Am născut, am crescut, am pierdut, iar am născut. Am acumulat, am trasmis mai departe.
Asta vreau să fac și acum. Să transmit mai departe. Cine știe poate cuiva ar putea să-i ușureze nopțile nedormite, iar pe vreun copil experiențele mele l-ar păzi de antibiotice date în grabă, de frică și necunoaștere.
Acum câteva săptămâni am primit un comentariu la o poză făcută la piața din Montreal, unde am mers cu gașca să împărțim mărțișoare.
Credeam că m-am obișnuit deja cu vecinii de facebook, care scot gunoiul din capul lor și îl aruncă la mine peste gard. Credeam că nimic nu mă mai poate uimi. De obicei, eu fie ignor, dacă e gunoi inofensiv, fie blochez pe cei care își rezolvă frustrările pe seama mea. Dar de data asta, ceva a zvâcnit în mine. Cred că era vocea aceia din interior: deci să aduni, pur și simplu, părul într-o coadă când ieși din casă nu mai e bine? De ce la niște oameni zâmbăreți, care au ieșit la împărțit mărțișoare, singurul lucru pe care îl vede cineva este că nu-s suficientă de chitită.
Este al treilea martie când merg la expoziția Manger Santé et Vivre Vert din Montreal. Peste 250 de expozanți vin să se laude cu ce au ei mai bun în materie de mâncare și mod sănătos de viață. Foarte multe produsele expuse sunt produse în Quebec. Eu nu sunt vegetariană, cu atât mai mult vegană, dar curiozitatea gastronomică și mai ales plăcerea de a găti vegetarian și dorința de a diversifica meniul m-au adus din nou la acest eveniment. De data asta i-am propus și Evei să meargă cu mine, știindu-i interesul pentru mâncare vegetariană. Sonia a mers mai mult pentru a scăpa de plictiseală.
Cultura și mentalitatea noastră nu este deschisă pentru discuții despre moarte, boli, nenorociri. Se consideră un semn rău să vorbești despre subiecte triste, pentru că se presupune că asta atrage răul. Când o veni nenorocirea, atunci o veni, spune lumea. Și când vine, pentru că oamenii inevitabil se îmbolnăvesc sau mor, poți vedea consecințele abordării nechibzuite și superficiale a acestui inevitabil. Iar când te afli printre străini, cu rezerve financiare limitate, fără oameni apropiați care să ușureze lovitura sorții, tema situațiilor de viață neprevăzute este și mai actuală.
Chicago l-am vizitat prima dată prin 2006, în plină iarnă, în cadrul unui training de jurnalism. Gerul și vântul puternic nu mi-au permis atunci să descopăr frumusețea orașului. Eram însărcinată, deci mai puțin mobilă, și nici nu avea cine să mă plimbe pe crivăț. Nu am cunoscut niciun concetățean de-al nostru. De atunci Chicago mi-a rămas în memorie drept un oraș rece și străin.
Săptămâna trecută la Montreal am participat la o conferință dedicată managementului de evenimente, organizată de Evenko, unul dintre cei mai mari operatori în domeniul evenimentelor. În ziua a doua lumea s-a împărțit pe echipe, câte 10 membri în fiecare. Sarcina noastră era în 4 ore să creăm conceptul unui eveniment, să calculăm bugetul, să elaborăm planul de marketing și comunicare și să semnăm contractele cu artiștii implicați. O sarcină deloc ușoară pentru un interval de timp atât de scurt. Dar pentr asta există echipă și competiția.
Dragi oameni, se mai duce un an. De fapt eu sunt de părere că unitățile de măsură ale timpului, fiind inventate tot de oameni, sunt foarte relative. Dar poate azi nu se duce un an, ci o treime de timp dintr-o altă dimensiune? Sau se încheie un secol după socotelile Universului? Și poate vârsta mea acum e 18 unități de timp cosmic. Oricum ar fi, noi, oamenii,ne inventăm tradiții legate de trecerea timpului și mie asta îmi place. Mie, de fapt, îmi plac tradițiile, pentru că văd în ele un izvor de energie care consolidează. Una dintre tradiții de la sfârșit de an este să recapitulăm ce a fost mai bun și să venim cu urări pentru ce urmează. Eu cred că asta este important pentru un echilibru al energiilor noastre vitale, pentru că la sfârșit de an suntem istoviți, iar urările pe care le facem și le primim nu sunt doar niște sunete, ele sunt purtătoare de energii bune, care au menirea să suplinească rezervele noastre.