Acest concurs nu are nici premiu, nici perspectivă mare.Deocamdată. Poate doar îţi oferă şansa ca timp de o lună să afle despre tine circa 10000 oameni noi. Cu FB ar ieşi chiar mai mulţi. Mai departe, fă ce vrei cu ei.
Am intrat, din nou în febra Eurovisionului. Au început, tradiţional, scăndălaşele.Cântăreţele s-au pus pe dat jos kilogramele, se fac lansări şi conferinţe de presă absolut inutile, la care presa nu se duce. Dacă ar promite cineva să-şi arate vreun sfârc, ar fi altă treabă.
Suntem un popor petrecăreţ. De aceea ne place să dansăm şi să cântâm. Dar mai ales să cântăm. Unde te uiţi, peste tot măcar un copil, un vecin, un coleg, o rudă cântă sau visează la asta. În fiecare săptămână cunosc oameni, tineri şi mai puţin, care visează să-şi petreacă tot restul vieţii în muzică. În plus, mai vine pe poştă mea câte un mesaj cu rugămintea de a promova un talent în devenire. Multe dintre operele prezentate nu pot fi puse la tv. Şi nu neapărat din cauza înjurăturilor. Pur şi simplu provoacă reacţii la limita între râs şi plâns. Apoi m-am gândit că oamenii ăştea şi-au făcut vreo speranţă în legătură cu mine. De ce oare subiectivismul gusturilor mele să le decidă soarta? Noroc că pe blog poţi face ce vrei sau aproape tot ce vrei. Aşa că promit, de acum înainte, în fiecare săptămână să vă ofer spre judecata dvs cântece noi. Vom face un Moldovision al nostru. Ce naiba ne tot dăm în mintea europenilor? Şi tot filosofăm dacă e sau nu de Eurovision cutărească sau cutărească piesă. Sunt ei mai buni ca noi? Au ei ceva ce noi nu avem şi ar merita plagiat? Mentalitate? Ordine? Legi? Lăsaţi-o voi mai moale….Cum n-am fost în Uniunea Europeană atâta timp, nici nu vom fi în apropiaţii 12 ani. Deci să ne păstrăm verticalitatea şi să continuăm să umblăm gheboşi, încruntaţi şi trişti, că aşa ne este cătătura.
Începem cu cea mai proaspătă propunere. Venită acum câteva zile. Cine-i următorul? Trimiteţi mesajele cu linkuri de pe youtube la această adresă: nataalbot@gmail.com. Pentru cine nu a înţeles, juriul sunteţi chiar voi. Să curgă criticile. Să fie clar, acest concurs nu este un fel de Golden Rasberry award. Altfel ar trebui să-i iau tot pe artiştii noştri binecunoscuţi şi să-i supun la tot felul de umilinţe. N-am chef. Aşa e mult mai distractiv.
La ei, în străinătate, e underground, la noi – muzica din beci. Trăiască muzica din beci!
Crăciun Fericit, dragi mei! Fie că aveţi un Crăciun sau două. Să nu vă lipsească bradul din casă, mîncărică şi băuturică bună pe masă, mai daţi un telefon şi pe la cei dragi plecaţi departe şi umpleţi-vă de recunoştinţă pentru faptul că aveţi picioare, mâini, ochi, urechi şi tot de ce aveţi nevoie pentru a vă simţi împliniţi.
Aşa aş fi vrut să mă simt şi eu azi. Dar nu mă simt decât acum, când am ajuns în pat, după o zi stupidă de muncă şi dezmăţ cu panettone ,mâncat toată ziua pe stomac gol. Ahh, ce mult îmi place pacostea asta de panetone şi cât de mult urăsc senzaţia pe care o am acum , ştiind că mâine am emisie şi iarăşi trebuie să mă cântăresc.
