Chicago l-am vizitat prima dată prin 2006, în plină iarnă, în cadrul unui training de jurnalism. Gerul și vântul puternic nu mi-au permis atunci să descopăr frumusețea orașului. Eram însărcinată, deci mai puțin mobilă, și nici nu avea cine să mă plimbe pe crivăț. Nu am cunoscut niciun concetățean de-al nostru. De atunci Chicago mi-a rămas în memorie drept un oraș rece și străin.
De data aceasta, înainte să ajung la Chicago, auzisem că sunt vreo 8 sau chiar 9 mii de concetățeni de-ai noștri în zonă. Pentru un singur oraș, o conetrație destul de mare. Am mai auzit că muncesc mulți în domeniul transpotului de curse lungi, mai simplu zis, truckiști. Și că sunt destul de bine puși pe picioare. Să auzi asta despre imigranți nu este o chestie foarte frecventă. Normal că eram curioasă să-i cunosc mai bine și sper că am reușit măcar cât de puțin.
Am avut parte de cei mai faini ghizi pentru Chicago. Am fost primiți cu brațele deschise și cu ospitalitatea caracteristică basarabenilor, manifestată prin plăcinte cu brânză și varză, printr-un frigider plin de mâncare, vorbe de duh până peste miezul nopții și dormitorul stăpânilor oferit musafirilor.
Nu știu dacă mai întâlnești asemenea ospitalitate la alte popoare. Alexandru, gazda noastră, a trebuit să dea examenul de geografie a orașului Chicago pentru a deveni taximetrist. Așa că am avut un super ghid, care în doar câteva ore ne-a purtat prin Chicago, prin așa niște străduțe și ascunzișuri, după care nu aveam cum să nu ne îndrăgostim de acest oraș.
Mi s-a părut că Moldovenii din Chicago, deși sunt mulți și demult veniți, încă mai sunt în faza de unificare într-o comunitate. Se mai tem unii de alții, își mai înfruntă scepticismul, dar se unesc.
Spectacolul de Mărțișor a fost un magnet bun pentru ei și a adunat o sală plină de familii, mulți copii, multe viitoare mămici. Mărțișoare s-au vândut, doine s-au cântat, ii au fost purtate.
Mi-am prezentat cartea de bucate, le-am vorbit despre cât de important este ca fiecare din noi să înțelegem că devenim ambasadori ai țării noastre în clipa în care trecem peste hotarele ei și că de contribuția fiecăruia dintre noi depinde afirmarea noastră printre străini. Am semnat autografe, am fost copleșită de atenția unor oameni dornici să vorbească despre acasă.
Am cunoscut concetățeni care sunt veniți cu Green card, dar cei mai mulți au o altă istorie.
S-a apropiat o domnișoară de mine să facem o poză, mi-a spus că s-a regăsit în tot ce am vorbit și că i s-a făcut atât de dor de casă. Am întrebat-o atunci, de ce nu trage o fugă până acasă ca să-și stingă dorul. I s-au umezit ochii. Era atât de frumoasă, în salopeta sa roz -primăvaratică și atât de tristă cu ochii săi umezi. Mi-a zis că nu are încă actele în ordine și până nu rezolvă asta nu va putea merge acasă. Practic, istoria acestei fete este asemănătoare cu istoria fiecărui al doilea moldovean din Chicago. Din cele povestite de imigranții noștri, am aflat că o concentrație atât de mare de moldoveni rămași ilegal în Chicago se datorează unor lacune în legile statului Ilinois, care între timp au fost eliminate.
O altă tânără mămica mi-a recunoscut că au cerut azil politic în SUA. Adică a reușit să convingă autoritățile americane că sunt persecutați în patrie și au fost lăsați cu familia să își găsească refugiul în state.
În timp ce bărbații noștri, căștigă pâinea pe camioane de curse lungi, femeile noastre își oferă grija și iubirea copiilor din alte familii, dădăcindu-i pentru un salariu lunar care, oricât de bine le-a acoperi necesitățile, nu o poate acoperi pe una dintre cele mai dureroase, aceea de a fi acasă, alături de părinți.
Bineînțeles că mai există o sumedenie de alte domenii în care ai noștri prosperă: construcții, în bucătării de restaurante, organizare de evenimente.
Dar durerea surdă, pe care am simțit-o în vocile unor oameni care tânjesc după casă și nu pot reveni acasă oricând ar vrea ei, mi-a rămas în memorie. Nu pot reveni acasă în Moldova pentru că nu vor mai putea reveni după aceea în SUA.
Ai noștri sunt gata să suporte străinătatea, depărtarea de casă, riscul de a fi expulzați, existența într-o țară străină cu frica în sân, dorul părinților pe care nu-i văd cu anii, identități ascunse sau false, numai să nu fie nevoiți să locuiască în Moldova așa cum este ea azi. Unii de sărăcie, alții de disperare, alții pentru că au vise pe care nu le pot împlini acasă, dar cu toții aleg o altă casă.Moldovenii noștri sunt gata să suporte pribegia, numai nu propria lor țară. Ce țară e asta pe care o iubești și nu o poți suporta? O țară care de 25 de ani metodic își convinge cetățenii să o părăsească.
Țara e minunată! Înțelegi asta mai ales îndepărtându-te de ea. Cei care au guvernat-o și o guvernează acum, ei sunt cel mai mare blestem al nostru și al țării de care fuge lumea. Și din păcate, ei sunt rezultatul direct al alegerii noastre.
Istoriile auzite despre Moldoveni din Chicago, rămași clandestin în SUA, m-au făcut să mă gândesc mult la disperare și curaj.Și la Moldova care sărăcește zilnic de oameni buni și capabili să contribuie la o schimbare spre bine. Mulți dintre ei urmăresc cu sufletul la gură știrile de acasă, contribuie la diverse campanii de caritate care se întâmplă acasă, suferă într-o voce cu cei dragi rămași acasă. Dar nu văd cale de întoarcere. Numele lor ar trebui să fie scrise pe trofeele clasei noastre politice. Da, dragi politicieni vor îi dezgustați pe oameni și ei își caută un cuib mai bun.
Nu știu însă pe cât e de bun acest cuib. Totul e relativ. Și dacă nu cumva va deveni un adevărat cuib doar pentru nepoții imigranților noștri. Cert însă este că între două insecurități, oamenii sunt nevoiți să facă o alegere. Și alegerea nu este în favoarea patriei lor.
Un mare Mulțumesc Chicago, Mariana Berbecaru, și toată gașca de sufletiști care ne-ați oferit această primire ca acasă, la mii de kilometri distanță de Moldova.
No Comments