DE CE SĂ FIM REVENDICATORI?

Cursul de azi de la Universitate a fost mai interesant decât de obicei. Profesoara mi-a atins niște corzi sensibile. Acest 7 aprilie cumva mă face să rezonez într-o cumplită decepție. Poate pentru că rezultatul alegerilor din 30 noiembrie m-au făcut să simt că am trăit un nou 7 aprilie.

Profesoara ne-a dat să citim scrisoarea, scrisă și făcută publică de către un cetățean din Quebec, adresată fiind unor politicieni importanți. Mesajul spunea că el, cetățeanul X, este bine merci, are un job, are câteva imobile pe care le dă în chirie. Nu are de ce să se plângă. Dar are copii. Nu-și bate niciodată copiii. Pentru că nu e normal să-ți bați copiii. Dar, atunci când deschide televizorul, se îngrozește să vadă la știri copii bătuți în stradă. Și îi întreba pe policiticienii respectivi dacă se uită la știri, dacă ei își bat copiii proprii și dacă li se pare normal să fie bătuți copiii altora în stradă.

E criză economică în Quebec. Se închid companii mari, sunt disponibilizați mii de oameni. Una dintre consecințele crizei îi atinge și pe studenți. De câteva luni bune, studenții pregătesc o grevă generală. Nu au pornit-o îndată cum au fost anunțate măsurile de austerite, că doar nu-s naivi să cheme lumea la protest la minus 20 grade. Au anunțat de câteva luni că imediat cum se desprimăvărează vor începe greva. Și au început să iasă, destul de uniți și organizați. Protestează, intră în conflict cu poliția, abuzuri ale poliției, gaz lacrimogen, bătaie, arestări…de toate. Dar ei nu ies degeaba în stradă, ca să chiulească de la lecții. Ei au în spate o cultură a protestului.

Am fost întrebați de profesoară ce părere avem despre aceste greve. Lumea s-a expus. Apoi a urmat întrebarea. Dar în țările din care veniți voi cum arată cultura protestului? Oamenii  sunt revendicatori? Aici, mi-a picat fisa. Revendicator e cuvântul pe care-l căutam de atâta timp. Nu curajoși, mândri, sau plini de demnitate. Ele toate îmi sună prea romantic și neconvingător. Revendicatori, iată cum aș vreau eu să-i văd pe moldoveni. Pe toți, oriunde s-ar afla, acasă sau departe. Pentru că e foarte important să te poți identifica în existența ta cu o entitate, iar senzația că faci parte dintr-un neam de revedicatori te ajută altfel să te poziționezi în această lume dură. Îți permite să te simți că te tragi din oameni neînfricați. Și această senzație te împinge să cucerești lumea înainte să fi porneit vreo luptă.

Normal, la întrebarea profesoarei prima mea pornire a fost să spun despre cât de nenorocoși și apatici suntem noi, moldovenii, atunci când suntem trași pe după spate de guvernanți, de angajatori și de alți sus puși. Apoi am zis să nu mă grăbesc să mă plâng de poporul meu. Mai bine îi ascult și pe alți colegi de-ai mei ce vor spune la această temă. ( Apropo, urgent, dar urgent trebuie să renunțăm să vorbm despre țara noastră de rău în fața străinilor. Mai bine acumulăm experiența altora și tragem concluzii.)

Profa îndată a remarcat-o pe columbiancă, spunându-i: tu poți  să nu zici nimic. Toată lumea știe cât de revendicatori sunteți voi, columbienii. La voi acolo, numai revoluții se întâmplă. Apoi a comentat răspunsul unei iranience: știu că la voi e slut cu protestele, curajul este taxat cu arest. În final, a vorbit o colegă spunând despre faptul că la ei în țară nu se protestează nu pentru că oamenii nu sunt revedicatori, ci pentru că protestele nu aduc la nimic bun. Protestele nu aduc nicio schimbare.

Și atunci, m-am întrebat, ce-i face pe politicienii unei țări să reacționeze la protestele oamenilor și ai altei țări să nu-i bage în seamă? De ce pe unii politicieni starea de spirit a societății îi preocupă și ei țin cont de ea, iar pe alții îi doare fix în cot. Răspunsul a venit  din dezbateri. Pentru că acolo unde soarta politicenilor depinde, cu adevărat, de rezultatul alegerilor, clasa politică are altă cultură a guvernării. În Quebec politicienii chiar nu vor să piardă voturile alegătorilor. Mai ales că precedentele au demonstrat de nenumărate ori că alegătorul nu iartă și te dă jos cât ai spune Quebec.

Eu îmi învăț fetele de fiecare dată când primesc o notă mai slabă la școală, să întrebe profesoara de ce au meritat-o și dacă nu sunt de-acord, să discute și să ceară revizuirea ei. Le mai învăț să nu se lase intimidate și să își mănânce cu mândrie ceea ce le pregătesc zilnic la pachet, proaspăt și sănătos, în timp ce restul copiilor vin numai cu hot doguri la școală și mai fac câte un mișto de ele.  Le încurajez să spună cu voce tare șoferului dacă ceva nu li se pare în ordine în atitudinea băieților din autobuzul școlar sau să curme dimplomat prostul obicei al profei de la școala rusă de a le pupa în buze, la despărțire. Schimbarea o mai putem face prin copiii noștri, dacă scuza este că prin noi e prea târziu.

Nu bani, nu case, nu mașini, nu haine și celulare trebuie să ne dorim nouă și urmașilor noștri.  Să vrem să fim un popor de revendicatori, iată la ce trebuie să visăm. Să ne frigă la inimă atunci când suntem nedreptățiți. Și să nu amânăm nici o secundă să ne răsculăm atunci când ni se face o nedreptate. Iar restul vor veni singure, și bani, și mașini, și case. Când ai o temelie puternică de principii personale, pentru care să vrei să lupți și să-ți revendici drepturile , tot ce meriți va fi al tău.  Cu așa popor si clasa politică se va disciplina. De aceea, ieșitul cu țârâita în stradă, la proteste, pe lângă creșterea armatei celor care arată cu degetul ,crezându-se mai deștepți că nu au ieșit și ei în stradă, mai și antrenează în oameni demult atrofiatul mușchi al Revendicatorilor. De aceea câteva mii de moldovenii îmi dau mai multă mândrie decât sute de mii care arată la ei cu degetul.

 

Comentarii