O piesă nouă, o nouă încercare. O nouă încercare vină n-are.Carlas Dreams din nou ne suprind. Maladeţ băieţii! Înainte de a merge la sfinţit, treceţi, nu vă ruşinaţi, ascultaţi şi comentaţi.
Monthly Archives
April 2012
Numai eu şi ele, veveriţele mele gălăgioase. Timp de câteva ore ne-am umplut de vopsea acrilică, din cap până în picioare. Şi masa, şi mâinile, şi prosoapele. Dar am petrecut câteva ore superbe printre pensule, pietre şi pălăvrăgeală.Fără telefon şi facebook. Bineînţeles că fără gadgeturi e minunat. Şi fericirea are alt gust. Când a trecut o jumate de dumincă fără net, când am văzut că nu le pot dezlipi de mine pe meşteriţele mele, mi-am pus şi eu câteva întrebără existenţiale. (Mă mai apucă uneori treaba asta cu existenţialele, dar îmi trece).De ce oare avem nevoie, după ce ne-a fost bine, să împărtăşim acest lucru cu lumea întreagă? De ce vrem aprobare şi like-ri de la străini pentru rarele clipe de fericire ? S-a simţit cineva mai fericit după 58 de like-ri la o poză sau după un status gen: ieri seara a fost foarte bine, iepuraş te iubesc?
Internetul ne-a transformat pe toţi în exhibiţionişti. Numai că noi nu stăm la colţ de stradă, în întuneric, aşteptând un trecător buimac. Noi, scoatem la iarmarocul de like-ri stările noastre de bine. Până nu demult nu puneam like-ri. Mai nou, relaţia mea cu facebook mă obligă să fiu mai atentă. Nu e bine numai să primeşti like-ri. Trebuie să şi dai. Fix ca în viaţă. Vrei să primeşti atenţie şi tandreţe, trebuie să şi oferi. Similitudinile cu viaţa reală aici abia încep.
Naşterea,moartea, iubirea, sexul, despărţirea, spovedaniile, rugăciunile, sms pentru Dumnezeu, distracţiile, cumpărăturile, căştigarea banilor, pierderea banilor – toate sunt deja posibile pe net. Totul. Chiar şi sfârşitul lumii acolo e posibil. Acolo chiar e mai posibil. De când cu Anonymous sau cum îi mai cheamă pe ăştea, pseudo Dumnezeii internetului.
Dar iată pietrele să le colorezi pe net nu poţi.Aşa încât să le poţi lua după aceea în mână. Şi nici pe bicicletă nu te poţi da pe net. Şi nici un herring cu cepuşoară şi castravete marinat nu poţi mânca pe net. Există plăceri şi bucurii pe care nu le poţi trăi pe net, oricât de mult s-ar încerca mimarea, reconstituirea lor acolo. Nu e prea îndepărtată clipa când vom începe a pune dorinţe cum ar fi: Ca nimeni să nu ne poată lua din viaţa reală micile plăceri. Şi mai ales, să putem trăi aceste plăceri fără ca bucuriile noastre să depindă de numărul de like-ri. Succes la a vă identifica plăcerile rămase în afara netului. Şi mai ales la păstrarea lor cu sfinţenie.
P.S. Acest articol mi se adresează în primul rând.
Acum un weekend am avut o escapadă la Odesa. Nu am prea multe de povestit. E anume acel caz de escapadă scurtă, minunată, pentru care numai epitete banale îmi vin în cap. Frumos e oraşul, chiar şi fără frunze şi gazoane verzi. Odesiţii s-au priceput la a-şi păstra şi proteja centrul istoric,arhitectura de altă dată, care pe orice vreme arată splendid. De ce pe unii îi duce capul să păstreze ceea ce la noi se distruge cu atâta uşurinţă? De ce trebuie să traversez hotare, să stau în cozi la vamă şi să miros aerul împuţit de canalizare la punctul de trecere dintre Transnistria şi Ucraina, în timp ce eu plătesc impozite nebune (nu exagerez)ca cineva să aibă grijă de toate astea la mine acasă, la Chişinău.
