Parcă am obosit atâta să mă aflu într-o nemulţumire cronică de oraşul Chişinău. Am obosit să număr gropile, gheretele şi clădirile cu steclopachet care vin în locul monumentelor istorice. Ies afară şi mă întunec de atâta urâţenie. Şi-mi vine să nu mai ies. Şi nu-mi mai vine să scriu pt că am obosit deja să scriu doar de rău. Şi cred că acesta este cel mai îngrozitor efect al neputinţei de a schimba lucrurile – acceptarea neschimbării. Şi a nepăsării, lăcomiei, lipsei de elementar gust şi prostiei care conduce acum acest oraş.
Probabil că avem în Chişinău probleme mult mai mari decât să ne ocupăm de faţa lui, dar eu nu-l mai suport. Şi toate iniţiativele civice sunt nu ştiu cum impotente, aşa încât spiritului civic din mine nu i se mai scoală la nici una dintre ele.
Nici una, în afară de una. Care s-a născut recent în capul unei fete. Care probabil a locuit în Moldova şi care de departe, din Grecia unde s-a măritat cu un grec, a reuşit să pornească pe fb o iniţiativă. Aceea de a îmbunătăţi aspectul rotondei din Valea Morilor.
Cu toate că e duminică, e iarnă afară şi e tare urât, eu o să mă duc. Pt că disperarea mea trebuie să fie transformată în speranţa cuiva. În speranţa că moldovenii nu sunt chiar atât de concenîe. Că deşi la toţi le pasă numai de ograda lor, pot să iasă cu o lopată sau mătură ca să facă bine şi în afara ei. Eu cel mai mult mă pierd în propriile mele iniţiative atunci când realizez că s-ar putea să nu am complici. Şi de aceea sunt gata să devin complicele cuiva. Ca să-i demonstrez că se poate.
Duminică mi-am planificat multe activităţi, dar cred că nu e mare paguba dacă le amân. Meteorologii promit vreme bună: +14 grade. Oricum mă îmbrac mai cald, voi lua cu mine un termos de ceai, probabil cu ghimbir, că după el te încălzeşti bine:) şi voi trece pe la piaţă ca să cumpăr toate cele necesare. Şi o să mă duc în Valea Morilor. Să mă solidarizez cu oameni pe care nu-i cunosc şi nu i-am văzut probabil niciodată. Vreau să mă conving că suntem mai mulţi de 2 oameni în cruce. Şi au să vină şi alţii.Şi tu poţi veni. Cu saci de gunoi, mături, măşti. mănuşi. Nu cred că vom face o minune. Pentru asta e nevoie de mulţi bani. Dar ne vom testa spiritul de solidaritate, vom scoate de acolo nişte saci plini de gunoi şi vom pune la cale alte lucruri. Pentru că aşa cum a zis Ion Ştefăniţă, cel mai aprig apărător al patrimoniului nostru arhitectural: Inacţinea noastră de azi, e riscul sa pierdem monumentul de arhitectură chiar mâine..
Aceasta este ea, sofisticată în aparenţă, normală în realitate, autentică, misterioasă, femeie în fiecare milimetru pătrat, talentu-i izvorând din fiecare crăpătură – Alexandrina Hristov apărută recent pe coperta revistei All Hollow din România. Tot acolo, într-un apartament cu multe picturi şi un pian, ea înfloreşte, se coace şi dă roade. Continue Reading
Azi am avut doar 2 ore de Animest. Am văzut cele mai bune producții animate din 2012. Concluzia:
Animația, chiar dacă lasă impresia că are posibilități mai limitate decît cinematografia, nici pe departe nu e așa.
O idee bună, animată, la fel ca și imaginea video, poate trezi greață, dezgust, oroare, frică sau admirație.
Azi am admirat și producția lui Alexei Patrașcu – basarabeanul care a luat trofeul la București pentru cel mai bun film românesc. Curioasă interepretare tehnică. Am văzut și producția Oh Willy care a luat marele trofeu al Animestului de la Bucrești. E amuzant cum datorită animație, scene îngrozitoare fac o sală întreagă să râdă cu poftă.
Mergeți la Animest. A mai rămas doar 1 zi de festival, dar încă atâtea de văzut.
Nu ratați ocazia să mergeți cu cei mici la Minimest și cu cei mai mari la Lorax sau Ronal Barbarul.
Băieții au scris atât de bine, încât eu doar re-public comunicatul. Vineri merg și eu.
Important! Sâmbătă și duminică au program și pentru copii: Minimest.
Între 1-4 noiembrie, la Cinema Odeon, spectatorii din Republica Moldova vor avea parte de un adevărat festin cinematografic, plin de animații pentru toate gusturile.
