trăit cu această ocazie. Prima e legată de un carusel aflat lângă Circ şi a doua de o vizită la saună. În ambele cazuri, eu am fost pe post de mamă. Adică stresată.
Să începem cu acel carusel, bată-l norocul. Nicăieri nu scria vârsta de la care e permis accesul . La casă se numărau banii, vânzătoarea era o nesuferită, care din lipsă de bancnote mărunte ne-a vândut mai puţine bilete, închizându-ne iritată geamul în nas. Când însă a fost întrebată dacă plătim şi biletele copiilor, fără a ezita, a spus că da, dar nu are rest să ne dea,deci nu ne dă bilete.Puşi în faţa unei dileme, am purces spre carusel. Speram măcar acolo să găsim mai mult[ înţelegere. Pe naiba. Băieţii de acolo erau mai haini decât fata cu biletele. Nu porneau maşina pentru că la calcul nu le ieşea un bilet pe care, tot ei, pe undeva l-au rătăcil. Într-un final, Vortexul (aşa i se spune torturii) a pornit alene până la a accelera şi a ne răsuci atât de tare încât un matur putea da afară şi intestinele, d-apoi un copil de 3 ani şi jumătate. Am avut un scurt atac de panică, pentru că habar nu aveam cât va dura acest chin şi atunci am început să strig la Sonia pentru a păstra contactul cu ea.Când am vazut cum i se răsuceşte capul, mă apucau fiorii. Mi s-a părut un calvar care a durat o veşnicie. În realitate însă, au fost cam 5 min. Timp în care m-am simţit ca în centrifuga unei maşini de spălat. M-am speriat că voi avea de îndurat consecinţe de pe urmă acestei imprudenţe. A mea, dar şi a băieţilor lacomi de la carusel. Imediat cum s-a oprit maşinăria însă, copilul meu de 3 ani şi jumate a exclamat: Mama, mai vleau!!!
Unde aştepţi şi de unde sare.
Am mers şi la saună. Cu o săptămână înainte le-am promis fetelor mele acest lucru. Ideea mi s-a părut din ce în ce mai nereuşită odată cu apropierea de ziua mersului la saună. Dar n-am putut renunţa. Aşa e când faci promisiuni celor mici. Sauna şi copii pot face parte din acelaşi tablou doar dacă cei din urmă sunt: fie bebeluşi manevrabili, fie copii trecuţi de 5 ani. Cam pe la vârsta asta motivaţia “face bine la sănătate” începe să aibă vreun sens. Şi mai capătă copii la această vârstă o aptitudine, pe care noi, adulţii, o cam subapreciem. Puterea de a ne concentra. Copii trecuţi de 5 ani deja sunt capabili să se concentreze, să dea dovadă de ambiţie şi mai ales de prezenţa unui scop. De ex: vei putea sări în piscină, doar dacă vei sta 5 min în saună. Bineînţeles că într-un final sauna s-a transformat în preţul pe care trebuia să-l plătesc pentru corigenţele mele părinteşti anterioare. Aşa încât curiozitatea bunei mele amice cu care eram la saună a dat peste margini şi m-a întrebat ceva legat de bucuria acestei odihne. La care eu, foarte sincer am recunoscut. Fiecare tip de odihnă îşi are clientul. Şi pentru a merge la saună trebuie să mai creştem. Nu e chiar atât de simplu să combini puţinele tale interese cu cele ale unui copil.Bineînţeles, unii vor spune că nimic nu poate fi mai prioritar decât copilul. Fără îndoială. Încerc să mă consolez cu gândul că nu durata contează, ci calitatea timpului. Şi mai ales consecinţele. După saună lumina în casă a stins devreme.Semn că somnul a venit de bună voie.Iar înainte de somn a răsunat deja binecunoscutul:Mama, mai vleau…Melgem şi săptămâna viitoale?
Sper că experienţele mele părinteşti vi s-au părut, cel puţin, citibile.
Pe final vă ofer un spot de publicitate pe care l-am descoperit acum câteva zile şi mi-a plăcut. Mai ales mesajul de final.
Weekend = sărbătoarea copiilor. Mă întilnesc ca pe Moş Crăciun, cînd vin de la serviciu şi ma petrec, când plec, de parcă s-ar despărţi de un desen animat căruia îi scapă finalul.