Am fost azi şi am bătut la o uşă. Nu mi-a răspuns nimeni, am intrat pe uşă şi am întrebat dacă e cineva acasă. Nu mi-a răspuns nimeni. Am intrat în casă şi am văzut 2 bătrâni dormind angelic, fiecare în patul lui. M-am speriat că aş putea să le provoc atac de cord, dacă deschide vreunul acum ochii şi mă vede pe mine, o străină în casa lor, cu o cameră video şi un cameraman. Aşa că am lăsat coşul cu daruri şi am plecat fără să-i trezesc. V-aş dori tuturor o asemenea experienţă, ca să simţiţi cum e să fii cu adevărat Moş Crăciun. Bătrânii mei de azi au fiecare peste 90 de ani: Glebus Sainciuc şi Valentina Rusu-Ciobanu. Sunt artişti şi au rezistat în faţa tuturor războaielor, foametei, represiilor,stalinismului, comunismului. Mai greu rezistă însă în faţa nepăsării. Ignoranţa de care dă dovadă societatea în care trăim faţă de tot ce simbolizează o fărâmă de artă, talent, cultură şi valori eterne. E şi de iertat, în acelaşi timp. Ochii flămânzi arta nu o văd.
Le mulţumesc tuturor meşterilor de brazi care au făcut ca seara de Crăciun să se umple cu magia brazilor lor.
Vă promit la anul mai multe premii, mai multe plăcinte, mai multă distracţie.
Le mulţumesc musafirilor care au contribuit la această acţiune de binefacere. Ileana Zbârnea are idei frumoase şi un tată frumos.
Acest brad a adunat cele mai multe like-ri.Este confecţionat din capace şi scobitori.
Iat-o şi pe autoarea bradului câştigător: Elena Proca.
Le mulţumesc, în mod special lui Alexandru Luchianov pentru minunatele vinuri Etcetera, rose şi albe şi lui Viorel, fondatorul Plăcintăriei Morăriţei, pentru plăcinte calde cu vărză şi brânză.Acum pot spune cu certitudine că am simţit şi eu spiritul Crăciunului. Pentru că până acum aşteptam să vină singur. Acum ştiu că şi-l aduce fiecare.
Iar Stela Moldovanu a avut grijă ca fiecare să-şi păstreze amintirea despre această seară în cele mai elegante rame de la Moldeco.
Azi am făcut o incursiune in sfera virtuală din afara Chişinăului. Acolo am descoperit tot felul de chestii năzdrăvane. Deci ChişTv nu e o aberaţie, e o realitate drăguţă regăsită în tot felul de televiziuni locale.Bravo lor!
După căutări hoinare am găsit o rubrică - “Televiziune cetăţenească”, o ştire -Лирический антракт – Мариэтта Руссо, un site, plin de greşeli, al moldovenilor din Spania sau minunatul portal Glia Drochiană. Şi când mă aşteptam cel mai puţin, pe o pagină turistică de promovare a ecoturismului pe râul Cubolta, a început să-mi cânte o piesă. Una foarte bună de Budha Bar. Aşa-a eu, mai sentimentală. Mi-s dragi vocile femeilor, îmbărcate în ii, cu batic pe cap, într-un peisaj părăsit de poporul flâmând.
Nu strică deloc să mai ieşim din Chişinău. Mai ales ca să descoperi cât de puţin e reflectată la capitală adevărata viaţa a ţării.
Respect pt cântările surorilor Osoianu. Păcat de ştampovca făcută de cei care le-au filmat clipul.
Azi o zi eco. Din prima clipă cînd m-am trezit, am înţeles că voi lăsa maşina acasă. Mi-am zis să încerc măcar pentru o zi să ajung la muncă ca un simplu pieton. Unul care poate opri un maxi taxi acolo unde i se scoală, care inhalează un proaspăt fum de ţigară tras de şofer chiar în salon. Care caută în Chişinău,cu ochi flămânzi, măcar un cui frumos de care să-şi agaţe privirea şi care în fiece zi tot mai mult nu vede lumina de la capătul tunelului.
