Cui i s-a intimplat ceva foarte dureros in trecut, stie cit de greu e sa traiesti mai departe cu povara amara a amintirilor. E un chin si o schingiuiala emotionala care nu te lasa in pace…nici o secunda. Astazi m-am intrebat ce-as face daca mi-ar propune cineva sa fac un DELETE pentru tot ce-a fost pina acum. Nu stiu, daca vreau sa-mi sterg trecutul, chiar daca doare. Dar am inceput indata sa-mi amintesc de acele momente pe care neaparat le-as pastra. Acele momente la care apelez si eu si tu, cind ti se pare ca nu mai stii de ce traiesti. Iti propun sa faci acest exercitiu, sa-ti revizuiesti amintirile frumoase din toata viata de pina acum si daca vrei, sa mi le povesteti.
Din cea mai frageda copilarie imi amintesc momentul cind am intrat intr-un magazin, cred ca era Gemenii. Si cind m-a intrebat mamica ce papusa imi doresc(ele erau muuuulte, aranjate frumos pe raft) eu m-am uitat exact la una si am zis:Asta! Avea o rochita tziclamen, cu bulinute albe, avea si o a doua fusta din organza sau fatin si mi se parea ca e cea mai frumoasa papusa din lume. Iar cind am vazut-o in bratele mele, m-am simtit cea mai fericita fetita de pe pamint. Mamica mea se tot minuna mai apoi, cum de am ochit-o exact pe asta si de ce…de ce? pentru ca era papusa pe care mi-am ales-o eu….
Imi amintesc primii mei pantonfi pe toc. Eram la virsta cind fetele purtau ghete, balerini, dar inca nu tocuri. Asa ca atunci, cind mi s-a permis sa-i aleg pe acei pantofei cu tocul taiat, de 2 cm, din piele artificiala a la crocodil,am inteles ca gata, m-am facut mare si cale de intoarcere nu-i. De aici in colo, doar pantofi pe tocuri. Ii purtam cu uniforma aia maro si cu sortulet la scoala si eram asa de mindra….
Imi amintesc de calatoriile noastre cu familia in muntii Carpati. Oare de ce oamenii nu mai vor sa aiba odihna “dikareom”, cu cortul, cazane si plite cu baloane de gaz, cu portbagajele pline de crupe, legume si vesela. Niciodata, nici un ultra-all-inclusive… nu va putea sa-ti ofere emotiile unei vacante “dikareom”. In una dintre acestea, ne-am oprit pe malul unui riu de munte. Am desfacut corturile.Viteza apei era atit de mare, incit daca te bagai in riu, cu apa aia glaciala, nu rezistai pe picioare, te lua valul. Pai, ce-mi amintesc eu de acolo, sunt acesi pastravi pe care ii vedeam atit de clar cind ma uitam in apa,printre pietre si pe care nu puteam niciodata sa-i prind, chiar daca ma concentram pe ei, ca un animal iesit la vinatoare. Erau atit de iuti si rapizi, incit dispareau cit ai zice “peste”….
Imi amintesc cind am fost accepata sa lucrez la radio. Era visul meu cel mai mare. Abia incepeau sa rasara radiourile comerciale.Iar eu imi alegeam piesele preferate de la: Roxette, Queen,Sting… le ascultau la casetofon, apoi scriam niste comentarii de-mi vine sa rid acum de ele si le inregistram la microfonul conectat la casetofon.Inregistram si ma ascultam, si iar ma inregistram si iar ma ascultam. Si cind am inteles ca nu mai pot de atitea probe, am dus caseta la radio.Isi poate oare cineva imagina cum e sa fii acceptata la radio la 16 ani, cind inca mai inveti la scoala, cind nu stii decit ca esti o melomana inraita si atit….? Pentru amintirea asta ii multumesc mult lui Andrei Corbu.
Imi amintesc cind de ziua mea, la 20 de ani, iubitul meu (actualul sot) imi vine acasa dimineata pe la 7 cu un trandafir. M-am bucurat de floare, ce sa zic…asa cum potii sa te bucuri de-o floare…El imi spune sa ies pina afara, formeaza un numar de telefon si spune “Davai”!Cind ies din scara vad cum apare de dupa colt un Opel Kadett alb, miscindu-se incet incet, legat cu o Fundita galbena. Era atit de frumos, era atit de emotionant, era prima mea masina…Am urcat la volan si m-am dus la emisie, uitind de reguli si semne de cirlculatie….
Acum cind mi-am povestit citeva din amintirile frumoase, ma gindesc ca nu as putea niciodata sa-mi doresc sa renunt la ele, chiar daca asa vrea cu toata fiinta mea sa scap de amintiri negre. Pentru ca asta e viata….
36 Comments
Asta este si raspunsul la toate, ca asa e viata!! Salut, Nata, mi ai deschis si mie sufletul si memoria dupa e iam citit articolul, imi aduc aminte foarte bine toate probele de inregistrare pe care unele le am facut impreuna pentru postul de radiou, si intradevar erai fericita ca te au luat….
