<RO> A fost o perioadă în relaţia mea cu Viorica, acum 2 ani cred, când pur şi simplu a dispărut din vizor. Nu ne vorbeam, nu ne sunam, nu ne întălneam. Nu că ar fi fost mult mai activă comunicarea noastră până la asta. Dar, cel puţin, 1-2 ori pe săptămână ne vorbeam la telefon. Aici însă, a fost o tăcere totală. Când am sunat-o să întreb ce s-a întâmplat, mi-a spus simplu: scriu un scenariu. Îmi este greu. Trebuie să transmit o idee foarte importantă, dar să o transmit aşa ca lumea să o prindă, să o înţeleagă şi să o accepte. Peste ceva timp mi-a trimis şi scenariul să-l citesc. Viorica are un talent mare în a rămâne femeie în meseria sa cinematografică. Adică în a ţese intuiţie, cu experienţă personală şi cu întortocheri de situaţii psihologice foarte interesante. Mie scenariu mi s-a părut curios, bineînţeles că am adăugat eu ale mele 5 kapeici, dar neînsemnate. Apoi Viorica iar a lipsit din vizor. Intrase în producţie. Producţie anevoioasă, complicată, cu casting, costume, echipamente, locaţii, filmări nocturne. Apoi a venit o altă perioadă, poate chiar mai complicată. Post producţia. Montaj video, (montaj) sunet, grafică, muzică specială pentru film. Ce să mai zic? Cinematografia are o bucătărie atât de complicată, atât de consumatoare de energie şi eu încă multe nu le cunosc. Lucrurile devin şi mai complicate când trebuie să te încadrezi într-un buget, să renunţi la idei bune pentru că nu ţi le poţi permite. Sponsorii nu stau la rând să-ţi suplinească bugetul şi trebuie să te descurci cu ce ai şi pe lângă asta, mai trebuie să respecţi deadline…care, firesc, se schimbă de vreo 3 ori cel puţin. Eu mai apucam, în trecere pe la studioul Atelierului Sergiu Prodan, să văd frânturi de dialoguri, câteva scene şi să o tot întreb, hai când îl scoateţi, hai c ând, că ard de nerăbdare.