Un om comite 2 omoruri timp de 8 ani şi riscă să fie achitat pentru cel din urmă pentru că panimate-li, el se apăra, fix ca acum 8 ani. Stau şi mă întereb, ce năzdrăvănii trebuie să faci, ca oamenii din preajma ta atât de tare să vrea să te omoare şi tu, la rându-ţi, să reuşeşti primul să tragi gloanţe în ei. Iar mai apoi, să fii lăsat în libertate, de parcă nimic nu s-a întîmplat, să mai împuşti vreo doi. Dacă şi de data asta scapă, apoi apă chioară e justiţia moldovenească. Staţi că aceştia vor face şi un erou din omul-campion. Un Robin Hood care ne scapă de criminali. Apropo, nu v-aţi întrebat cum se face că tocmai oameni din organele interne ajung să împartă sferele de influenţă, să fie împuşcaţi, să fie consideraţi de cei din gaşca lor ca fiind killeri necruţători. Pănă la urmă, ce fel de organe interne sunt acelea care educă criminali, în loc să bage frica în ei?
Şi încă o întrebare mă frământă. Dacă cetăţeanul de rând se poate plânge la CCCEC pentru acte de corupţie, atunci unde se plâng chiar cei de la CCCEC pe şefii şi colegii lor?
Creştinii ortodoxi ai ţării ameninţă că nu sunt proşti şi vor demonstra acest lucru prin a bloca circulaţia şi prin a împiedica, în fel şi chip, aplicarea unor norme de drept. Norme prin care, o bună parte din globul pâmântesc, încearcă să armonizeze lucrurile într-o societate care este într-o continuă schimbare. Aşa….., lăsaţi-mă să ghicesc ce va urma….Adepţii acestora se vor aduna şi vor demonstra că sunt capabili să se solidarizeze.Vor bloca strada 31 august, vor face puţină gălăgie cu icoane în mâini. Ceilalţi se vor întrista că unii sunt capabili să se adune ca să lupte pentru o cauză, iar alţii nu sunt capabili nici măcar să facă ordine în OSC Centru – întruchiparea toleranţei pentru umilinţe şi dezordine. Iar cei care, sper foarte mult, siliţi fiind de normele europene, vor aplica totuşu aceste norme de drept, vor afla suprinşi că biserica n-o să se mai roage pentru ei aşa ca înainte. Adică îşi va reduce cantitatea de rugăciuni menită să întărească bunăstarea şi voinţa miniştrilor noştri. Oare cum o să trăiască mai departe d-ul Efrim fără această susţinere spirutuală?
Ziua a fost totuşi una eco . Pentru că am am încheiat-o cu o prinţesă adormită în braţele mele şi cu alta foarte suprinsă de cele văzute în scenă, la prima seară de Festival Etno Jazz.Durează doar 4 zile, adică 3 deja.Şi azi tocmai aţi ratat nişte băieţi minunaţi. Măcar să auziţi despre existenţa lor. Apropo, festivalul este la o ediţie aniversară. Pentru care s-au făcut şi nişte totaluri. Mie aceste cifre mi s-au părut frumoase pentru cei 10 ani: 42 de ţări, 88 de formaţii, 292 de muzicieni, 47 de zile şi 1108 ore de muzică. Mă bucur pentru A.Ştefăneţ şi pentru faptul că beneficiază de susţine de la parteneri ca să-şi umple sala cu oameni dornici de MoZuluArt şi de mulţi alţii.
Ok. Aşa dar chiar şi la capitolul patriotism suntem capabili să ne împărţim în tabere. În cei care pot deschide gura pentru cele 2-3 cuvinte. În cei care pot, dar nu vor, pentru că nu e mişto să te arăţi patriot faţă de o ţară de căcat.Şi în cei, cărora, le este fix în cot. Primii îmi sunt simpatici, mai ales dacă nu fac exces de zel, cei din urmă nu mă deranjează. Mă supără însă cei care îşi tratează ţara prin prisma unui cumpărător iritat de la piaţă. Unul care nu doar nu e mulţumit de marfă, dar ţine neapărat să se descarce asupra mărfii, de parcă asta ar schimba cumva calitatea de care este nemulţumit.