Imi aduc si eu aminte de momentul cind neau primit in “pioneri” (ce mai mindrie nu atit pentru noi cit pentru parintii nostri), venind acasa gasesc o bcicleta impachetata la usa, parca acum o vad , era marca “Desna”..-))
la fel calatoriile in familie la mare la Ucraina, in Crimeea, zavtracurile de perlovca si la masa “krasnii borshi”
In momentul asta nu trec prin cea mai buna perioada a vietii mele, chiar e rea, dar ai dreptate sunt amintirile bune si calde ce ma mai tin, cu iluzia ca degraba va veni si ceva sarbatoare pe ulita mea. Fiind departe de cei dragi, cred ca inca mai mult ma coplesesc amintirile mai ales cind se apropie sarbatorile, si multi ani sunt la mijloc…
Tinete, “hvost pistoletom i smotreti toliko vperiod”!! Sper sa ne revedem in curind, cum o vrea Domnul..
Poate o sa par mai pesimista, dar sunt sigura ca sunt persoane, care si-ar dori un DELETE pentru tot trecutul lor……………putini, dar sigur sunt…………imi pare rau pentru ei………..Nu stiu de ce le este sortit la unii mai multa durere decit altora, doar toti suntem egali in fata lui Dumnezeu……..
…:) Asa e… Toti suntem egali in fatza lui Dumnezeu, dar fiecare are de invatzat o lectia si fiecare e cu o drama aparte…
Si eu, la ai mei 25 de ani, ma intrebam cat o sa mai rezist sa indur atata durere, suferintsa…si, mai ales, nedreptate… Mereu ma macina intrebarea DE CE??!!!…si mereu fara un raspuns…
Dar acum o saptamana, am fost la Iasi, unde am gasit o carte exceptionala,care m’a facut sa gasesc multe raspunsuri…VA SFATUIESC PE TOTI S’O CITITI! 🙂
“MINTEA TA SUB ASEDIU – Câştigă bătălia ce se poartă în mintea ta” Autor: Joyce Meyer
INVATATI SA VA SIMTITI FERICITI CHIAR SI ATUNCI CAND SUNTETI CUPRINSI DE MULTA DURERE… e greu, stiu… dar viata merge inainte… 🙂
Pastrati trecutul! ..ca ,de altfel, nu exista Viitor fara Trecut…si fraza preferata: “Tot ce se face (sau ce nu se face) se face spre bine!”… INCERCATI SA VEDETI PARTEA PLINA A PAHARULUI!!!
Va doresc Pace Sufleteasca!
Pe mine ma consuma foarte mult amintirile, chiar si cele frumoase, imi dau lacrimile la orice fleac, m am facut asa decind sunt mama, asa ca prefer sa nu rasfoiesc prea des pe acolo…
Amintiri sunt multe si frumosase si in viata mea, ca si i viata fiecarui om, de altfel. Cel mai des, insa, imi revine in minte, amintirea unei nopti de vara de acum 2 ani. Pe timpul cela locuiam peste hotare si eram “la mama acasa” in vacanta. Iesisem seara cu prietenii. Se facuse noapte, am chemat un taxi. Pai iata, calatoria ceea pana acasa, prin Chisinaul nocturn, avand ca fundal sonor melodia Anastasiei Lazariuc “Ca prima oara”, este secretul care ma face sa merg inainte, orice ar fi. Atunci am inteles ce fericire e sa traiesti, sa fii “acasa”, sa poti vorbi cu soferul “limba ta”, fie asta si rusa uneori. Atunci s-a decis, undeva “in stele”, ca eu voi reveni la Chisinau. Ceea ce si facusem peste cateva luni.
Draga Diana, citesc rindurile tale si imi apr lacrimi in oki, asa ma simteam eu dupa 3 luni petrecute peste hotare la un stagiu si revenind acasa pe strazile largi ale Chisinaului, ma simteam in al 9lea cer…cit e de dulce viata alaturi de cei dragi…
Fain subiect ai ales Nata, kiar sunt fff multe amintiri placute pe care as dori din nou sa le retraiesc si sa le trec prin coarda vietii mele…Cu siguranta ca sunt si din cele neplacute, in special pierderea persoanelor dragi, dar in suflet oricum am amintiri din cele mai frumoase…
Asa e viata, cu urcushuri si coborishuri…nu am simti gustul fericirii daca nu am trece prin careva experiente mai neplacute…
Orice eveniment al vietii placut sau mai trist isi prinde radacini in sufletele noastre cu toate acestea avem posibilitatea de ne aduce aminte cit de des dorim pe unele dintre ele.
Eu imi aduc aminte cu drag de concertele organizate in copilarie la zilele de nastere a buneilor si hramul satului …erau minunate toata familia impreuna a droaie de nepoti toti foarte ‘cuminti’.
