- Salut. Ce mai faci? Vreau să-ți fac cunoștință cu prietenul meu?
- Prietenul tău?
- Da, Nata. Iubitul meu.
- Iubitul tău?
- Da.Sunt gay.
- Eşti gay. Nu pot să cred.Asta-i bună.
- Dar te rog să nu spui lui…..
Reacţia mea iniţială a fost destul de infantilă. Totuşi nu în fiecari zi un om apropiat îţi recunoaşte că este gay.Mai întîi am zâmbit. Adică m-a amuzat spiritul meu de observaţie adormit, care niciodată nu a remarcat vreo manifestare ieşită din comun, în comportamentul acestui om. Un bărbat în toată firea, pe care femeile nu-l excită, dar asta nu se afişa nicăieri şi niciodată.
Mai târziu am simţit un sentiment de recunoştinţă pentru acest om şi pentru faptul că a văzut în mine un confident. Pentru că mi-a încredinţat secretul său intim.După atâta timp în care ne cunoaştem a hotărât să-mi spună ce ascunde. De ce ascunde, de ce a hotărât să aibă încredere în mine? Cu toţii avem nevoie să fim noi înşine. Să fim cât mai apropae de ceea cu ce ne-a înzestrat mama natură. Avea nevoie să nu mai pretindă că este altcineva decât este în realitate.
M-am simţit chiar mai aproape de el, graţie acestei confesiuni pe care a făcut-o fără frica de a fi condamnat de mine. Oricum îi este frică să fie condamnat de alţii. M-a rugat foarte mult să nu spun despre asta unui alt om, un prieten comun. Pentru că acela nu l-ar înţelege şi l-ar renega. Şi pentru că nu vrea pe nimeni să dezamăgească. Dezamăgească…opriţi-vă aici un pic. Imaginaţi-vă că printre noi trăiesc oameni cărora atitudinea noastră le dictează un complex de inferioritate, un sentiment de ruşine pentru ceea ce sunt ei. Cine suntem noi să ne permitem această dojeneală morală? Ne asumăm dreptul de a condamna homosexualitatea, ca şi cum am condamna că afară e iarna, e ger aprig şi nouă asta nu ne place. Dar gerul nu devine mai bând din cauza asta. Şi nici oamenii cu orientare sexuală netradiţională nu devin mai puţini din cauza că nu-i acceptăm.
Precum bine ştiţi, în Uniunea Sovietică sex nu a existat. Apoi am descoperit cu toţii că el exista, doar că nimeni nu vroia să-l recunoască drept ceva frumos şi absolut necesar pentru fiecare om. Apoi a venit dezlegarea la sex, iar oamenii, sălbatici fiind după atâta abstinenţă informaţională, au început să transmită unii altora boli şi infecţii, pentru că prezervativul cică fură din plăcere. Apoi prin intermediul artei şi culturii a început tot mai frecvent să fie rostit cuvântul gay.
Personal, am auzit prima dată cuvântul gay, prin 1991, când aveam 12 ani, fiind fana lui Freddy Mercury, atunci când acesta a murit. Şi când toată lumea zicea că a murit de SIDA, din cauza că era gay. Apoi tot mai mulţi artişti-gay au început să se regăsească printre preferinţele mele muzicale. Apoi am început să călătoresc şi să văd diverse culturi şi societăţi. Am ajuns prin SUA, în Massachusettes. Acolo am aflat cum un stat, din cele 50 ale Americii, poate să decidă, dacă vrea, legalizarea căsătoriilor între găy, fără ca să ţină cont de faptul că în alte state din aceeași țară aceste căsătorii nu pot avea loc. Apoi am fost în Olanda şi am văzut familii puternice, cu mulţi copii, şi cele mai vesele petreceri de gay în preajma acelor copii, apoi am fost în Canada şi din nou am remarcat o convieţuire paşnică şi armonioasă în aceeşi societate a gaylor cu heterosexualii.
Aşadar toleranţa faţă de orientările sexuale, diferite decât a mea, este o calitate care în mod firesc s-a cultivat în mine de-a lungul timpului. Sunt un copil norocos, am crescut alături de părinţi care niciodată nu au manifestat intoleranţă faţă de orice fel de diferenţe de ordin etnic, rasial, de vârstă sau sex. Mai mult, părinţii mei sunt atât de normali, încât acum, văzând la tv promotori ai homofobiei, realizează cât gunoi există în capul feţelor bisericeşti şi schimbă postul.