Cert e că îndrăgostiţii şi dezamăgiţii nu sunt indiferenţi.Vorba cântecului: În dragoste, indiferenţa-i cea mai grea. Şi eu am un paşaport românesc care îmi permite să cutreier Europa fără impedimente, şi eu am o bunică rămasă la 84 de ani cu gustul amar al independeţei din care n-a înţeles nici o boabă. Şi eu n-am unde să-mi duc copii la joacă şi îmi distrug caroseria în fiecare zi prin râpele din Schinoasa. Înţeleg prea bine că grijile funcţionarilor noştri nu sunt nici confortul cetăţenilor, nici consecutivitatea culorilor din tricolor, nici ecologia ţării şi nici faptul că prin semnăturile lor autorizează privatizări unilateral convenabile şi demolări corupte.
Mă întreb însă, dacă postările antipatriotice ale unor colegi din blogosferă moldovenească sunt dictate de dorinţa de a fi,cu orice preţ, altfel decât toţi ceilaţi sau de un profund şi sincer antipatriotism moldovenesc. Unii abia aşteaptă să le vină paşaportul românesc ca să o tulească din gară, dar până atunci nu se obosesc să mai toarne nişte polonice de dohot peste ţara asta “minunată”. Perfect, mă bucur din tot sufletul pentru planurile voastre măreţe, dar de ce să scuipaţi în farfuria din care atâţia ani aţi mâncat? Plecaţi liniştit, realizaţi-vă, împliniţi-vă toate neîmplinirile. De ce naiba ţineţi neapărat să vă faceţi publică poziţia, ştiind prea bine că vă citesc nişte oameni? Cititori care neapărat vor pune nişte like-ri. Like-ri absolut nemeritate. Puse doar de dragul pusului. Marele defect pe care am putea să-l corectăm prin a ne abţine de la astfel de postări antipatriotice, ar fi neputinţa sau nedorinţa noastra de a fi solidari şi uniţi. V-aţi făcut bagajele. Drum bun. Dar nu mai aruncaţi cu pietre în ţara asta, formatori de opinie ce sunteţi. Că şi-aşa destui o fac.
Eu chiar te iubesc. Şi chiar dacă voi pleca într-o bună zi departe, oricum te voi iubi.Pentru că afecţiunea pentru locul în care te-a trimis Dumnezeu să te naşti n-are nici o legătură cu motivele care te îndeamnă să părăseşti acest loc.Şi niciodată nu voi înceta să-mi iubesc rădăcinile. Pentru nu este un sentiment pe care aş putea să-l controlez.Este ca şi grupa ta sanguină, numele tău, părinţii. Nu ţi le alegi şi nu ai cum să nu le iubeşti.
Dimineaţa am ales sloganul. Moldova, eu chiar te iubesc.Slogane au fost mai multe. Incredibile(asta nu e de bine). Patetice.Aşa cum ne-am obişnuit să fim în raport cu ţara asta. 365 de zile pe an scuipăm în ea, ne văicărim,o înjurăm. Nu că n-ar merita. Dar nu ţara e de vină. Ţara e minunată. E o bucată de pământ care ne găzduieşte, ne dă de mâncare, de trai, de muncă. De vină sunt doar gândacii din capul nostru.
Gândim greşit, credem prea mult în preoţi şi clarvăzători, bem mult, spunem minciuni, nu ne respectăm, nu învăţăm limba, furăm, dăm mită, …ce mai…eu să vă spun….Nu ţara e de vină. Oamenii fac ţara. Şi dacă oamenii o fuck, ei să o şi desfacă.Adică nimic nu e imposibil. Trebuie doar schimbate sau direcţia, sau viteza, sau volumul, sau lumina din gânduri.Ceva cu siguranţă trebuie schimbat. În minţile noastre. Schimbările sunt un proces destul de rapid. Consecinţele schimbărilor însă durează cam mult până le simţi. Şi cum cineva a spus că ar fi bine să te grăbeşti încet, Spune-ţi şi tu:
Eu vin şi mă duc.
Copiii rămân.
Eu le las ce-am găsit
sau pot şi mai mult?