Amintirile din copilarie sunt de fapt cele mai pretioase si cele mai savuroase … nu se uita , ba din potriv acu timpul capata mi multa culoare …
as putea sa povestesc la nesfirsit despre evenimentele minunate care isi au loc in sufletul meu …
Am un prieten care deasemenea i s-a intimplat ceva foarte dureros in trecut si a ramas marcat cred-ca pt toata viata. Este intr-o depresie continua. Am incercat multe lucruri sa-l readuc la viata. Recunosc ca nu prea imi reuseste. Insa i-am adus exemplul tau, lupta ta , forta cu care incerci sa fii puternica chiar daca intelegem cit efort costa asta. Si parca lucrurile se schimba spre bine.
Ce sa mai zic, esti un exemplu Nata.
Scuza-ma, dar nu pot acuma sa ma gindesc la lucrurile frumoase din copilarie, o sa revin cind trec emotiile.
Recent am trecut in Ukraina pe lingacasa parinteasca a tatalui meu pe care cu citeva luni urma a vindut-o cu lacrimi in ochi, prima data l-am vazut plingind atit de tare. Am devenit si eu foarte trista cind am trecut pe akolo, parca tot s-a intunecat brusc…Am petrecut acolo niste clipe foarte minunate, 3 veri la rind am stat acolo timp de citeva saptamini cu verisorii mei dupa decesul bunicii, numeam acest lok RAI, pentru ca lukruri rele acolo nu se intimplau, si fiecare zi inceapea doar cu emotii pozitive…amintirile intr-adevar sunt frumoase, dar gindidu-ma la faptul ca nu vor mai fi imi dau seama ca orikum este trist, fie ca iti amintesti de ceva de bine fie ca ceva de rau, acum ne ramine sa traim cu prezentul si sa ne bucuram akum de oric milisecunda traita la moment, traita puternic, tare si doar pozitiv!!!!!!:)
n-o sa comentezi mult, dar o sa zic ca in fiecare familie exista ceva: un copil bonav cu sindrom, un deces a unui copil sau a unui parinte..din pacate nici o familie nu e perfecta….fiecare familie e marcata cu ceva….ca esti tu sau fratele tau care creste un copil bolnav si se bucura ca se dezvolta inca bine si e bravo, merge la o gradinita de rind cu toti copii sanatosi….daca ne aducem aminte de zilele cind s-a nascut de bucuria d ela inceput p/u ca s-a nascut un baietel si dupa durerea la toti cind s-a aflat ca este bolnav…..aceste amintiri chiar provoaca si astazi lacrimi si durere….dar slava domnului ca inca se dezvolta bine, pentru ca sunt si cazuri mai grave. eu am un baietel de 3 ani aproape..si ma bucur la orice face, ii multumesc lui d-zeu ca ca e sanatos…..si de cind am devenit mama il inteleg pe frate-meu si sotia lui mult mai bine, si-mi dau bine seama ce se petrece in sufletul lor….desi nu ecopilul meu dar imi este nepotel noi toti il iubom mult..si aceasta povara o purtam pe umeri toata familia, bunei frati pentru ca este familia noastra. Uneori te gindesti de ce dumnezeu le-a dat copil bolnav la as ao virsta tanara ea l-a nascut la 19 ani, el avind 25…si cineva odata spusese ca daca acest copil ar fi nimerit in alta familie de betivi, sau drogati acum ar fi cersind pe strada…dar in aceasta familie el este iubit, ingrijit, are profesoare care se ocupa cu el si cu fratele lui mai mic….care salva domnului e sanatos si ceea ce-i lipseste lui le are ala micu….asa ca…zic si tot timpul ma vonving ca fiecare familie are ceva, numeni nu-i perfect! Acum scriind chiar incep sa pling,p/u ca stiu prin ce durere si ce zile negre au avut ambii parinti la aflarea vestii ca copilasul lor era bolnav….da doamne toti copii sa fie sanatosi…..
Eu, imi aduk aminte cind eram mici….cum pe prispa casei, la bunei, am organizat, regizat si condus primul meu concert…..am organizat toti verisorii, am gindit roluri si am oraganizat un concert de zile mari, cu poezii, cintece, pantonime, bancuri……din hainele bunelului si a bunicai, am inventat niste costume, haioase de tot, iar microfonul, l-am lipit singur din lut,(imi apare zimbetul “memoriei” pe buze), dar publikul , cel mai minunat publik din lume, toate bunicutile din sat, care au venit cu flori din gradina si diferite feluri de fructe, dar nu asta conta. Incet incet se intuneca afara, iar noi terminam concertul, sa le vezi cum aplaudau si strigau “Bis, bis”(stiau si ele de “Bis”)…..eu in centru “colectivului artistic”…………mii dor mult de copilarie!