De aceea, predicile lipsite de orice sens şi raţionament ale părintelui Văluţă, de rând cu promisiunile de răzbunare bisericească ale tuturor businesmanilor bisericeşti de la noi, mi se par întruchiparea stagnării şi nimicniciei, băgate cu multă iscusinţă în sufletele disperate de atâta sărăcie şi dezordine ale moldovenilor. Nu de aici ni se trag necazurile.
Mi se pare îngrozitor să trăieşti într-o societate ortodoxă, în care zilnic cineva se spânzură de dor de mamă, sau se omoară pentru bani, sau violează copii, dar care nu tolearează şi nu acceptă fenomene inofensive, fireşti, atât de intime, dar atât de esenţiale pentru fiecare om. Cred că sexualitatea şi sexul în viaţa noastră pot fi o mare binecuvântare, dar şi o sursă de continuă suferinţă. Depinde de societate, de anturaj, de necesităţile şi mai ales experienţele la care este supus omul în viaţa sa intimă.
Noi avem nevoie de aprobarea celor din jur, avem nevoie de confidenţe, avem nevoie să ne armonizăm cu lumea dură în care trăim. Suntem animale sociale.Neacceptând un fenomen care există de când e lumea şi pâmântul şi care nu se transmite prin propagandă, necăjim oamenii din jur şi îi băgăm în cuşti. De ce? Pentru că ei nu sunt ca noi.
Dragul meu prieten. Sper că mesajul meu nu te va întrista. Pentru că nu ţi-am dezvăluit identitatea. Îţi mulţumesc că mi te-ai deschis. Acum aş vrea să-ţi fiu şi mai aproape.
P.S. Reprezentanţii diasporei moldoveneşti din străinătate au cerut autorităţilor din Moldova să voteze cât mai urgent legea antidiscriminare. Biserica noastră şi acolo vede laba homosexuală atotcotropitoare, susţinând că i-a verificat pe cei din diasporă şi că şi acei reprezentanți sunt gay. Iată şi răspunsul nostru.
Dar această variantă de Akord aţi văzut-o?
Merită neapărat.Akord ar putea fi bestiali, dacă maniera relaxată din acest live ar rămâne stilul lor pe viaţă.
Mda. Se pare că Eurovisionul din acest an a fost chiar mai bun decăt credeam. Să le pese la atât de mulţi oameni..bloggeri..jurnalişti….Nu-mi amintesc ca în vreun an de până acum să fi stârnit atât de tare spiritele.
Poate pentru că Adrian s-a supărat aşa urât în faţa întregii ţări şi lumea a văzut la tv, în direct, cum nu-şi poate stăpâni furia şi nici limba.
Poate pentru că de fiecare dată spectatorii se poartă ca iubita înşelată de zeci de ori, dar după fiecare trădare speră că e ultima şi că totul va fi bine. Şi se uită toţi cu gurile căscate de curiozitate plini de speranţă.
Poate pentru că toţi aşteaptă ca cineva să fie executat pentru gafe şi asta nu se întîmplă în nici un an.
Poate că, ceea ce mi se pare cel mai enervant, avem artişti pe care îi răsfăţăm în prea multe laude, în lipsa unora mai talentaţi, mai creativi şi apoi aceştia se miră că nu au primit aceeaşi cantitate de voturi câte like-ri adună pe fb.
Mai pe scurt. Nu, mai pe scurt n-o să iasă. Am tot stat pe gânduri, dacă merită sau nu să scriu despre asta. Cu anii tot mai mult stau pe gănduri. Mi se pare firesc. Începi tot mai mult să-ţi doreşti să nu o mai dai atâta în bară. Vorba aia despre pasărea care pe limba ei piere este una foarte adevărată. Şi totuşi îndrăznesc.