(Creaţie proprie.Mătincă am prins o rimă.Deci mă duc la pescuit)
Tot dimineaţa am ales şi piesa. Seara la 10, după toate emisiile, ne-am aşezat 3 oameni şi ne-am sfredelit minţile. Pe la 1 dimineaţă versurile erau terminate. Peste câteva zile piesa a fost înregistrată în studio. Apoi filmată. Un scurt making off.
Am parte de o echipă cum numai concurenţii şi-o pot visa. Cei mai frumoşi. Muncitori. Ceea ce văd mai sus, e chiar ceea ce simt. Mai mult nu simt nimic. Obosită. Mâine la 6 scularea. Dacă v-am inspirat pentru un acces de patriotism, înseamnă că a meritat. Atenţie, însă, nu ţine mult efectul dacă nu vă uitaţi la clip măcar o dată pe zi.
În sfârşit sâmbătă seara nu mă rupe nicăieri să ies. Maică-mea a coborât raiul pe pământ şi l-a împărţit prin farfurii.Roşii din grădină, ardei din grădină, bostănei din grădină, cartofi cu păstăi din grădină, usturoi din grădină, porumb fiert, crescut în grădină, cald, sărăţel şi dulce. Printre toate aceste mane cereşti şi o vişinată de-alu taică meu, care e atât de bună, încăt la întrebarea câtă vişinată a fost făcută vara asta,mi s-a răspuns clar: cât să ajungă.
Bun găsit dragi copii. În acest final de iulie voi încheia prin a vă povesti despre ultima parte a vacanţei mele. Este dedicată Moldovei. Am zis că ar fi păcat să ai o lună de odihnă, să mergi prin ţări străine şi să nu traversezi nişte asfalturi de Moldova. Ne-am mobilizat vreo 4 colegi şi ale mele 2 odrasle. Am luat corturi, saci de dormit şi tot de ce mai are omul nevoie pentru camping. Am ales să petrecem 2 nopţi pe mal de apă. Multă apă. Prea multă apă pentru cum aceasta este valorificată de localnici. Lacul de acumulare de la Costeşti. Nordul Moldovei, puţin mai mult de 200 km de la Chişinău.
Drumurile de la proaste la foarte proaste, peisajele salvate de culoarea verde a anotimpului şi o furtună în inima căreia ne-am pomenit şi care a cernut peste noi cu ouă de geaţă. Acesta a fost doar începutul.
Cât de îngrozitor e să fii cuprins de o furtună, cu tunete, rafale de vânt şi bulgări de gheaţă, fără să te poţi ascunde măcar sub un copac, de frica de a nu fi prins de un fulger sau de o creangă ruptă? Cum e să opreşti maşina, să-ţi pui mâinile în cap şi să înţelegi că nu ai unde evada, numărând fiecare lovitură de gheaţă în maşină. E ca şi cum ar fi un mic sfărşit al lumii. Noroc că cineva acolo sus , dus de vânt, dus de gând, şi-a epuizat sacul şi a mers mai departe, lăsând soarele să răsară. Asta a fost în raionul Râşcani. Mai aveam încă de mai făcut cîţiva kilometri până la destinaţie. Şi i-am făcut. Şi am descoperit acolo pâmânt uscat, crăpat, însetat şi cam uitat de om.
Iată cum arată în Costeşti supermarketul.
De la trist, la şi mai trist. În poză de mai jos puteţi vedea ceea ce a mai rămas de la, presupun eu, casa de cultură.
Iar în această instutuţie, minţile tinere de costeşteni află ce e patriotismul, frumosul. Şcoala.
În schimb, lacul are un ferryboat. Ce-i drept acesta funcţionează exact ca ceasurile lui Dali. Adică nicicum sau când şi cum.
Aşa dar, bun venit în Costeşti-Stânca. O localitate situată la graniţă cu România, unde limba rusă e cea de stat şi unde îţi piere orice chef de frumos. Dar firea omului este exact ca şi coada şopârlei. Cu multiple posibilităţi de reabilitare. Aşa că după 200 de kilometri traversaţi prin gropi şi hopuri, după o furtună cu grindină pe care am lăsat-o în spate, băieţii şi-au scos stresul cu bere, iar eu cu bucuria de a le oferi fetelor mele prima experienţă de somn în cort şi deşteptare pe mal de lac. Apusul a fost fenomenal.
