Am fost la București. Ca să văd un concert, ca să văd oameni dragi, ca să mânînc o ciorbă după care mă topesc,  ca să dorm într-o casă veche românească, printre tablourile uimitoare ale Eudochiei Zavtur, ca să văd studiourile performante ale unei televiziuni, ca să o cunosc pe jurnalista Carmen Avram și să mă liniștesc. Nu mai mă mai simt atât de singură în boala pentru meseria mea.

În primul rînd am un cuvânt de bine pentru drumurile din România. În doar 4 ani, de când fac parte din EU, românii și-au tras drumuri. Drumuri foarte, foarte bune. De nota 10. Am fost și iarna în România. Chiar și prin cele mai părăsite sate, m-am rătăcit, dar drumurile continuau să mă uimească. La noi nici cele care se fac acum nu arată ca cele din România. Mă aflam la volan și simțeam cum drumul mă poartă ca o apă. Mi-am amintit atunci de problemele cu proaspătul asfalt de pe Alba Iulia, cel din Valea Trandafirilor sau chiar și cel de pe șoseaua Chișinău-Leușeni. De ce oamenii, în mâinile cărora ajung niște bani de administrat pentru un bine comun, nu-și pun problema unui ecou pe care îl va avea escrocheria, furtul, neglijena față de acești bani și mai ales față de așteptările înșelate ale oamenilor. Eu pe fiecare dintre cei care au pus mai puțină smoală în asfalt i-aș pune cu burta goală pe panouri și aș scrie pe aceeași burtă: Aici sunt banii dvs!

Bucureștiul mai are o mândrie și merită aplauze. Vara aceasta bucureștenii s-au ales cu o construcție, cea mai mare de acest gen din Europa. Un pasaj care risca să fie numit în cinstea primarilor care nu se puteau înțelege al cui e meritul: “Pasaj început de BĂSESCU şi terminat de OPRESCU”, dar într-un final s-a ales să fie numit în cinstea lui Matei Basarab.

Îi lipsesc pistele pentru bicicliști și băncile de pe care să urmărești priveliștile din jur. Dar, decât așa priveliști, mai bine fără băncuțe. Parcări, mașini, mașini, parcări…offf.  Pasajul însă uimește prin proporții și prin iluminarea nocturnă. Mai tristă este însă situați chiar din centrul Bucureștiului.O sumedenie de clădiri vechi, care ascund atâtea povești, taine și istorii, pe care nimeni nu mai vrea să le cunoască, lăsate de izbeliște. Bineînțeles,  când ai de ales între a oferi o soluție practică pentru traficul aglomerat  și a investi banii în niște case vechi, vei alege prezentul, nu trecutul. Dar, vai, cât de urât arată Bucureștiul acolo, unde unii se fac a uita istoria. Clădirile vechi, pe care timpul, dar mai ales intențiile necurate ale unora, le transformă în pietre de mormânt. Știi că trebuie să stea acolo, dar nu-ți vine să te uiți la ea. Mai am o poză pe care am făcut-o în București. Așa că să-i simțiți atmosfera. Cred că bucureștenii au internet bun, deci viitorul sună bine. Dar la capitolul trecut, cabluri nu prea se trag.

Scriu despre toate astea, pentru că am profitat de escapada mea scurtă, ca să iau o gură de aer. Nu mai pot de atâta Chișinău în care nu ai ce face. Știu exact ce m-ar face  să-mi placă de orașul nostru. Încă vrea 3 parcuri ca Dendrariul de pe str. Creangă, încă vreo 30 de terenuri ca cele instalate de Vitanta, un centru istoric cu edificii restaurate ca cel de pe str.S.Lazo colț cu București, străzi pietonale – măcar una, piste pentru bicicliști, nici un panou publicitar în centrul istoric, nici o gheretă cu fundul spre Primărie, plăcuțe informaționale, cu indicatoare și mesaje binevoitoare pentru cetățeni și turiști și ăsta e doar punctul întîi. Dar asta nu se va întîmpla niciodată. Niciodată în viața mea, precizez.Îmi pare rău să fiu atât de categorică, dar atâta timp cât nu vom avea un primar hotărât, cu o mână de fier, atâta timp cât oricine își va șterge picioarele de istoria Chișinăului, de tinereațea primarului, de legi și de viitorul copiilor săi, Moldova va avea o capitală din care nu turiști, ci proprii locuitori vor căuta să evadeze.