Coraline deschide oficial Anim’est 2012, joi, 1 noiembrie, de la ora 19:00. Nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film de animație în 2010, Coraline spune povestea unei fete care pătrunde printr-o uşă secretă descoperită într-un ungher al noii sale case şi ajunge într-o versiune alternativă a propriei vieţi. Această realitate paralelă pare mult mai interesantă şi aventuroasă decât viaţa ei adevărată. Dar, când aventura devine periculoasă, iar „ceilalţi” părinţi încearcă s-o păstreze pentru totdeauna, Coraline va trebui să evadeze.
De la ora 22:00, spectatorii va putea urmări primul calup de scurtmetraje din secțiunea Animash, secțiune dedicată animațiilor premiate, care au cucerit deopotrivă critica și publicul în cadrul festivalurilor internaționale.
Ziua de VINERI începe la Anim’est cu Animash 2 de la ora 14:00, iar de la ora 16:00, cinefilii sunt invitați la unul dintre titlurile cuprinse în retrospectiva specială dedicată lui Hayao Miyazaki, Porco Rosso. Cu o carieră ce se întinde pe parcursul a peste 50 de ani, Miyazaki este un animator apreciat pe plan internațional, filmografia lui fiind dovada unei imaginații debordante și uimitoare. Succesul filmelor sale i-au atras animatorului japonez comparații cu Walt Disney, Nick Park sau Robert Zemeckis.
De la ora 18:00, vor fi proiectate cele 21 de titluri care au alcătuit competiția românească anul acesta în cadrul ediției de la București, de la ora 20:00, vine Castelul umblător al lui Howl, unul dintre cele mai de succes filme ale lui Miyazaki, iar de la ora 22:30, va fi prezentat primul calup de spoturi și clipuri animate din cadrul Competiției de videoclip&advertising.
Poate fi oare Chișinăul o sursă de inspirație? Pe mine orașul în care m-am născut mă inspiră greu și rar, îndeosebi în mai, în septembrie și noaptea. Prima mea experiență de scurt metraj, inspirată din viața Chișinăului nocturn, o puteți vedea mai jos. Sper să vă emoționeze. Și să vă facă să apăsați cu mai multă grijă pe butonul soneriei de la o farmacie non stop sau să vorbiți mai drăguț noaptea cu o vânzătoare într-un supermarket.
Doar o oră, atât am avut azi la dispoziție ca să particip la ceea ce autoritățile locale consideră un experiment, iar pentru mine este una dintre cele mai așteptate schimbări în Chișinău. Am ieșit la plimbare.M-am apropiat de un polițist. L-am întrebat cum i se pare idea. Mi-a zis că e o idee proastă, iar Chișinăul nu e prevăzut pentru a avea străzi pietonale. În clipa aceea cel mai mult mi-a părut rău că nu mi-a spus asta la o cameră video. Dacă poliția nu e solidară cu autoritățile în asemenea inițiative, cum pot reuși aceste experimente? Când oamenii sunt în dezacord cu ceva, ei nici nu vor face nimic ca acest ceva să funcționeze. Chiar dacă au primit un ordin pe care trebuie să-l execute.
Polițistul mi-a spus că în timp ce unii se plimbă pe jos, pe Pușkin și Armenească sunt ambuteiaje mari. I-am răspuns că totul e doar o chestiune de timp și obișnuință. Nu noi inventăm roata. Oamenii ar putea să lase, măcar în weekend, mașinile mai departe de centru. Străzi pietonale sunt în toate orașele civilizate. S-a uitat la mine, zâmbind ironic, și mi-a zis: păi asta e în orașele civilizate. I-am spus că și orașul nostru ar putea fi sau cel puțin ar putea începe cu ceva. Mi-a luat câteva minute să stau de vorbă cu el ca să-l conving să creadă în acestă idee. Dar am rușit parcă. Nu eu trebuia să-l conving , ci șefii lui și autoritățile care au venit cu ideea. Din spusele polițistului reiese că Primăria nici măcar nu a coordonat acest plan cu Poliția Rutieră. Omul a venit azi la muncă la 15.00 și abia atunci a fost anunțat că trebuie să meargă în centru. Colegii lui, la fel, au fost anunțați.
Cum stăteam așa de vorbă cu polițistul s-a apropiat o bunică cu nepotul său și a întrebat nedumerită ce se întâmplă, de ce nu vine troleibuzul. Când a aflat că e vorba de un experiment s-a revoltat, spunând că în nu știu care gazetă Panorama despre asta nu s-a scris nimic, ori ea cumpără Panorama tocmai ca să afle despre toate noutățile. A mai întrebat de la ce oră și până la ce oră va dura experimentul și chiar dacă noutatea a luat-o prin suprindere, n-am văzut vreo notă de răutate visavis de experimentul propriu zis. Deci ideea nu i s-a părut la fel de proastă locuitorului chișinăuian, cum i se părut polițistului, ambii fiind luați prin surprindere. Numai că unul din ei nu avea doar rolul de a redirecționa transportul, ci și de a crede în reușita ideii pentru a o promova printre cetățeni. E un experiment totuși.
