Am prins și eu două filme bunicele în vacanța asta. La ambele am bocit. O să bociți și voi, cred. Mai ales alea trecute de un 30, cu 1,2, 3 copii la casă și cu o grămadă de nostalgii și amintiri care încep să nu mai încapă în memorie.
și încă unul la desert, de râs, uneori chiar tare de râs.
http://livecinema.ucoz.ua/news/smotret_onlajn_8_pervykh_svidanij_2012_dvdrip/2012-04-19-9091
Mi să întîmplă zilnic să fac multe poze, pe care să nu am cum să le adun sub o temă. Așa că tema de astăzi este: poze pe temă liberă. O selecție de momente, grame de Wow! imortalizate cu ajutorul Instagram, fie el sănătos. Că de când cu el, Canonul meu este mutat de pe o poliță pe alta, pentru că încurcă la toată lumea.
În sfârșit, am reușit să-i demonstrez Evei magia chimiei. De când le explic că tot ce e colorat și foarte aromat e chimie, doar cu gogoșile am reușit cu adevărat să le impresionez. Aceste mici mărgeluțe de zahăr s-au topit în mână și i-au colorat-o toată. Gogoșile nu-s cumpărate de mine. Deși la o foame, sunt tare, tare bune.
Am fost la un concert live al Fabricii de Staruri canadiene și m-a marcat această imagine. Oamenii cu disabilități au un spațiu al lor, rezervat, de unde pot urmări concertul, alături de rudele lor. Oameni după ictus cerebral, totalmente paralizați, hrăniți prin tub – cu toții, civilizat, se uitau la concert. Atitudinea față de copii, bătrâni și oameni cu disabilități – iată ce definește o țară civilizată.
Șoferița și-a ascuns capul, lăsându-mă să fotografie patrupedul de lâng ea.
Mămăligă la pachet, numită polenta, se vinde la arabi. Juti kakaya! Da cineva asta cumpără și mănâncă.
Arțarul lor chiar e roșu! Și dacă pentru gospodarii noștri nucul trebuie sădit în fața casei, la ei e arțarul – erable. Noi avem nuci, ei sirop de arțar în loc de miere.
Domnișoare de onoare, la o nuntă în parc. La noi e sărbătoare și răsună muzica, la ei trebuie să fii cât mai trist și abătut.
Tot timpul mi-am dorit să locuiesc într-un oraș cu metrou. Cu unul foarte inteligent și simplu, ca cel din Montreal. Pentru că poți să uiți de itinerar până la destinație și să te concentrezi pe ceva pentru care cronic nu ai timp – lecturi. Cred că populația orașelor cu metro citește de câteva ori mai mult decât în cele fără el.
Tot în metrou poți să-ți dai seama cât de colorată și diferit parfumată e lumea. Metroul e un bun loc pentru exerciții de toleranță.
Un festival al circarilor se desfășoară acum la ei. Cu ocazia asta am văzut în aer liber un spectacol de circ alternativ. Știu că circul alternativ nu sună atractiv, dar arată grozav.
Studenții din Canada continuă grevele. De data aceasta protestau pentru că au fost reținuți câțiva colegi de-ai lor. Protestul a fost pașnic, bine oraganizat, mobil și cu mașina poliției în fața protestatarilor.
14. 4 mln turiști în fiecare an. Cum credeți, îi duce capul pe băieții ăștia să facă așa încât turiștii să mai revină la ei?
Așa este decorată și văzută de sus strada St.Catherine. Acolo există o instalație interesantă, care se numește Memorama, pe care poți urca și apăsa un buton. După care o voce te va anunța că în câteva secunde va fi făcută o poză cu un aparat foto automat, instalat undeva departe, pe un stâlp și conectat direct la net. Trebuie să memorezi ora la care s-a făcut poza și să o cauți apoi pe site-ul memorama.me Așa am și făcut.
Toleranța și diversitatea e una dintre valorile canadienilor. Ei cu asta se mândresc și asta promovează. În diferite moduri.