Noroc de un gospodar de-al locului, care şi-a îngrădit o bucată bună de ieşire spre lac. A adus omul acoloce l-a dus capul: o butcă pentru beri şi îngheţată, nişte boxe cu refrene de chanson, nişte plite de beton pe post de scări spre lac. Era cel puţin curat. În plus, omul ne-a lăsat să ne întindem corturile fără a ne lua bani şi aşa ne-a glăsuit: Vedeţi cât e de curat aici? Aşa să lăsaţi. Aşa am lăsat a doua zi şi ne-am mutat mai departe de teroarea muzicală din boxe şi de limbajul ierbos al vecinilor.
Aşa cum era firesc, unde nu e stăpân, găseşti toalete improvizate pe sub tufe, şi grămezi de gunoi. Unde mai pui, că oamenii nu văd lacul ca un loc doar de murdărit, ci ,de exemplu, de spălat maşina cu care au venit din Italia în vacanţa, în locurile natale. Era un moldovean acolo pe mal, care asurzea şi pescăruşii cu hip-’hopul lui şi mai că nu-şi lingea maşina.cu numere de Franţa, în timp ce nevasta sa şi copilul erau atăt dornici să li se acorde măcar puţină atenţie. Când a venit timpul de acordat atenţie nevestei, omul a lăsat maşina lustruită, şi-a dat jos pantalonii, s-a întins la soare şi le-a trimis pe cele două în apă.
Of, ce să vă spun. Mă necăjeşte turismul ăsta de Moldova. Cu toate că ciorba de peşte făcută la foc a fost bună, iar icrele de vinete coapte la foc au fost şi mai bune. Şi somnul în sac sub cerul liber a fost binefăcător.Şi pozele n-au ieşit chiar rău. Fără gram de fotoshop. Deşi eu aş băga toată Moldova în photoshop. Şi în primul rând aş turna peste oamen intâi ceva care să le topească creierele infectate de nepăsare şi apoi alt ceva care să le picteze noi circumvoluţiuni. Şi dacă oamenii ar porni la odihnă fără saci de gunoi, un mic şoc electric le-ar simţi toată fiinţa sau măcar buzunarul. Şi dacă oamenii ar trasnforma măcar un cm pătrat de natură în spălătorii de maşini tot m-aş gândi ce rău ar trebui să sufere. Pentru că nu se poate doar să comsumi, să consumi, să consumi, fără a te gândi că nu eşti stăpân pe univers, ce doar pe propria viaţă, care merge paralel cu multe alte vieţi.
Colegilor mei ţin să le mulţumesc că au făcut parte din acele câteva capitole frumoase ale acestei călătorii.
Dragă Lacule de la Costeşti-Stânca, se pare că nu te-ai născut în locul potrivit. De altfel ca şi mulţi dintre noi. Cu puţină imaginaţie şi cu bani nu foarte mulţi, te-aş fi trasformat într-o bijuterie sau măcar aş fi instalat câteva urne de gunoi, câteva toalete şi o patrulă. Turismul de Moldova înainte de bijuterii, are nevoie, în primul rând, de gospodari cu minte şi oameni care să iubească frumosul şi curăţenia.