Dar in viata se intimpla multe lucruri, care nu au explicatie logika, nu au sens, provoaca dureri……cei slabi, pierd batalia cu ea(viata), iar cei puternci o bat pe ea!!!…..Admir ce faci, admir omul care esti, si vreau sa fii fericita, ai un inger pazitor:)
da…pacat ca unele lucruri atat de frumoase, ajung sa fie numite amintiri.Momentan, cand scriu , imi aduc aminte de 2 lucruri care nu neaparat sunt foarte indepartate in timp dar oricum sunt amintiri.era prin 2001, ultimul an de facultate,in Bucuresti..si in fiecare seara ne adunam mai multi basarabeni si vorbeam de toate,de politica,de dragoste, de economie,de cate-n luna si in stele.apoi toti s-au imprastiat. si serile noastre de dezbateri n-au mai fost si probabil nici nu vor fi.!!
Un alt lucru foarte placut este inceputul relatiei noastre cu sotul meu. A fost un roman “slujabnii”. El fiindu-mi sef, nu ne permite-am sa ne afisam nici sentimentele si nici relatia, ca nu stiam la ce va duce. Asa ca recurgeam la adevarate ” metode de detectivi” pentru a ne intalni. Frumoase vremuri.
Cu toate , ca si la toti, am niste lucruri in memorie la care le-as face un DELETE sigur.
Salut la toti!!!
E mult, prea greu… sa poti trece peste toate amintirile, dar daca ar fi im puterile noastre, eu una sa fi avut a o putere enorma as face asa un clic pe “Undo”, dar si uneori pe “Delete”. Traiesc cu o durere imensa care pare ca deja a trecut dar oricum persista cu mine si in mine zi de zi. Uneori e insuportabil dar trebuie sa trecem si peste, cu greu, cu necaz daqr fiecare zi e diferita oricum. Am avut clipe foarte frumoase si de multe ori stau si-mi aduc aminte de ele da la sigur ca si lacrimez, nu stiu ce fel de lacrimi sunt de bucurie sau de nostalgie… Clipele de neuitat sunt cind eram copila…, apoi mireasa, cind am dat viata copiluli meu minunat eram cea mai fericita si credeam ca voi fi asa toata viata, dar…. viata mea a luat o alta intorsatura (din pacate)…
An citit mesajul lui LA si m-au napadit lacrimile… din pacate toata lumea sufera, doar ca suferitele sunt diferite…
Doamne.. ce n-as da sa intorc timpul inapoi…
Va doresc cele bune, numai clipe si amintiri placute.
Nata – esti bravo si iti suntem alaturi.
Citisem undeva odata: “Amintesete-ti de trecut numai in masura in care el te face fericita” ,acum ajung sa spun ca tot trecutul meu era fericire. Multumita lui Dumnezeu si parintilor mei am crescut fara ca copilaria mea sa fi fost umbrita macar de vreun nor mai cenusiu. Cu mult drag imi rasfoiesc prin amintiri si ma furisezi imaginar ,duminicile pe la coltul geamului casei parintesti. Eu si cu sora mea mai mijlocie impreuna cu mamica si taticul dansam in casa,si acum imi aduc aminte valsurile si cintecele audiate la “radiola”., fiind fata cea mai mare,adesea eram luat in cimp atunci cind se recolt aroada si anume morosul griului pirguit il mai am si acuma pastarat undeva in inima, el insemna ca vara se calatoreste, ca curind va veni 1 septembrie,ca munca depusa de un colhoz intreg nu a fost inzadar….
apoi urma adolscenta, o virsta la fel de frumoasa si interesanta:cu prima dragoste,cu primul sarut,cu prima deceptie in dragoste,cu noile vise pentru viitor…
anii de studentie,nici ei nu ai fost mai rai,doar ca foarte repede s-au scurs…
in 1997 mi-am pus valul de mireasa- ce alta amintire poate fi mai scurta si mai frumoasa ?
Dar cel mai des imi amintesc cum a venit taticul la maternitate sa-si vada prima nepotica, ochii lui intelepti si duiosi ,scaldati de lacrimi de bucurie nu am sa-i uit nicicind…. si asta fiindca nu -i voi mai vedea . Tocmai de asta si pastrez amintirile,asezate pe rafturile inimii cu cea mai mare grija , ele imi dau tarie sa merg prin viata ,sa inteleg ca copilul meu tot are dreptul la o copilarie la fel de fericita cum am avut-o si eu….si cindva sa se bucure si el de amintiri mult mai frumoase!
Mereu cand imi este rau, ma gnadesc ca altii nu au maini sau picioare, sau le moare copilul 🙁 si atunci nu-mi permit sa sufar tare, adica sufar cumva in mine, dar nu am curajul sa vorbesc cu cineva, mi-i rusine ca nu merita suferinta mea, e greu 🙁 eu vreau sa fac delete la majoritatea trecutului meu!!!