1. Ştiu că nu mă îmbrac ireproşabil. Nu ştiu, nu pot, n-am chef, n-am timp, dar cel mai sigur e că nu mă duce capul.Uneori îmi pasă, alteori nu. Ştiu însă sigur că nu stilul meu este lucru cu care mă mândresc cel mai mult. Am performaţe care salvează lipsa unei culturi vestimentare profunde. Spre deosebire de alţii….Iar când mă critică Valentina Vidraşcu sau Viorica, accept şi recunosc. Mai calc prin străchini. Când însă mă critică nişte gândăcei, a căror ţinute niciodată nu au strălucit şi care nici nu au făcut ceva palpabil la viaţa lor, nu mă supăr, doar îi ignor. Nu suport când prin critici se confundă garderoba unui om cu ceea ce poartă el în suflet. Atât în sens negativ, cât şi pozitiv. Şi mai ştiu că nu poţi trata un om după hainele pe care le poartă. Asta mi se pare foarte trist. Dar o persoană publică? E normal ca aceasta să fie apreciată şi după ţinutele sale? Sau succesele sale e tot ce contează şi ar trebui să facem abstracţie de lipsa unui bun gust la haine?
2. Azi nu critic pe nimeni personal. Mai ales din punct de vedere vestimentar. Pentru că……vezi p.1 Nu sunt perfectă. dacă aş fi fost, îndrăzneam. Aşa că vin doar cu nişte constatări. Când urma să vină la Chişinău, nici nu auzisem de el. Dar Valentina Vidraşcu mi-a zis: e cel mai bun. Aşa îl aşteptam. Aşa a fost Alin Gălăţescu în emisie la Sare şi Piper. A analizat şi criticat ţinutele câtorva artişti şi femei politicieni din MD.Ne-a lăsat muţi pe toţi. Mai exact pe mine. Că băieţii, săracii, nu s-au putut abţine de la a chicoti. Alin a fost, ca de obicei, sincer, acid, necruţător. Aşa şi-a promis să fie de mai mult timp încoace şi se ţine de cuvânt. Chiar şi cu preţul răului pe care şi-l face. A fost atât de dur, după unităţie noastre moldoveneşti de măsură, încât, firesc, sinceritatea lui a dat în clocot nişte spirite. A rupt tot ce i-a picat: păr de culoare roz-blond, cămăşi din atlas de culoarea muştar, ţinute etno picate în kitch, flori în cap, dar neştiind cine e şi ce face i-a dat un plus pentru stil lui Gordienco. La băieţi - la fel.A fost mai dur cu unii şi mai blând cu alţii. Am fost sunată imediat după emisiune de mai mulţi oameni şi certată pentru faptul că nu am sărit în apărarea moldovenilor noştri. Că cine este acest român împuţit, să vină la Chişinău şi să ne critice valorile? Am avut discuţii lungi, deloc plăcute, care mi-au atins nişte coarde. Acesta e motivul pentru care am hotărât să scriu azi. M-am simţit nu prea bine ascultând reproşuri pentru că aş fi vrut şi eu să fiu foarte sinceră la telefon. Dar nu mi-am putut permite. Din frică, din bun simţ sau din ipocrizie, poate. … citeşte în continuare »
Acest concurs nu are nici premiu, nici perspectivă mare.Deocamdată. Poate doar îţi oferă şansa ca timp de o lună să afle despre tine circa 10000 oameni noi. Cu FB ar ieşi chiar mai mulţi. Mai departe, fă ce vrei cu ei.
Am intrat, din nou în febra Eurovisionului. Au început, tradiţional, scăndălaşele.Cântăreţele s-au pus pe dat jos kilogramele, se fac lansări şi conferinţe de presă absolut inutile, la care presa nu se duce. Dacă ar promite cineva să-şi arate vreun sfârc, ar fi altă treabă.
Suntem un popor petrecăreţ. De aceea ne place să dansăm şi să cântâm. Dar mai ales să cântăm. Unde te uiţi, peste tot măcar un copil, un vecin, un coleg, o rudă cântă sau visează la asta. În fiecare săptămână cunosc oameni, tineri şi mai puţin, care visează să-şi petreacă tot restul vieţii în muzică. În plus, mai vine pe poştă mea câte un mesaj cu rugămintea de a promova un talent în devenire. Multe dintre operele prezentate nu pot fi puse la tv. Şi nu neapărat din cauza înjurăturilor. Pur şi simplu provoacă reacţii la limita între râs şi plâns. Apoi m-am gândit că oamenii ăştea şi-au făcut vreo speranţă în legătură cu mine. De ce oare subiectivismul gusturilor mele să le decidă soarta? Noroc că pe blog poţi face ce vrei sau aproape tot ce vrei. Aşa că promit, de acum înainte, în fiecare săptămână să vă ofer spre judecata dvs cântece noi. Vom face un Moldovision al nostru. Ce naiba ne tot dăm în mintea europenilor? Şi tot filosofăm dacă e sau nu de Eurovision cutărească sau cutărească piesă. Sunt ei mai buni ca noi? Au ei ceva ce noi nu avem şi ar merita plagiat? Mentalitate? Ordine? Legi? Lăsaţi-o voi mai moale….Cum n-am fost în Uniunea Europeană atâta timp, nici nu vom fi în apropiaţii 12 ani. Deci să ne păstrăm verticalitatea şi să continuăm să umblăm gheboşi, încruntaţi şi trişti, că aşa ne este cătătura.