Există așa o aplicație pt Iphone,Viber se numește. Foarte bună aplicație, mai ales pentru moldovenii împrăștiați prin toată lumea. Eu în Canada, prietena mea în Italia. Prin telefon, pe viber,am aflat ce le-a adus vecinul dimineața la poartă. Cu vecinii trebuie de prietenit.
Vara e cea mai bună perioadă pentru a primi în dar o jucărie de brad.
Ei, na! Chiar și aici fac greșeli. Moldavie, Moldavie, right beside Romania and Ukraine.
469 de localuri rafinate pentru gurmanzi în tot Quebecul. E una să-ți placă să mânânci și e alta să fii gourmand.
Nimeni nu fumează la volan, nimeni nu vorbește la telefon, nu cântă nici un fel de muzică.Se aude doar vocea care anunță stațiile. Și toți șoferii poartă uniformă. Asta-i viață?
Eu mi-as băga,granița-n raniță, țara-n raniță, Și…gata
Nicolaea….
Desertul lui Pavlov cu afine. Fetele mele știu deja cum să-l gătească. Profesoară: Carpe Diem
Cel mai bun cheescake gătit acasă. Gospodină: marea amatoare de deserturi: Carpe Diem
Deocamdată. atât. Când s-or mai aduna, mai revin.
Astăzi nu-mi pot găsi locul. Am o tahicardie continuă. La 4 și ceva dimineața a sunat telefonul. M-a sunat Denis și mi-a zis că Natalia e de 3 zile în comă și că ar fi bine să fiu la curent, că s-ar putea să nu o mai văd in viață. După aceea nu am mai închis un ochi. Peste câteva ore Natalia s-a stins. Cea mai curajoasă dintre pământeni, după 12 ani de cancer, după zeci de operații suportate, era gata să mai suporte încă tot atâta doar pentru a-și vedea băiatul mare. Natalia nu a fost doar o luptătoare pentru viața ei și a copilului pe care a reușit să-l aducă pe lume, în pofida bolii. Natalia a fost și va fi un exemplu de cum trebuie să te scoli, de fiecare dată când viața te îngenunchează și să mergi mai departe, în pofida unei lumi înconjurătoare foarte sceptice.
Optimism neînfricat, odihnește-te în pace.
Acest reportaj a ajutat-o pe Natalia să-și prelungească zilele petrecute alături de soțul și băiatul său Ionuț. Reportajul a fost făcut acum 1 an și jumătate. De atunci, l-am botezat pe cel mai visat dintre copii, dar pe Natalia, din păcate nu voi putea să o mai văd. Sunt prea departe. O parte din mine plânge din cauza aripilor sale frânte, o altă parte din mine se bucură că acest spirit luptător a scăpăt de chinuri și își va proteja oamenii dragi cu și mai multă ardoare, de acolo de sus.
“În perioada 28 iunie-6 iulie, pe peretele unui bloc din cartierul Botanica din Chişinău, artistul polonez Rafał Roskowiński a realizat o pictură murală având ca temă mişcarea poloneză „Solidaritatea”. Scopul proiectului, iniţiat de Institutul Polonez din Bucureşti şi Primăria Municipiului Chişinău, este revitalizarea cartierului şi promovarea artei urbane. Pictura îl înfăţişează pe Lech Wałęsa, liderul mişcării „Solidaritatea” din Polonia anilor ’80, pornită la Gdańsk, şi face referire la schimbările anului 1989 în ţările din Europa Centrală şi de Est.” – asta este o veste minunată.
Pentru început vreau să spun că mă bucură enorm de mult orice rază de lumină la capitolul schimbare la față a Chișinăului. Este un oraș trist pentru cei care nu ies din el, dar pentru cei care mai au ocazia să vadă și alte orașe, Chișinăul e și mai trist. Nu trist, greșesc. E un oraș plictisitor, fără pesonalitate, cu prea multe clădiri gri, fără identitate, o vinegretă de kitch și rămășițe ale trecutului sovietic, în plus invadat de gherete și reclame. Dar de fiecare dată când aud că este pornită o nouă inițiativă artistică de culturalizare, îmi vine să mă așez și să-mi acopăr capul, de parcă aș aștepta să cadă o bombă. Din păcate, inițiativele de consultare a populației locale pe teme de cultură, artă, alegere a culorii troleibuzelor sau decorare a bradului de Crăciun nu au fost prea fericite până acum. Așa că e foarte bine, că această pictură murală a fost realizată în colaborare cu artiști polonezi și moldoveni.