Sâmbătă dimineaţa. La 10 vine Olga Anatolievna. Zâna noastră -pictoriţă.Eva pictează, zboară cu pensula în mână, eu dorm,tot zbor . Peretele din camera lor nu mai are loc pentru atâţia cracaleţi geniali. Eu însa am o imaginaţie bogată şi încep să-mi doresc să se extindă pereţii, să nu înceteze să apară fanteziile pe A4.
Mă trezesc cu un tablou nou în pat. Sonia de obicei nu picta, pentru că încă nu ştie să stea locului, să se concentreze şi să ducă treaba la bun sfîrşit. Azi însă, la galeria noastră de artă, s-a adăugat încă o capodoperă. De ce e atît de sfântă?
Pentru că e primul desen realizat de Sonia, fără nici un ajutor. Am hotărît să-l imortalizez. E atât de relevant. E atât de clar cine-i Sonia – printesa cea mare şi cine-s toţi ceilalţi. În realitate, printesa e cea mai mică. Ba nu. Cea mai mică e Panda. Panda e noul nostru membru de familie. Panda îsi are locul ei în desen. Direcţie: colţ, dreapta.
Mie, în timpul săptămânii, mi se face atât de dor de ele, încât atunci când ajung în weekend, am impresia că aş putea să le mânânc. Ca rezultat, ne pornim să cumpărăm peşti pentru acvariu şi ne întoarcem cu un câine. Sau ne pornim la patiserie şi ne întoarcem cu găuri şi cu primii cercei în urechi.
Între timp, acumulez diverse informaţii utile şi interesante. Şi pentru că nu vreau să transform postările mele doar în impresii zilnice ale unei mame pline de remuşcări, încerc aici să adun pentru voi tot ce aflu nou şi interesant.
În primul rând, Sorin Hadârcă, omul pe care cu greu ai putea să-l impresionezi, atât de impresionant este el însuşi şi pasiunea lui pentru lecturi,a făcut nişte recomandări de cărţi pentru copii. L-am rugat şi s-a ţinut de cuvânt.
Nata Albot, mă țin de cuvânt.
1. Angie Sage (seria Araminta Nălucilă)
2. Cressida Cowell (seria despre viking și dragoni)
3. Spiridon Vangheli (seria despre moldoveni)
Potrivit spuselor lui, pot fi găsite la Diverta și librăriile Pro-Noi.
Apoi, aici pe blog, cineva mi-a scris următorul mesaj.
“Vreau sa recomand mamicilor ce cauta un loc de joaca pentru copiii lor miniclubul GIRAFFE ( Centru de dezvoltare timpurie si distractie pentru copii), care se afla in sectorul Cicana, bd. Mircea cel Batrin, 13/1 (Pe linga mag Budesti). Noi l-am descoperit astazi si ne-a placut mult.E ceva deosebit de Ramzamzam– copiii se joaca cu o multime de jucarii interesante, au carti, dar si activitati controlate-deseneaza, modeleaza, danseaza, se joaca cu boabe de mazare sau fasole (ceea ce copiilor le place la nebunie dar nu le dai sa se joace acasa cu asa ceva!). Pe linga atmosfera , inventar si coordonatori (2 fete tare dragute) ne-a placut spalatul pe maini la intrare si la plecare.)))))) Momente speciale- 1. o vizita dureaza 1ora 30., la pretul de 50 lei. 2. vizitele se programeaza din timp tel.843302. 3. parintii stau impreuna cu copiii. asta ar parea o incomoditate, dar mie personal nu mi-a parut. Ce-i drept am cam obosit, desi fetita mea ar fi stat acolo toata ziua!”
Azi am dat telefon acolo. Era cam târziu să mai venim, dar tot ce-am auzit mi s-a părut captivant. În primul rând, o voce foarte prietenoasă, care se irosea, fără să se gândească, dacă mai omul de la capătul firului mai vine sau nu. O voce povestitoare şi foarte, foarte primitoare. Aşa dar, weekendul viitor încercăm să ajungem acolo. Apropos, chestia cu programatul în avans, trebuie respectată.