“În perioada 28 iunie-6 iulie, pe peretele unui bloc din cartierul Botanica din Chişinău, artistul polonez Rafał Roskowiński a realizat o pictură murală având ca temă mişcarea poloneză „Solidaritatea”. Scopul proiectului, iniţiat de Institutul Polonez din Bucureşti şi Primăria Municipiului Chişinău, este revitalizarea cartierului şi promovarea artei urbane. Pictura îl înfăţişează pe Lech Wałęsa, liderul mişcării „Solidaritatea” din Polonia anilor ’80, pornită la Gdańsk, şi face referire la schimbările anului 1989 în ţările din Europa Centrală şi de Est.” – asta este o veste minunată.
Pentru început vreau să spun că mă bucură enorm de mult orice rază de lumină la capitolul schimbare la față a Chișinăului. Este un oraș trist pentru cei care nu ies din el, dar pentru cei care mai au ocazia să vadă și alte orașe, Chișinăul e și mai trist. Nu trist, greșesc. E un oraș plictisitor, fără pesonalitate, cu prea multe clădiri gri, fără identitate, o vinegretă de kitch și rămășițe ale trecutului sovietic, în plus invadat de gherete și reclame. Dar de fiecare dată când aud că este pornită o nouă inițiativă artistică de culturalizare, îmi vine să mă așez și să-mi acopăr capul, de parcă aș aștepta să cadă o bombă. Din păcate, inițiativele de consultare a populației locale pe teme de cultură, artă, alegere a culorii troleibuzelor sau decorare a bradului de Crăciun nu au fost prea fericite până acum. Așa că e foarte bine, că această pictură murală a fost realizată în colaborare cu artiști polonezi și moldoveni.
Mie nu-mi mai place să mă solidarizez cu moldovenii. Dar cu locals.md mă solidarizez. Probabil pentru că nu prea sunt moldoveni acolo, în spate. Pe acest linkveți găsi un articol pe care eu l-aș fi scris exact la fel. Chiar și pacifiștii de la locals pot fi scoși din sărite.
Ce mă bucură în inițitiva Institului Polonez și a Primăriei este însăși inițiativa. Vom fi niște norocoși dacă această pictură murală, făcută pe bani europeni, va fi urmată de multe altele care ne vor colora oașul. De aceea, nu aș vrea în nici un caz, să critic și să-i descurajez pe europeni în susținerea unor inițiative de acest gen și mai departe în Moldova.
Ce mă întristează este că din punct de vedere estetic, mie personal, lucrarea nu-mi trezește emoții pozitive. Mult prea blamata culoare roșie, pumni albaștri ridicați războinic în aer, fizionomia chiar și a foarte legendarului Lech Wałęsa – toate acestea pe mine mă și mă lasă rece. Poate doar pe mine. Risc să admit că simbolurile folosite în această cultură murală nu prea tare îi vor solidariza pe moldoveni. Se pot solidariza oamenii cu valori și aspirații comune. Noi nu le avem. Lipsa de toleranță, necunoașterea limbii locale, divizarea etnică, pierderea timpului pe lucruri neînsemnate, zarvă multă în pahare de apă, necesitatea vitală a unor câștiguri cât mai ușoare și nu prea legale, ușurința cu care se corupe orice gură flămândă sau lacomă, necunoașterea limbilor străine pentru a citi și alte surse de informație în afară de cele locale, necesitatea de exhibiționism material în fața lumii, preocuparea de vieți străine mai mult decât de cele proprii, lipsa unei educații estetice, copii crescuți pe transferuri de iubire prin Western Union, timp pierdut pe invenții de copiat la examene, în loc de învățat tot anul, studii proaste și superficiale care nasc diletanți nu profesioniști. Iată ce trebuie reparat, înainte de a-i chema pe oameni la solidaritate. Așa cum există hip-hop pentru a vorbi depre probleme sociale într-o formă mai curajoasă, așa ar putea fi folosită pictura murală pentru a sensibiliza oamenii. Iar forma prin care aceste probleme pot fi exprimate trebuie să fie una cât mai ironică, pozitivă și estetică. Uneori pictură murală poate avea doar un rol estetic, nu neapărat educativ. Și asta tot e de susținut. Frumosul în viața noastră din păcate trebuie să aib un rol utilitar ca să devină real. Or frumosul trebuie să existe, așa pur și simplu. Dar asta e doar părerea umilă a unui om, care de foarte mult timp visează la un proiect de înviorare a Chișinăului. Deocamdată vânez frumosul în Montreal.