Încă nu ştiu cum arată locul în care am ajuns, dar miroase bine. E cald şi umed. Bun început de poveste? Parcă ar fi un preludiu pentru o întîlnire a Clubului Erotomanilor Anonimi. E tare întuneric. Şi am valuri sub balcon şi ţânţari-tigru(negri, vărgaţi şi tare agresivi).Dar şi în paradis sper că există noapte. Acum nu vă pot arăta acest paradis, dar google images spune că la lumina zilei el arată aşa:
(Notă pt arhitectul-principal al mun Chişinău, d-ul Modârca: Eu ştiu că asta nu arată la fel de distractiv ca şi aberaţiile arhitecturale din dibond şi steclopachete din Chişinău, apărute cu aprobarea dvs. Dar să ştiţi că e normal când toate casele arată aproximativ la fel, cu acoperişuri aproximativ la fel. Aşa e drăguţ. )
Confuză. Iată cum aş caracteriza starea mea de acum. Pe de-o parte, emoţiile unei vacanţe incredibil şi neaşteptat de frumoase. Pe de altă parte câteva cuvinte pe care le aud frecvent şi îmi provoacă alergie cerebrală. Uneori am senzaţia că nici n-am plecat în vacanţa. Bani, bani, bani, bani, plahotniuc, bani, bani, sărăcie, hoţ, bani, bani, bani, greu, greu,hoţ…Mă disperă ideea infinitului unei aşteptări. Cât timp o să ne mai ia, nouă moldovenilor, să putem respira uşuraţi, să ne putem descreţi frunţile, să ne putem aminti cu căldură de locul în care revenim după scurtele noatre escapade de vacanţă.
Am făcut azi 7 ore la volan,pe drumuri frănţuzeşti-italieneşti. Reproduc câteva fraze din multiplele dialoguri din maşină…
- Dar oare noi când o să avem aşa drumuri?
- Niciodată mămica, niciodată
Peste câteva zeci de minute…
- Dar oare ei când vin la noi în ţară şi văd drumurile noastre şi sărăcia noastră, ei ce cred despre noi?
- Ei, ce cred mămica….îi apucă jelea şi vor să investească, adică puţină binefacere nimănui nu strică. Ne iubesc femeile, îşi cheltuie nişte mii de euro, se uimesc de preţul unei camere de hotel în MD, pornesc nişte afaceri cu moldoveni care le trag ţeapa mai târziu şi se întorc cu buza umflată la drumurile lor linse.
Dar noi….Noi adunăm. Adunăm de nuntă, adunăm de cumătrie, adunăm de moarte, de pomană, adunăm de zile grele. Trăim în saraiuri, ca să ţinem casa mare curată. D-apoi unde ne-or boci babele la 3, 9, 40 de zile? Ş-apoi stai….că noi mai avem 6 luni, 9 luni, 1 an, 2 anitot de bocit. De, că aşa e obiceiul. Până nu distrugi,până nu îngenunchezi definitiv omul care trece printr-o tragedie, cu slujbe, lumânări şi pomeni, nu te poţi numi tradiţie creştin-ortodoxă. Cu cât mai grele sunt condiţiile de rugă într-o biserică pentru simplii enoriaşi, cu atât mai bine. Că de, apropierea de divinitate prin chin se obţine. Nu relaxaţi sau aşezaţi pe scaune. În picioare, lihniţi de foame,de sete şi de duhoarea lăcaşului sfânt şi nu cumva să îndrăzneşti să arăţi că ai o minte mai luminoasă, în care apar întrebări legate de anumite paradoxuri religioase. Îndată o privire evlavioasă de slujitor îţi va arăta unde ţi-e locul. Am botezat recent un băieţel. Şi mi-am permis imprudenţa să-l întreb pe părinte despre o dilemă de a mea. Uffff, iată unde poţi să te deochi.
Noi nu ne putem nicidecum lecui de necesitatea de a agonisi. Şi mai ales nu ne putem opri în a transforma fiecare cumpărătură din valută străină în lei moldoveneşti şi ne tot încleştăm mâinile la chept şi ne văităm.
Am lăsat 30 de euro la ghişeul de ieşire de pe autoban. Mintea mea de moldoveancă iar se apucă şi face calcule. Oho… tocmai 500 de lei…atâta costă 7 ore de confort pe drumuri perfecte, cu 130 la oră. Un biet şofer în faţa mea a adormit la volan, de atâta perfecţiune şi şi-a jumulit bine maşina de un perete.
Vă imaginaţi, îmi zice mie o pâmânteancă stabilită în Italia, aici cad smochinele coapte din copac şi nu vine nimeni să le fure. Dar mama mea, munceşte acasă în MD pe ogor tot anul şi mi se plânge la telefon că au fost şi i-au furat usturoiul şi popuşoiul într-o noapte.