Zilele trecute m-a mai contactat cineva, cerându-mi să trag o privire pe un site. Am tras o privire şi vă recomand şi vouă să o faceţi. E un fel de Serviciu de Urgenţă pentru părinţi sictiriţi.
Cam atât, dragii mei părinţi. Uitându-mă la ceas, m-a îngorzit un gând. Că va veni o zi în care ne vom schimba cu locul. Şi grijile noastre pentru ei, vor deveni grijile lor pentru noi.
Putere în două cu lacrimi, reţinute în colivie. De aici doare, de-ţi vine să iei lumea în cap, de aici nu vrei să-o dezamăgeşti pe mama, care prima dată îţi spune atât de des “Prinţesa Soldăţel” în loc de nume. Oribilă stare, oribilă încercare. Varicela este un adevărat examen de voinţă pentru un copil. Iar eu nu pot împărtăşi această durere cu ea, decât prin închipuire. Chinul acesta însă mă umple de atâta admiraţie. Mă uit în ochii ei istoviţi de aşteptarea evadării şi mă întreb: De unde atâta inteligenţă în copilul meu? Vin acasă şi o găsesc verde, dar cochetă. Sora ei mai mică, deocamdată ocolită de invazia bubiţelor, îşi caută de treabă. Eu o învăţ pe mezină să manifeste milă şi compasiune. Ea demonstreză că mă înţelege, fix pentru o jumătate de secundă. O atinge printr-un gest rapid şi uită imediat de ceea ce o învăţ. Uitându-mă la chinurile Evei, ascultându-i suspinurile care nu-i permit să adoarmă, mă rog ca varicela să mai aştepte puţin, să crească Sonia. Ele sunt atât de diferite. Şi dacă una mă ascultă şi mă depăşeşte prin înţelepciune şi răbdare, cealaltă este exact viceversa. Şi atunci mă gândesc cu frică: Cum aş putea să o conving pe cea mai neascultătoare să nu atingă aceste bubiţe extrem de dureroase, atât de multe şi atât de periculoase, dacă se sparg.
Azi e a 3-ea zi. Criză. De-abia rezistă. Nu poate adormi. Ar vrea să-şi scarpine tot corpul, şi dacă ar putea şi părul, şi dacă s-ar putea şi sub braţ, şi dacă s-ar putea şi după ureche. Prin chinurile astea, cu siguranţă, ar trebui să trecem în copilărie. Un om matur, pur şi simplu, nu ar face faţă unei astfel de torturi. Eu o alin pe Soldăţica mea, cu mâna pe burtă, uşurându-i puţin starea şi mă bucur pentru scurta ei memorie de copilărie, dar şi pentru matura ei răbdare. I-am promis că mai e o zi de chin şi după aia durerea va pleca.
Angela Aramă vă scapă de o dilemă: Ce să-i oferiţi în dar copilului vostru de sărbători?
Povestea va fi lansată chiar în Ajun de Crăciun şi va putea fi găsită în Librăriile Cartier. Dacă nu primeam povestea de la Angela, m-ar fi încîntat să o primesc eu în dar. Pentru că e bună şi pentru adulţi. Liniştitoare, magică, captivantă, uşoară, înţeleaptă.
Azi, în timp ce o duceam pe Eva cu maşina la grădiniţă, am lăsato să asculte povestea. A tăcut tot drumul, iar cînd am aterizat în faţa grădiniţei am găsit-o atît de fericită, cu atâta vară în zâmbet…şi m-a întrebat dacă va putea să o asculte mai departe.
În fiecare seară, tocmai atunci când pe mine mă apucă inspirația(pe la ora 23 a Canadei), cei de la Starnet, probabil, fac o oră de pauză pt serverul care găzduiește acest minunat blog. Tocmai atunci cînd vorbele curg ca Niagara din mine, îmi piere tot cheful să aștept până serverul își încheie pauza…iată de ce “voi scrie mâine” la mine poate fi și poimâine.
