Mi se părea atît de evident că moldovenii știu ce au de făcut azi, încît acest post nu ar fi trebui să apară.
Dar, stau cu fetele mele în grădină. Ele pictează, eu încerc să leg două vorbe despre neliniștea mea,despre cît de tare mi-e frică să-mi reconfirm nepăsarea sau prostia poporului meu. Am un deja-vu.Ca acum 10 și 6 ani. Atunci nici nu prea eram activă, nici nu prea îmi dădeam seama de realități.
Stăteam la masă ieri cu un foarte bun prieten. Și cînd am adus vorba despre referendum, l-am întrebat: tu crezi că oamenii ar putea ignora acest referendum? Tu crezi că vor veni la vot cei care vor spune “Nu” dreptului de a-și alege singuri președintele.Am înțeles că speranța mea este una infantilă. Și că Da, oamenii ar putea azi să-și bage piciorul, să spună că oricum de ei nimic nu depinde și că un frigărui cu cumătriii o să le ofere mai multe beneficii, decît un președinte pe care ei să și-l aleagă.
Dar eu nu mă las bătută, eu îmi iau fetele și mă duc. Și-i sun pe cei în care cred și-i iubesc, și verific dacă s-au sculat, și dacă n-au uitat. Pentru că eu aș prefera să rămân o proastă dezamăgită de cei pentru care VOTEZ, decât să stau toată ziua în fața televizorului exact ca vaca de pe cana mea de la birou: The cow watching the world go by. Hai, fuguța la vot! Avem nevoie de doar 1/3 de popluație activă și măcar un pic mai mult de jumătate din ea să fie teafără la cap. Cam mult pentru Moldova?