Începem cu cea mai proaspătă propunere. Venită acum câteva zile. Cine-i următorul? Trimiteţi mesajele cu linkuri de pe youtube la această adresă: nataalbot@gmail.com. Pentru cine nu a înţeles, juriul sunteţi chiar voi. Să curgă criticile. Să fie clar, acest concurs nu este un fel de Golden Rasberry award. Altfel ar trebui să-i iau tot pe artiştii noştri binecunoscuţi şi să-i supun la tot felul de umilinţe. N-am chef. Aşa e mult mai distractiv.
La ei, în străinătate, e underground, la noi – muzica din beci. Trăiască muzica din beci!
Crăciun Fericit, dragi mei! Fie că aveţi un Crăciun sau două. Să nu vă lipsească bradul din casă, mîncărică şi băuturică bună pe masă, mai daţi un telefon şi pe la cei dragi plecaţi departe şi umpleţi-vă de recunoştinţă pentru faptul că aveţi picioare, mâini, ochi, urechi şi tot de ce aveţi nevoie pentru a vă simţi împliniţi.
Aşa aş fi vrut să mă simt şi eu azi. Dar nu mă simt decât acum, când am ajuns în pat, după o zi stupidă de muncă şi dezmăţ cu panettone ,mâncat toată ziua pe stomac gol. Ahh, ce mult îmi place pacostea asta de panetone şi cât de mult urăsc senzaţia pe care o am acum , ştiind că mâine am emisie şi iarăşi trebuie să mă cântăresc.
Am fost azi şi am bătut la o uşă. Nu mi-a răspuns nimeni, am intrat pe uşă şi am întrebat dacă e cineva acasă. Nu mi-a răspuns nimeni. Am intrat în casă şi am văzut 2 bătrâni dormind angelic, fiecare în patul lui. M-am speriat că aş putea să le provoc atac de cord, dacă deschide vreunul acum ochii şi mă vede pe mine, o străină în casa lor, cu o cameră video şi un cameraman. Aşa că am lăsat coşul cu daruri şi am plecat fără să-i trezesc. V-aş dori tuturor o asemenea experienţă, ca să simţiţi cum e să fii cu adevărat Moş Crăciun. Bătrânii mei de azi au fiecare peste 90 de ani: Glebus Sainciuc şi Valentina Rusu-Ciobanu. Sunt artişti şi au rezistat în faţa tuturor războaielor, foametei, represiilor,stalinismului, comunismului. Mai greu rezistă însă în faţa nepăsării. Ignoranţa de care dă dovadă societatea în care trăim faţă de tot ce simbolizează o fărâmă de artă, talent, cultură şi valori eterne. E şi de iertat, în acelaşi timp. Ochii flămânzi arta nu o văd.
Le mulţumesc tuturor meşterilor de brazi care au făcut ca seara de Crăciun să se umple cu magia brazilor lor.
Vă promit la anul mai multe premii, mai multe plăcinte, mai multă distracţie.
Le mulţumesc musafirilor care au contribuit la această acţiune de binefacere. Ileana Zbârnea are idei frumoase şi un tată frumos.
Acest brad a adunat cele mai multe like-ri.Este confecţionat din capace şi scobitori.
Iat-o şi pe autoarea bradului câştigător: Elena Proca.
Le mulţumesc, în mod special lui Alexandru Luchianov pentru minunatele vinuri Etcetera, rose şi albe şi lui Viorel, fondatorul Plăcintăriei Morăriţei, pentru plăcinte calde cu vărză şi brânză.Acum pot spune cu certitudine că am simţit şi eu spiritul Crăciunului. Pentru că până acum aşteptam să vină singur. Acum ştiu că şi-l aduce fiecare.