Pentru părinții pe care îi frămînta ca și pe mine, pănă astăzi, complicata întrebare: Cum să ieși cu un copil din casă și să te întorci cu 8 șosete murdare?, vine și răspunsul. Lăsați copilul să se îmbrace din capul lui și nu le permiteți buneilor, în ruptul capului, să inhibe în copil dorința de a îmbrăca la 35 grade căldură, cîte 4 șosete pe fiecare picior. În primul rînd, copilul dvs va fi în al 9-lea cer de fericire, pentru că a fost lăsat să-și manifeste personalitatea . În cel de-al doilea rînd, veți avea un mare prilej de distracție. Pentru că în afară de lipsa oricărui sentiment de jenă pentru ceea ce nouă, adulților, ni se pare absurd, odrasla voastră va mai și mârâi jumate de oră de-asupra unei perechi de sandale în care, bineînțeles, nu-i va mai încape piciorul. Dar nici n-o să renunțe la cele 4 șosete de pe fiecare lăbuță.
În final, copilul iese încîntat și încălțat(cu sandalele forțate la maxim) din casă,buneii ies mîhniți din casă, susținînd că nu e bine să-ți bați joc așa de copil.Iar eu, cu un profund sentiment de respect pt mine:)).Ce bravo sunt eu că pot să nu fac mare caz din preferințele vestimentare ale unei viitoare lady.
Acolo în vizită, sandalele îl vor strînge atît de tare pe copil, încît acesta va renunța la ele,jucîndu-se cu ceilalți doar în șosete, ce-i drept cîte 4 perechi pe fiecare picior! Ajunși acasă, Sonia, foarte mulțumită mi-a spus că i-a plăcut seara de azi, că s-a simțit foarte bine în șosete….
Azi am avut parte de câteva ore cu adevărat superbe alături de scumpele mele. Nu le-am dus la menajerie, unde în continuare este trist și depresiv, nu s-au tăvălit în noroiul de pe terenul de joacă din parcul central și nici nu le-am amăgit cu prăjiturele de la patiserie. Le-am dus într-un loc foarte drăguț din Shopping Malldova. Locul se numește RamZamZam și îl recunoști de la o poștă, având multe baloane la intrare.
De obicei, atunci cînd mergi undeva să-ți petreci timpul alături de copii, contează cât timp vor rezista aceștia la distracție, cât de curat este, cât de amenajat este locul din punct de vedere al securității și cu ce te vei ocupa tu, în timp ce odraslele tale vor explora tobogane, labirinturi, trambuline, mașinuțe, căsuțe?
Ce m-a făcut să mă simt cu adevărat bine este posibilitatea să lași copiii într-un loc absolut fabulos (din punctul lor de vedere, dar și al meu), ei fiind în continuu supravegheați de personalul localului.
Mă gîndeam că își vor irosi zelul în scurt timp și pentru că tot nu aveam chef să hoinăresc prin magazine, m-am dus alături, la Diverta și mi-am ales un teanc de cărți care mă interesează acum, în mod special.
Am stat frumușel în fotoliu, în fața unei vederi spre Viaduct, am citit din Jamie Oliver, am băut cafea și tot mă uitam la ceas – oare cînd se vor plictisi? Nici vorbă…
Vă recomand din tot sufletul: bebe la RamZamZam, mama – peste perete,la Diverta (singura librărie din Chișinău unde poți citi pe loc cărțile alese, fără să te oblige nimeni, mai apoi, să le cumperi.)
La RamZamZam au și lecții de origami. Puteți suna la 843-503 pentru a afla mai multe detalii sau intraţi chiar acum pe www.ramzamzam.md
Știe că trebuie să aibă grija de sora ei mai mică….pictează cei mai frumoși melci de pe lume…citește în engleză și scrie cu stînga…A început să rosteasca “r”…știe deja ce înseamnă să suferi…știe ce înseamnă îngeri…știe să se roage la Doamne Doamne…vrea să se mărite cu tata…știe cum să-mi șteargă lacrimile și să nu plîngă în același timp…adoră să îmbrace haine noi…nu-i place cînd cineva îi alege hainele…cînd face curățenie în cameră, te roagă să închizi ochii, ca să-ți facă o surpriză…poate rezista un film la cinematograf, chiar dacă nu-i tocmai pentru copii…știe că sucurile din pachet și chipsurile nu fac bine…nu știe de McDonalds…știe să se bucure din tot sufletul, atunci cînd mă vede intrînd pe ușă și se satură de mine cînd îi spun de zeci de ori pe zi cît de mult o iubesc.