Nu sunt in drept sa-ti cer sa vorbesti despre el, trecutul tau…dar poti sa incerci…oricum nu ai nimic de pierdut….
hm, cind imi aduc aminte de trecut, incep bucuriile. Imi aduc aminte cum parintii mei inainte de ziua mea de nastere la vreo 7 ani s-au certat si au decis sa imi ia cadouri separat, mi-au luat fiecare cite o papusa, da ele erau la fel, m-am facut cu 2 papusi identice, azi cind ne aducem aminte tare mai ridem, imi aduc aminte cum mama mi-a fiert intr-o vara porumb si mi-a zis ca dupa ce maninc sa arunc ciotul, eu minte de copil am aruncat porumbul, cu totul, imi aduc aminte ce stres era pentru mine sa scriu in agenda scolara, mama o verifica 1 data pe saptamina, si in 3 minute scriam tot, tin minte balul de absolvire, care a fost unul dintre cele mai emotionante evenimente de pina acum, am fost unica fata din toate clasele care a venit cu iubitul sau la bal, si unica care am plecat acasa cu flori, mi-a adus un buchet mare de trandafiri cind am sustinut si 1 examen de bacalaureat, au fost cele mai frumoase flori pe care le-am primit vreodata, sau eram atit de indragostita, si mi-au parut perfecte, tin minte cum mi-a facut cunostinta cu parintii lui, ce emotii, eu machiata tare strident, eram in clasa a 12, aveam senzatia ca cu cit sunt ochii mai negri cu atit eram mai frumoasa, ujas, cine in ziua de azi iese pe strada cu make up de seara,i eri mi-am adus aminte de mama, care a murit cind aveam 13 ani, oricum ea e si la capitolul fericire, nu pot sa imi aduc aminte doar de faptul ca nu mai e, vreau sa imi aduc aminte cit de tare m-a alintat, si m-a invatat sa fiu puternica, datorita ei sunt asa cum sunt, si sunt mindra de mine, imi aduc aminte ca eram grasuna cind aveam vreo 17ani, si ce mai sufeream cind mi se spunea ca ar trebui sa slabesc, azi nu am complexe, din contra rid cind imi amintesc, acum sunt slabuta, sunt atitea si atitea, insa cert e ca, daca ar fi sa ma intorc in timp, nu stiu daca as schimba ceva, toate fac parte din mine, si azi sunt fericita, amintirile nu le poti schimba, insa poti sa faci ceva cu viitorul tau, si asta si trebuie sa facem, dar trecutul e perfect asa cum e…caci e al nostru…si nimeni nu ni-l poate lua……
Frumoasa si inteleapta atitudine fata de trecut! Sintem azi unde sintem sau ceea ce sintem, datorita trecutului, iar miine vom fi altundeva sau altcineva, datorita zilei de azi. Miine ziua de azi va fi trecut. Cum sa-l renegam?
salutare tuturor! salut, Nata!
Intr-adevar sunt momente in viata cind ti se pare ca ti se duce pamintul de sub picioare, cind ne aflam intr-o ora nepotrivita, intr-un loc nepotrivit…si uite ca ni se intimpla!
Pe la 18 ani am vut parte de o experienta oribila ce tine de relatii intime, sincera sa fiu nici pina acum nu pot pronunta acest oribil cuvnt v..l! Eram tinara, in prag de BAC, parintii mei erau ocupati de nepotelul meu, care avea viciu cardiac si trebuia operat, treceam singurica prin acele emotii negative, crezind ca niciodata nu voi mai putea avea o viata normala.
Dar uite ca l-am intilnit pe sotul meu la 22 si totul a revenit la normal.
Sotul si-a pierdut 2 frati la o diferenta de 2 ani, respectiv socrii mei si-au pierdut feciorii. Din 3 le-a ramas unul, sotul meu. Dar cum zici si tu Nata, viata merge inainte! Acum ei traiesc pentru noi si pentru nepotei!
Noi am nascut 2 flacai si de ei se bucura buneii. O coincidenta stranie e faptul ca copiii mei sunt nascuti in aceleasi luni in care erau nascuti si fratii sotului. Poate e doar o coincidenta, dar poate totusi e o legatura intre 2 lumi, cine stie?
Un lucru e cert, toate amintirile noastre placute sau nu, dureroase sau nu, fac parte din noi. Noi ne formam ca persoane trecind prin ele si nu le putem schimba oricitde mult am dori. Sa stiti ca Dumnezeu de unde ia acolo neaparat va da
Sa stiti ca Dumnezeu de unde ia acolo neaparat va da inzecit! Aveti incredere in el!