Iar Stela Moldovanu a avut grijă ca fiecare să-şi păstreze amintirea despre această seară în cele mai elegante rame de la Moldeco.
Azi am făcut o incursiune in sfera virtuală din afara Chişinăului. Acolo am descoperit tot felul de chestii năzdrăvane. Deci ChişTv nu e o aberaţie, e o realitate drăguţă regăsită în tot felul de televiziuni locale.Bravo lor!
După căutări hoinare am găsit o rubrică - “Televiziune cetăţenească”, o ştire -Лирический антракт – Мариэтта Руссо, un site, plin de greşeli, al moldovenilor din Spania sau minunatul portal Glia Drochiană. Şi când mă aşteptam cel mai puţin, pe o pagină turistică de promovare a ecoturismului pe râul Cubolta, a început să-mi cânte o piesă. Una foarte bună de Budha Bar. Aşa-a eu, mai sentimentală. Mi-s dragi vocile femeilor, îmbărcate în ii, cu batic pe cap, într-un peisaj părăsit de poporul flâmând.
Nu strică deloc să mai ieşim din Chişinău. Mai ales ca să descoperi cât de puţin e reflectată la capitală adevărata viaţa a ţării.
Respect pt cântările surorilor Osoianu. Păcat de ştampovca făcută de cei care le-au filmat clipul.
Azi o zi eco. Din prima clipă cînd m-am trezit, am înţeles că voi lăsa maşina acasă. Mi-am zis să încerc măcar pentru o zi să ajung la muncă ca un simplu pieton. Unul care poate opri un maxi taxi acolo unde i se scoală, care inhalează un proaspăt fum de ţigară tras de şofer chiar în salon. Care caută în Chişinău,cu ochi flămânzi, măcar un cui frumos de care să-şi agaţe privirea şi care în fiece zi tot mai mult nu vede lumina de la capătul tunelului.
Un om comite 2 omoruri timp de 8 ani şi riscă să fie achitat pentru cel din urmă pentru că panimate-li, el se apăra, fix ca acum 8 ani. Stau şi mă întereb, ce năzdrăvănii trebuie să faci, ca oamenii din preajma ta atât de tare să vrea să te omoare şi tu, la rându-ţi, să reuşeşti primul să tragi gloanţe în ei. Iar mai apoi, să fii lăsat în libertate, de parcă nimic nu s-a întîmplat, să mai împuşti vreo doi. Dacă şi de data asta scapă, apoi apă chioară e justiţia moldovenească. Staţi că aceştia vor face şi un erou din omul-campion. Un Robin Hood care ne scapă de criminali. Apropo, nu v-aţi întrebat cum se face că tocmai oameni din organele interne ajung să împartă sferele de influenţă, să fie împuşcaţi, să fie consideraţi de cei din gaşca lor ca fiind killeri necruţători. Pănă la urmă, ce fel de organe interne sunt acelea care educă criminali, în loc să bage frica în ei?
Şi încă o întrebare mă frământă. Dacă cetăţeanul de rând se poate plânge la CCCEC pentru acte de corupţie, atunci unde se plâng chiar cei de la CCCEC pe şefii şi colegii lor?
Creştinii ortodoxi ai ţării ameninţă că nu sunt proşti şi vor demonstra acest lucru prin a bloca circulaţia şi prin a împiedica, în fel şi chip, aplicarea unor norme de drept. Norme prin care, o bună parte din globul pâmântesc, încearcă să armonizeze lucrurile într-o societate care este într-o continuă schimbare. Aşa….., lăsaţi-mă să ghicesc ce va urma….Adepţii acestora se vor aduna şi vor demonstra că sunt capabili să se solidarizeze.Vor bloca strada 31 august, vor face puţină gălăgie cu icoane în mâini. Ceilalţi se vor întrista că unii sunt capabili să se adune ca să lupte pentru o cauză, iar alţii nu sunt capabili nici măcar să facă ordine în OSC Centru – întruchiparea toleranţei pentru umilinţe şi dezordine. Iar cei care, sper foarte mult, siliţi fiind de normele europene, vor aplica totuşu aceste norme de drept, vor afla suprinşi că biserica n-o să se mai roage pentru ei aşa ca înainte. Adică îşi va reduce cantitatea de rugăciuni menită să întărească bunăstarea şi voinţa miniştrilor noştri. Oare cum o să trăiască mai departe d-ul Efrim fără această susţinere spirutuală?
