November 2011

Din păcate, înţelegi că şi poliţiştii sunt oameni, doar atunci când vezi care le sunt riscurile meseriei. Ne-am obişnuit până acum să-i tot hăim pentru burţile mari, mită, exces de putere, nesimţire. Dar calitatea unui jandarm este direct proporţională cu cea a omului pe care îl păzeşte. La popor şi poliţişti pe măsură. Aşa că de data asta, firesc, sunt de partea bietului poliţist, care stă acum cu un picior în ghips.

În ştirea cu poliţistul călcalt pe picior a mai fost o informaţie. Care mi se pare mult mai importantă.În timp ce poliţistul încerca cu piciorul rupt să-l oprească pe nemernicul de la volan, martorii oculari, trecătorii, au făcut un cordon viu ca să-l reţină pe şofer. Graţie acestora, omul a ajuns pe mâna poliţiei. Nu ştiu cum anume se numeşte acest fenomen. Cred că e vorba de un spirit civic, despre receptivitate. Ştiu însă că în cazul recent, cu fata sechestrată lângă ULIM şi băgată cu forţa în măşină, toată lumea din preajmă a căscat gura fără să intervină.

Şi acum întrebare. Dar tu, trecând pe alături şi vâzând un nebun care calcă peste un poliţist, ai fi sărit să faci parte din acest cordon viu ca să-l reţii?

Eu niciodată nu apuc să mă înreb: Oare ce să mai fac?
Aşa se întîmplă, nu ştiu cum, că ajung în weekend cu o gramada de activitati. Desi toata saptamina visez la o carte, un pat si nimic mai mult. M-am impăcat cu asta. Cred că nu mai e vorba de ceva ce ar depinde mine. Sincer, nu fac nimic special ca sa am telefonul plin de remindere. Se umple de la sine.

Am început deja să mă împac cu această realitate şi să încerc să scot din ea măcar câte o plăcere mică. De exemplu atunci când le duc pe fete la Ramzamzam la Mall(ţin să le mulţumesc pe această cale fetelor de acolo), îmi iau o sticlă de suc fresh şi mă duc la Diverta în fotoliul roşu de lângă imensul geam. Stau pe net sau citesc o carte nouă. Urmăresc adolescenţi care chipurile vin la librărie să mai rasfoiască o carte nouă, dar de fapt se achipuie printre rânduri şi bocesc cu muci după primele deziluzii sentimentale. Vai, deloc nu mi-ar plăcea să fiu în locul vostru. Pentru mine a fost o vârstă prea chinuitoare.

În rarele clipe de intimitate am început să mă simt foarte bine. Şi atunci când n-am nimic scris în agendă, cea mai mare distracţie a mea este singurătatea. Accea, sfântă, calmă, pacifistă, atotcuprinzătoare…în care neapărat îmi amintesc ce să mai scriu în agendă. Am început deja să-mi programez scurtele evadări din această lume tumultoasă. Adică am început să-mi programez cele 20 min garantate de intimitate. Se întîmplă o dată pe săptămână. Medităm mai multe femei care cauta putina liniste.

În ultimele zile planetele au conspirat împotriva mea. Probabil au hotărât: să o scoatem la hat cu interviurile. Un interviu pentru o bloggeriţa aflată la început de cale, hai un interviu şi o sesiune foto pentru o revistă, hai un interviu pentru un ziar, hai un interviu pentru o publicaţie online, hai un articol pentru o revistă care pregăteşte noul număr. În primul rând vreau să remarc faptul că a crescut calitativ nivelul celor care intervievează. Din fericire, nu am auzit nici o întrebare dintre cele top 5 întrebări cu care poţi să-ţi ruinezi cariera de jurnalist, fără să o fi început:
1. Cum a început totul?
2. Cum le reuşiţi pe toate?
3. Care este cheia succesului dvs?
4. Ce planuri de viitor aveţi?
5. Povestiţi-ne o istorie amuzantă din copilărie sau de la serviciu?
Mă bucur că oamenii caută să ocolească banalitatea. Vor trece anii si voi cauta aceste intrebari prin interviuri, dar deocamdata sarim peste ele.

La fel m-am bucurat să fiu în juriu la Balul Bobocilor de la USM şi să descopăr o generaţie de cu totul alţi studenţi. Nebuni, fără inhibiţii, comunicabili, artistici. Suprinzator. Cei mai talentati au fost de la drept.

Nu ştiu al cui merit este, dar se mai schimbă lucrurile în capul oamenilor. Mai puţin în capul celor care votează secera şi ciocanul. Generaţia care vine, dacă n-o să fugă din ţară, o vor revoluţiona. Hai ca suna reminderul.