Am scris mai mult lucruri triste, dar sunt si multe lucruri placute, fericite si nostime care mi s-au intimplat si scuze ca nu am reusit sa vi le relatez, dar ma cheama datoria…s-au trezit baietii.
va doresc tuturor o zi bunasi sa aeti grija de voi!
scuze ca s-au primit 2 mesaje, intimplator am apasat pe butonul “plaseaza”
Chiar dc nu sunt sotie de milionar ,nu am o casa in mijlokul capitalei sau chiar propria masina…dar pot sa zic ca sunt o norocoasa…dumnezeu mi-a dat parinti inteligenti si inegalabili de buni si am avut o copilarie frumoasa…fara sa ma gindesc prea mult imi aduk aminte ca eram o rasfatata, nimeni nu mai avea pantofi albi de lac in clasa a treia si rochite cusute la comanda de cea mai buna croitoreasa din raion…intilneam si petreceam anul scolar neaparat in hainute noi.Sunt “fata tatei” poate de asta de fiecare data cind era ziua mea ma trezeam dimineata de prospetimea lalelelor puse de tata de la 6:00 dimineata era cel mai frumos cadou ,ma i-au fiorii cind imi aduc aminte acuma de surpriza cind implinisem 18 de ani ,eram deja aici in capitala de 1 an,iar in dimineata zilei cea mare m-am trezit iar cu 19 lalele cretoase la ureche si un biletel de la tata …am sarit arsa din pat la 7:00 dimineata nu puteam sa inteleg de unde au aparut florile la o asa ora matinala cine le-a adus,mi-am trezit colega de camera stapina de la gazda toate dadeau din umeri si se jurau ca nu shtiu nimica…il cautam ca o nebuna pe tata dupa draperii dupa ushi…dar nimika..simteam ca exploadez …va imaginati abia dupa 3 zile am aflat ca de la 80 de km tata gasise un curier..prin ce metode nici acuma nu shtiu…
O alta aminitire frumoasa a fost cind mi-am intilnit jumatatea din prima am simtit ca asta va fi,apoi dupa o nunta de vis ne-am procurat un apartament…senzatia ca pasesti pragul propriei tale case dupa 4 ani de gazda este de nedescris si de atunci amintirile frumoase tot se tzin lantz!!!
Chiar de-am putea programa trecutul eu cred ca mai des as face copy-paste pentru a trai si in prezent cu frumosul trecut:)
m-am saturat de amintiri..din cauza lor nu traiesc ziua de azi si ne sper la nimic in viitor
Draga Nata, am citit acest articol si am simtit cum ma cheama glasul amintirilor.
1.) … indoliata zi de 26 a lui Brumar 2007 … ajung in aceasta dimineata cu rasuflarea taiata de vestea pe care mi-o daduse mama in ajun si desi obosita fiind dupa 12 ore petrecute pe ruta Bucuresti-Singerei, ma apropii, ingenunchez si tac. Sunt ultimele ore ale bunicii mele, inca in viata, ma priveste cu ochii sai blajini, impaianjeniti parca de durerea fizica ce o apasa si incearca sa-mi spuna ceva, imi rosteste numele si-si ia adio … In aceste momente, viata capata o alta dimensiune, simt atingerea mortii in acest loc in care tristetea se imbina cu durerea, formand un dans grotesc. Abia acum realizez cat de nesimnificative sunt toate lucrurile pentru care ne zbatem zi de zi, vis-a-vis de o viata de om … In fiecare zi e altcineva, alte lacrimi, alte dureri. E cumplit. Oamenii se zbat sa reusesca in lupta cu moartea; fiecare in felul sau, cu forte proprii. E un sistem care functioneaza perfect, dar care poate sa-ti taie rasuflarea in orice moment … de durere. In al IV-lea ceas incetineste respiratia, inima cedeaza, sufletul se goleste, moartea amorteste trupul …Pleaca … A plecat … A luat cu ea totul … Atingerea calda, zambetul blajin, privirea plina de dragoste …. Doamne, cat doare despartirea! Dumnezeu sa o ierte si sa o odihneasca in pace !