Ziua a fost totuşi una eco . Pentru că am am încheiat-o cu o prinţesă adormită în braţele mele şi cu alta foarte suprinsă de cele văzute în scenă, la prima seară de Festival Etno Jazz.Durează doar 4 zile, adică 3 deja.Şi azi tocmai aţi ratat nişte băieţi minunaţi. Măcar să auziţi despre existenţa lor. Apropo, festivalul este la o ediţie aniversară. Pentru care s-au făcut şi nişte totaluri. Mie aceste cifre mi s-au părut frumoase pentru cei 10 ani: 42 de ţări, 88 de formaţii, 292 de muzicieni, 47 de zile şi 1108 ore de muzică. Mă bucur pentru A.Ştefăneţ şi pentru faptul că beneficiază de susţine de la parteneri ca să-şi umple sala cu oameni dornici de MoZuluArt şi de mulţi alţii.
Ok. Aşa dar chiar şi la capitolul patriotism suntem capabili să ne împărţim în tabere. În cei care pot deschide gura pentru cele 2-3 cuvinte. În cei care pot, dar nu vor, pentru că nu e mişto să te arăţi patriot faţă de o ţară de căcat.Şi în cei, cărora, le este fix în cot. Primii îmi sunt simpatici, mai ales dacă nu fac exces de zel, cei din urmă nu mă deranjează. Mă supără însă cei care îşi tratează ţara prin prisma unui cumpărător iritat de la piaţă. Unul care nu doar nu e mulţumit de marfă, dar ţine neapărat să se descarce asupra mărfii, de parcă asta ar schimba cumva calitatea de care este nemulţumit.
Cert e că îndrăgostiţii şi dezamăgiţii nu sunt indiferenţi.Vorba cântecului: În dragoste, indiferenţa-i cea mai grea. Şi eu am un paşaport românesc care îmi permite să cutreier Europa fără impedimente, şi eu am o bunică rămasă la 84 de ani cu gustul amar al independeţei din care n-a înţeles nici o boabă. Şi eu n-am unde să-mi duc copii la joacă şi îmi distrug caroseria în fiecare zi prin râpele din Schinoasa. Înţeleg prea bine că grijile funcţionarilor noştri nu sunt nici confortul cetăţenilor, nici consecutivitatea culorilor din tricolor, nici ecologia ţării şi nici faptul că prin semnăturile lor autorizează privatizări unilateral convenabile şi demolări corupte.
Mă întreb însă, dacă postările antipatriotice ale unor colegi din blogosferă moldovenească sunt dictate de dorinţa de a fi,cu orice preţ, altfel decât toţi ceilaţi sau de un profund şi sincer antipatriotism moldovenesc. Unii abia aşteaptă să le vină paşaportul românesc ca să o tulească din gară, dar până atunci nu se obosesc să mai toarne nişte polonice de dohot peste ţara asta “minunată”. Perfect, mă bucur din tot sufletul pentru planurile voastre măreţe, dar de ce să scuipaţi în farfuria din care atâţia ani aţi mâncat? Plecaţi liniştit, realizaţi-vă, împliniţi-vă toate neîmplinirile. De ce naiba ţineţi neapărat să vă faceţi publică poziţia, ştiind prea bine că vă citesc nişte oameni? Cititori care neapărat vor pune nişte like-ri. Like-ri absolut nemeritate. Puse doar de dragul pusului. Marele defect pe care am putea să-l corectăm prin a ne abţine de la astfel de postări antipatriotice, ar fi neputinţa sau nedorinţa noastra de a fi solidari şi uniţi. V-aţi făcut bagajele. Drum bun. Dar nu mai aruncaţi cu pietre în ţara asta, formatori de opinie ce sunteţi. Că şi-aşa destui o fac.
Eu chiar te iubesc. Şi chiar dacă voi pleca într-o bună zi departe, oricum te voi iubi.Pentru că afecţiunea pentru locul în care te-a trimis Dumnezeu să te naşti n-are nici o legătură cu motivele care te îndeamnă să părăseşti acest loc.Şi niciodată nu voi înceta să-mi iubesc rădăcinile. Pentru nu este un sentiment pe care aş putea să-l controlez.Este ca şi grupa ta sanguină, numele tău, părinţii. Nu ţi le alegi şi nu ai cum să nu le iubeşti.