Mie nu-mi mai place să mă solidarizez cu moldovenii. Dar cu locals.md mă solidarizez. Probabil pentru că nu prea sunt moldoveni acolo, în spate. Pe acest link veți găsi un articol pe care eu l-aș fi scris exact la fel. Chiar și pacifiștii de la locals pot fi scoși din sărite.
Ce mă bucură în inițitiva Institului Polonez și a Primăriei este însăși inițiativa. Vom fi niște norocoși dacă această pictură murală, făcută pe bani europeni, va fi urmată de multe altele care ne vor colora oașul. De aceea, nu aș vrea în nici un caz, să critic și să-i descurajez pe europeni în susținerea unor inițiative de acest gen și mai departe în Moldova.
Ce mă întristează este că din punct de vedere estetic, mie personal, lucrarea nu-mi trezește emoții pozitive. Mult prea blamata culoare roșie, pumni albaștri ridicați războinic în aer, fizionomia chiar și a foarte legendarului Lech Wałęsa – toate acestea pe mine mă și mă lasă rece. Poate doar pe mine. Risc să admit că simbolurile folosite în această cultură murală nu prea tare îi vor solidariza pe moldoveni. Se pot solidariza oamenii cu valori și aspirații comune. Noi nu le avem. Lipsa de toleranță, necunoașterea limbii locale, divizarea etnică, pierderea timpului pe lucruri neînsemnate, zarvă multă în pahare de apă, necesitatea vitală a unor câștiguri cât mai ușoare și nu prea legale, ușurința cu care se corupe orice gură flămândă sau lacomă, necunoașterea limbilor străine pentru a citi și alte surse de informație în afară de cele locale, necesitatea de exhibiționism material în fața lumii, preocuparea de vieți străine mai mult decât de cele proprii, lipsa unei educații estetice, copii crescuți pe transferuri de iubire prin Western Union, timp pierdut pe invenții de copiat la examene, în loc de învățat tot anul, studii proaste și superficiale care nasc diletanți nu profesioniști. Iată ce trebuie reparat, înainte de a-i chema pe oameni la solidaritate. Așa cum există hip-hop pentru a vorbi depre probleme sociale într-o formă mai curajoasă, așa ar putea fi folosită pictura murală pentru a sensibiliza oamenii. Iar forma prin care aceste probleme pot fi exprimate trebuie să fie una cât mai ironică, pozitivă și estetică. Uneori pictură murală poate avea doar un rol estetic, nu neapărat educativ. Și asta tot e de susținut. Frumosul în viața noastră din păcate trebuie să aib un rol utilitar ca să devină real. Or frumosul trebuie să existe, așa pur și simplu. Dar asta e doar părerea umilă a unui om, care de foarte mult timp visează la un proiect de înviorare a Chișinăului. Deocamdată vânez frumosul în Montreal.
Pe cei doi ușor îi observ în mulțime. Eu stau pe loc, eu aștept pe cineva. Ei stau pe loc într-un șuvoi de oameni și morsoacă o emoție. În jurul nostru lumea ca într-un furnicar, intră și iese, intră și iese din metrou. Pentru mine și pentru cei doi îndrăgostiți timpul s-a oprit. Eu mai am de așteptat pe cineva, ei par a fi foarte nerăbdători să miște timpul din loc.