La ei, chiar şi atunci când începe restaurarea unui edificiu vechi, oamenii se gândesc cum să nu deranjeze ochiul cetăţeanului cu vreun gard, butcă sau altă mizerie. De aceea se întinde peste clădirea în reconstrucţie o pânză specială.
Iar atunci când se pune la cale construcţia unui nou bloc de locuit, vă închipuiţi, oamenii ştiu ce e aia stil arhitectural al oraşului şi nimeni nu se pune cu tradiţiile. De aceea casele lor noi şi monumentele istorice arată de parcă ar fi făcute de o mamă.
Pe mine mă doare şi mă disperă indiferenţă, meschinătatea şi ţărănismul moldovenilor. Aş vrea să vină o ciumă în capul nostru şi să mistuie toate aceste calităţi atât de înrădăcinate. Trăim doar cu ziua de azi. Azi să furăm, azi să amăgim, azi să distrugem , iar mâine fie ce-o fi. Şi mă nenoroceşte lipsa unui om, acolo la Primărie, care să oprească odată şi pentru totdeauna amputarea obraznică şi necruţătoare a personalităţii pe care şi Chişinăul a avut-o cândva.
În loc să-i chemăm noi pe alţii să vină şi să cheltuie banii în Moldova, ne ducem noi la străini şi îi ajutăm să-şi restabilească istoria pe banii noştri de turişti. De mare nici nu mai zic.
Dacă v-am molipsit cu Odesa, vă fac doar 2 recomandări.Localul Salieri, cu cheescake sau chiar tortul Salieri, care este grozav cu un vin chilian, într-un loc în curtea din spate, cu ieşire spre un scuar liniştit şi frumos. Salieri se află pe Ланжероновская 14 , lângă hotel Mozart.
Iar dacă vreţi o atmosferă ruptă din filmele sovietice, gândită până la cel mai mic detaliu, mergeţi pe Французкий блв, la restaurantul Дача. La ei, lingurele şi furculiţele au suflet şi când le bate vântul acestea se transformă în mărţişoare. Câtă minte trebuie să ai ca să transformi linguri şi furculiţe într-un element de decor cu atâta personalitate? Multă.
Настойка “Дачная ” din răchiţele e un must have. Borşul roşu cu balabuşte – la fel.
Acum înţelegeţi de ce epitetele mele nu-şi au locul aici?
Asta e doar Odesa. Scuzaţi, tocmai Odesa.
Nici măcar o capitală.
N-am fost acolo, dar lumea zice că la Tedx s-a plictisit. Și chiar ziceau să ceară înapoi cei 200 lei dați pe bilet. Pe unii i-am convins eu să meargă. Nu-mi pare rău decît de faptul că data viitoare îmi va fi mai greu să-i conving. N-am întîlnit un om care să laude ediția recentă. Avînd propria experiență, deloc simplă, de paricipare la Tedx, cred că oamenii au idei, dar nu și capacitate de a împărtăși captivant. Fie nu au timp suficient să se pregătească. Pentru că un om interesant este undeva implicat, ceea ce nu-i permite să se pregătească mai minuțios, cu un slideshow, cu o prezentare în power point, cu un performance mai deocheat. Fie organizatorii sunt prea indulgenți cu participanții și le permit să vină oricum, numai să vină. Le doresc mai mult succes în edițiile următoare.
Cred că oamenii trebuie să împărtășe ideile atunci cînd îi obligă serviciul, cum sunt tinereii angajați pe post de consilieri la politicieni. Sau atunci cînd ideea a crescut atît de mare, încît nu mai încape înăuntru și vrea neapărat să iasă afară. Deci pentru a împărtăși idei nu e sufiecient să creadă cineva că tu ai idei. E important să poti tu pune mâna pe ea, pe idee.Să o simți. Să fie palpabilă. Dar mai ales să știi cum organic, atractiv și conceptual să fie transmisă.