Dar asta cum vă place? Ca să-i ajute pe cei de acasă să ducă un trai mai decent, ai noştri moldoveni îndură chinuri şi umilire prin străinătăţi. Cei de acasă, conştienţi fiind de motivele care i-au mânat pe cei dragi spre păşuni străine,de aici primesc bănişori prin tranfer, de aici se uită toată ziua la NIT. Cum e posibil ca fraţii să fie dezbinaţi pe motiv că cei din MD votează pentru comunişti, iar cei plecaţi din MD nu mai găsesc forţe şi motive să-i convingă pe cei rămaşi să nu-i mai voteze? Nu, dragă Western Union, sloganul tău de pe panouri este unul total lipsit de bun simţ. Pentru că dragostea nu se transferă….dragostea, de la distanţă, nu are echivalent bănesc.
-Nu-i drept aşa. Nu-i drept să aibă ăştia atâta mare frumoasă şi noi să nu avem măcar o bucăţică de plajă cu ieşire spre mare…..Frânturi de gânduri exprimate cu voce, după peisaje pe care eu credeam că doar Richard Gere le are pictate prin filme. Munţi, mare, sute de tuneluri,livezi de măslini, viluţe unicromatice conidmentând aceste peisaje.
Valentina Vidraşcu s-a adeverit a fi o foarte bună parteneră de voiaj. Câte istorii am aflat de la ea. Şi mai are atâtea legende de povestit. Despre oameni mari, despre trecutul lor glorios. Dar asta nu e la fel de interesant ca dragostea Valentinei. Dragostea pentru dragostea pe care a pierdut-o şi pentru tot ce e frumos. 16 euro Valentinei pot să i se pară o avere când vine vorba să achite nuş ce taxă la aeroport. Şi i se par un fleac când vine vorba despre ultimul Vogue sau Elle. În viaţa mea n-aş da 8 euro pe-o tâmpenie de revistă de modă. Valentina însă ştie să mă complexeze pentru această lipsă de interes pentru lucruri frumoase. Ea îmi arată exact articolul pentru care a meritat să-şi mişte fundul de pe plajă ca să meargă la chioşc şi să lase acolo cei 16 euro. Să nu fi fost Valentina, nu mă mai duceam eu în vecii vecilor la Cannes, pe arşiţa cea mai mare. Şi doar graţie insistenţelor sale am văzut vitrine de magazine – opere de artă, vânzătoare care stau şi în genunchi, doar să le cumperi pantofi de la Miu Miu cu 576 euro perechea. Şi tot Valentina are talentul de a fi categorică când vine vorba despre anumite principii de viaţă şi absolut flexibilă sau neutră, când nu conteaza.Am prietene mature, coapte. Şi cred că aşa trebuie să ne fie prietenii. Ca să avem ce învăţa de la ei.
Oare despre ce-a fost articolul ăsta? Despre o cratiţa cu borş, care tocmai a dat în clocot, deci e bună de scos de pe foc.
Faceţi un click pe această minunată poză şi descărcaţi noul single al băieţilor de la Snails.Îi iubesc atât de mult, pe toţi la un loc şi pe fiecare în parte şi mi se par incredibil de buni în acest nou album, pe care se pregătesc să-l scoată în toamnă. Tot materialul este în l.engleză. Piesele au fost înregistrate în Suedia, vocalistul Lilian Severin zis şi Liurex sună extraordinar,adolescenţa din vocea lui a devenit mult mai matură. Apariţia lui Igor Buzurniuc în trupă nu putea să rămână neobservată în noul sound al Snails-lor, Vitalie Colţ şi Mircea completează acest puzzle cum se poate mai bine. Un artist zilele trecute mi-a venit la emisiune cu părul vopsit şi cu ţinută de interpret de operă, brâu, sacou şi tot felul de alte chestii inadecvate. Mie însă îmi plac artiştii, cu părul natural, puţin nespălat, ciufulit, în maiouri şi blugi, cu simţul umorului în buzunar.Vă rog mult şi nişte comentarii despre piesă.