Ea îi spune ceva, ghicesc după un soi de limbaj al copului, că ea îl roagă pe el să n-o părăsească. El o mai sărută o dată, știind că nu poate să-i facă pe plac. Adică poate, dat nu vrea.Ea are capul plecat, se agață, ca o furnică, de degetul lui mic. Îl ține strâns și nu-i permite să evadeze. El revine cu un nou sărut. Așa el se scuză pentru că o lasă.Ea înțelege că acest sărut nu înseamnă nimic. Ba nu, înseamnă prea mult. Și flacăra ultimei sale speranțe începe să se stingă. E un obicei prost să te desparți prin sărut. Încă Îl mai ține de degetul mic. Acest deget mic e ca o dovadă a inevitabilului. El se mai reține, mai mult din compasiuneși din nou o sărută, dar deja mai nervos. Ea, ca un șoricel prins în borcan, începe să-și simtă obosită umilința. Eliberează degetul cel mic al marii iubiri și îl privește cum pleacă. El pășește ușurat, ea rămâne ca o stană de piatră. Apoi, cu capul între umeri, pleacă și ea.
P.S. Viața noastră e plină de astfel de scene. Cândva, în multe dintre ele, fiecare dintre noi a fost ca actor. Dar nu știu cum, atunci când asist la un spectacol ca ăsta, la gura unui metrou, uit de ale mele și mă întreb dacă acolo, undeva sus, este cineva care are grijă cumva să echilibreze lucrurile în univers. Nu îndată, măcar peste un timp. Și dacă iubirea fără suferință nu se poate, oare în contabilitatea aia de sus, e cineva să pună la depozit pentru fiecare dintre noi niște grame de fericire, în schimbul unor suferințe mai vechi? Eu simt că da.
De locul acesta mi-e dor tot anul. Apoi,când ajung în Canada, aștept să vină ocazia pentru a merge la arabi. Aici găsești o grămădă de bunățuri pe care le-aș cumpăra și acasă dacă s-ar vinde la market sau dacă nu ar fi la prețuri prea piperate. Pe lângă grâu încolțit, baby carrots, diverse salate din bucătăria orientală, licii, feniculi gigantici și o grămadă de alte bucurii colorate, spălate și corect aranjate, mai găsești creaturi, care amintesc mai degrabă a buturugi sau jucării de brad decât a legume. Iar dacă vrei să afli cum să le gătești, vânează rețeta de la vreun cumpărător care și le pune în pungă. Apropos, la piața noastră, dacă ți-ai permis să guști, ai pățit-o. Nu mai scapi, dacă nu cumperi. La ei peste tot același mesaj: Vous pouvez essayer, mais pas exagere.
Vastele pământuri pe care le au canadienii se cuceresc prin drumuri noi. Așa un drum a fost tras în spatele casei în care stau eu acum. Pe marginea acesui drum au răsărit câte un rând de case foarte simpatice. Drumul se termină într-un moment dat, casele la fel. Mai departe e sălbăticie care așteaptă să fie continuată construcția drumului. Acesta e un fel de intro.
Ieri seara făceam o plimbare cu fratele meu. Exact pe marginea acestui nou drum. Admiram noile căsuțe construite. Admiram și prețul lor. Știți probabil că acești canadieni sunt niște ciudați. Ei cred că viața fără garduri e posibilă. Ba mai mult. Ei nu doar cred, ei chiar așa trăesc, fără garduri, cu gazon în fața casei și cu uși la casă, care ies direct în stradă. Cineva spunea că gardurile sunt un simbol al nesiguranței. Se îngrădesc oamenii care nu sunt siguri de securitatea lor. Deci gardurile, după care se ascund moldovenii, au o explicație logică. Să vă spun acum istoria pe care am aflat-o. Fiind vorba de noile căsuțe de mai sus. Cică acolo locuiesc, în mare parte, vietnamezi. Ei tot sunt obișnuiți cu garduri. Așa că s-au apucat să-și construiască fiecare câte un gard în jurul propriei case, chiar dacă aceste case, administrativ și estetic, fac parte fiecare dintr-un complex și o curte comună. Și atunci, printre toți acești vietnamezi, s-a găsit un singur canadian care locuiește în una dintre aceste case, însurat fiind cu o vietnameză. Văzând tendința vecinilor de a se îngrădi, acesta a spus NU gardurilor la fiecare casă.Dacă vreți gard, va fi unul comun la toate casele. Iată așa, un canadian a reușit să salveze un peisaj canadian de vietnamenizare. Pe noi oare cine o să ne scape de frici?