2.) Aveam 16 ani când am venit la București. Eram entuziasmată, fericită, plină de viață, cu toate visele și ambițiile înghesuite într-o valiză. Am crescut în acești 6 ani cât alții în doisprezece. Am fost rănită, călcată în picioare, visele mi s-au sfărâmat în palme. M-am lovit de oameni buni și răi, m-am trezit singură într-o lume de străini, am încercat să ajut, să înțeleg, să mă adaptez, să trec peste prejudecățile “normale”, să nu judec, să nu mă las intimidată, să rămân aceeași eu, cu dorințele și aspirațiile mele. Primul an a fost cel mai greu, uși zăvorate, o societate coruptǎ, o viaţǎ mizerǎ, nici o speranţǎ pentru un viitor mai strǎlucit; mă și întrebam la un moment dat “Asta e tot? Pentru asta a trebuit sǎ lupt?”. În acele momente, începi prin a nega și ignora tot ceea ce ți se întâmplă, te prefaci că ești bine. Dar nu pentru mult timp. Invelișul începe să se crape, sufletul tău începe să iasă din colivia în care l-ai inchis. Asemenea experiențe te lasă fără grai, fără vlagă, te golesc așa cum nici moartea nu ar putea. Nu știu să spun dacă sunt bune ori sunt rele. De vreme ce există, tind să cred că ar trebui cunoscute. Dar sunt situații distrugătoare, ce-ți sfâșie inima, voința și orgoliul. Într-un final, daca nu te omoară, te fac mai puternică … Am cunoscut maturitatea înainte de vreme, m-am închis și mai mult, de data asta în spatele unui zâmbet strălucitor. Mi-am asumat responsabilitatea unui zâmbet pentru a uita tot ceea ce mi se întâmplă, pentru a înfrunta viitorul cu o mai mare ușurință, pentru a primi loviturile vieții cu demnitate. Dumnezeu mi-a dat inteligenta, frumusețe, ambiție și dorință, dorința de a fi mai bună, de a descoperi mai multe, de a obține totul prin propriile forțe. Viata m-a învățat că în calea succesului există mereu încercări care te pândesc la colț și așteaptă să iți zdruncine moralul. Nu poți răzbate decât muncind din greu; valoarea zace în noi. Sunt amintiri și chinuri pe care nu le-am povestit niciodată până acum. Nu vreau sa fiu compătimită, am avut parte de legea compensației, am întâlnit și mulți oameni extraordinari, care mi-au oferit familia pe care eu nu o aveam “aici”. De-ar fi să-mi retrăiesc viața cu mintea de acum, n-aș da înapoi de la a primi aceiași lecție de viață, care în fond nu m-a învins în niciun sens. Sunt convinsă că sunt multe alte ființe ca mine. Le doresc succes, ambiție și multă tărie psihică, pentru că fiecare avem o poveste și un destin … pe care nu-l putem schimba.
Pt cei carora le-au placut randurile de mai sus, va invit sa-mi vizitati blog-ul http://www.kyskaa27.blogspot.com
Citind toate mesajeli imi este rusine si mi-i frica ca la mine totul este bine, Slava Domnului, parintii sunt sanatosi, am socrii ,care ne iubesc,am doi copii minunati, un sot care ma iubeste la nebunie si imi ofera multe,am un serviciu si mposibilitatea de a cistiga bine….si mai ramin citeodata nemultumita de unele maruntusuri, care ti-se par la moment probleme grave si nerezolvabile.
mi-e frica sa ma simt fericita , deaceea ca altii nu sunt si au mari necazuri in viata. Mi-e frica sa ma bucur de ceea ce am, ca sa nu ma pedepseasca Dumnezeu si sa nu se intimple ceva rau. De ce oare?
M-ai ajutat sa inteleg ca nu vreau nici un delete la nimic.
Am citit postarea ta si am ramas stupefiata: cum sa-ti fie frica sa te bucuri, cum sa-ti fie rusine ca esti fericita? Fiecare cu viata lui! De ce superi pe Dumnezeu? Fericirea trebuie declarata, banuiesc ca ti-e teama de invidie, ti-e frica sa nu-ti sperii norocul… Sint cele mai grave greseli pe care le poti comite! Fericirea trebuie sa te implineasca, nu sa te sperie! Daca ti se pare ca ai pera mult, vei ajunge, intr-un viitor sa ai mai putin, ca sa nu te simti ,, vinovata” in fata celor mai putin fericiti. Imi asum indrazneala sa-ti sugerez sa-ti schimbi urgent atitudinea fata de propria ta viata, realizari si fericire. Dumnezeu ne vrea fericiti, nu El ne aduce nenorocire, ci pacatul pe care tot noi il savirsim.Mi-a spus odata un preot:,, Frica nu e de la Dumnezeu, ci e de la …” Stii, cu siguranta, desptre cine e vorba. Inger pazitor!
vreau sa fac cursuri de engleza, de perfectionare, da nu stiu unde sa aleg sa merg, daca ma poate sfatui cineva o sa fiu recunoscatoare, mi-a fost recomandat Quo Vadis, da nu stiu
Citeam mesajele de mai sus si imi stau noduri in git. Am si eu o pata maricica in viata mea care acopera cred toate momentele fericite. La virsta de trei ani la noi in familie s-a intimplat o mare nenorocire. Fratiorul meu mai mic a decedat in ziua botezului. Pentru o perioada totul s-a stins.Pentru mami noi (eu si fratele meu)nu existam. Rudelor le era frica sa o lase singura. Cel mai grav cred, pentru mine a fost ca s-a stins in ochii mei.