În ultima vreme am tot fost invitată să inspir studenți, tinere-lideri, business women și liceeni. În unele cazuri am refuzat, în altele m-am abținut, ca să refuz, de fapt. Habar n-am de ce. Poate că sunt sătulă de vorbe aiurea, în van. Și mai ales sunt foarte complexată în a-mi face un loc sub soare cînd vine vorba de un public nou. În cele mai multe cazuri eu le sunt oamenilor atît de neinteresantă cu ideile mele, încît la întrebarea cu ce aș putea să vă fiu de folos, auzeam întebarea: spuneți-mi cum să ai succes în viață? Deci unora refuzul meu de a-i inspira pe alții li se părea o aroganță. Mai bine arogantă decît ipocrită.
Mă inspiră oamenii care nu caută să inspire. Fiecare îi are în viața sa. Iar cei de la televizor nu inspiră, decît atunci cînd știi exact ce te fascinează în om și vrei să te molipsești și tu cu asta. Mă inspiră antrenoarea mea de sport, profa de pictură a Evei, părinții mei, fermierul Ion Ciocan, Tamara Șchiopu, șamd. Oameni care nu se văd, dar se simt.
Ideile se zămislesc, se macină, se rodează, se screm, mor sau se nasc. Ideile sunt combustibilul nostru. Și dacă ești capabil să le realizezi singur – ești un Dumnezeu al micului tău univers. De cele mai multe ori pentru realizarea ideilor e nevoie de echipă, de drepte și stîngi, de generatori și executori. Și mai ales, fertili la idei sunt oamenii care și-au găsit rostul și locul. Eu mi-am luat prea în serios și locul și rostul. Acum din mine n-a mai rămas decît ficatul. El îmi dă idei. Cum ar fi că mâine dacă nu mai ești, la muncă ve fi înlocuit cu altcineva. Acasă nimeni nu te va înlocui, insă. Iar acasă, oamenii te vor mai mult cu sănătate decît cu idei.
Am o idee! Ce-ar fi să nu mai avem atîtea idei? Sau măcar să găsim o soluție cum să-i împiedicăm pe alții să-si realizeze ideile.Alţii de pe la ministere şi primării.
Pentru cei care nu ştiu, se mai organizează o ediţie Tedx. Am citit pe undeva că încă mai sunt ceva bilete.
De fiecare dată acesta a fost tot mai bun şi mai bun. Ediţia de azi însă nu o voi prinde. Păcat că nu pot să mă dublez şi la tv şi la împărtăşiri de ide. Deci mi-e ciudă. Azi vor fi printre vorbitori, şi oameni care mi-s dragi. De asta mi-e ciudă de două ori mai mult. Ei, ciuda asta e una inofensivă. Şi foarte uşor trecătoare. Poate, data viitoare, oragnizatorii vor face eventul în weekend, să poată mai multă lume veni.
Aveţi 20 de min libere acum? Nu? Îmi pare rău…Dar poate totuşi aveţi? Hai, închideţi site-le de ştiri, facebook şi ce altceva vă consumă cele 20 de min şi uitaţi-vă pe acest video. E o frântură de Tedx şi un personaj impresionant. Aşa, pentru a vă inspira…
Baftă Tedxişilor în această seară. E o treabă mai complicată să ştii că: eşti restrâns de timp, trebuie să ai o idee şi trebuie să o exprimi cât mai interesant şi captivant, în faţa unui public, în care numeroşii ochi fie te încurajează, fie îţi fură tot elanul.
Lumea aplaudă oricum, pentru curaj şi pentru idee. Şi asta e minunat. În Moldova, curajul e un domeniu în care merită cât mai mult de investit.