Altii spun erai mica nu ti-i minte. Dar momentele cele le vad ca acum. Vreau niste raspunsuri, dar nu am cui da intrebari, nimeni nu vrea din familie nici sa auda de asta,chiar daca fiecare se gindeste la acelas lucru,si sufera in tacere. Tare mai doare asta. In fiecare an sa te gindesti cit de mare ar fi, cu ce s-ar fi ocupat etc. Durerea asta nu o scoate nimeni nici medic, nici psiholog….e a mea….
http://georgeenea.blogspot.com/2009/09/ce-ti-apartine-cu-adevarat.html
Eu sint marcata de un eveniment foarte prost in viata mea.In urma cu o luna jumatate a murit fetita mea de 10 luni din cauza ca doamna doctor nu a ascultatat-o bine inainte de vaccin.SI respectiv i -a pus vaccinul peste o zi fetita mea Nicoleta,care era mereu un copil foarte sanatos si dragalas a murit.A fost peste 3 zile dupa botez.Doamna mai nu m-a impus sa vin la vaccin.acuma am scris pligere si sper ca o sa obtinem dreptate,dar cert este ca n-o sa-mi mai intorc niciodata copilul inapoi si sint foarte distrusa .Din ce in ce,imi este mai greu.SI ma simt deja rau nu doar sufleteste ,dar si trupeste.cind privesc pozele ei inima mi se rupe si nu-mi vine sa cred ca am dus fetita la moarte din cauza unui vaccin.nu stiu ce sa m-ai fac,si crede-ti-ma ca nu le pot lasa pe toate in urma ca sa incep o viata noua….
Sentimentul de vina este ucigator dupa pierderea copilului drag. Stiu ca te-ai gidnit de milioane de ori de ce nu esti tu in locul ei. Dar pentru ca Dumnezeu iti da viata acum, nu ai incotro, esti nevoita sa traiesti. Deci treci prin durere, accept-o si incearca sa gasesti neaparat un sflet drag alaturi, pe umarul caruia sa poti plinge cit ai nevoie. Mi-as dori sa ma crezi ca nu vorbesc teoretic si iti recomand din tot sufletul sa inveti meditatia. Nu intorci timpul inapoti, dar inveti cum sa traiesti mai departe.Iti stau la dispozitie.
Imi pare rau Stela, cred ca nu exista durere mai mare ca asta…
o tema puternica…
o tema la care de fiecare data cind ajung realizez ca multe clipe trec pe linga noi fara a fi simtite si onorate cu tot adincul sufletului…si se transforma unoeri doar in AMINTIRI.. si nu TRAIRI.
Nam sa vorbesc mult.. ramin sa meditez asupra temei,nam sa uit niciodata un moment care undeva ma trezit : Tata cu in toast de regret dupa moartea curinda a ultimului din parinti tatal.. spunind: “..Pina acum parintii nostri au fost ca un perete in fata mortii… acum noi sintem acel perete pentru copiii nostri.”
Nu sint pesimista ci de atunci incerc cu toata fiinta mea sa traiesc ce am astazi si sa ma bucur sai am si miine linga mine.
Imi amintesc cu o euforie cind am terminat sa citesc prima mea carte cu tematica serioasa “Karma pura” care mia deschis multe lucruri si ma schimbat mult,nam sa uit nici sedintele de yoga la care am recurs dupa un stres din adolescenta, cartile lui Osho care si acum asteapta sa fie citite si nici faptu ca demica cind tata filma cu camera eu eram reporter si eram personajul din toate filmuletele..
De curind am inceput cartea lui Osho ” Cartea oranj” despre meditatii, un sfat util sa meditam asupra amintirilor neplacute pentru a le scoate la iveala si acestea se transforma cu timpu in amintiri care nu ne mai aduc frica ci sint doar momente prin care am trecut acelashi lucru cu cele placute in rezultat le intesificam si retraim acea nirvana…
Dumnezeu sa ne dea intelepciune…
Я хотела бы поделиться одним воспоминанием, которое согревает меня каждый раз, когда мы ссоримся или нас с мужем одолевают трудности. Еще на заре наших отношений (неоднозначных и сложных), когда все только начиналось и было готово закончиться, мне пришлось уехать далеко от своего любимого. Перед отъездом у меня было не более 5 минут и целых полтора квартала до него. Я помню как бежала сломя голову, чтобы только сказать “привет” и … “я буду очень скучать”… Тогда он подарил мне яблоко, самое красивое для самой красивой… В то время у нас не было возможности дарить друг другу дорогие подарки, как сейчас, да и все развлечения у нас сводились к прогулкам пешком по парку… Но дороже этого яблока для меня ничего не могло быть. А если бы я тогда не добежала… если бы мы тогда не попрощались… может никогда и не было бы “нас”, счастливой семьи. И чтобы не случилось с нами, я всегда знаю, что счастливыми люди могут стать даже если ничего нет, даже если все вокруг поменяется…
Timp de 2 ore citesc blogul…neincetat:) referitor la tema cu amintirile..mi-am adus aminte de o fraza dintr-un film ” trecutul nu trebuie Uitat..ci Acceptat”.
E o descoperire pentru mine- bloggul.Maine am zi libera..si stiu deja pe pagina Cui o voi petrece:) Succes Nata!
cel mai bun medicament pentru durere este timpul