Vara aceasta, precum probabil v-ați dat seama din postările mele de pe Facebook, am ales cu Andrei drumul unei vacanțe culinare în doi. Doar în doi, așa cum nu a fost demult. Eu am fost inspirată de ceea ce învăț la facultate, de profa mea Julia Csergo, care își trage originea din orașul Lyon și, care în timpul orelor noastre de curs, a avut grijă să ne molipsească de pasiunea pentru gastronomie. Iar lui Andrei îi place bunișorul, așa că propunerea mea nu a fost, cel puțin, respinsă. Hai să vedem, Andrei dacă gastronomia italiană își merită titlul de cea mai gustoasă bucătărie de pe glob.
Pentru asta l-am contactat pe Stefano, noul meu prieten din photo tripul de anul trecut, pe care l-am rugat să-mi recomande niște destinații, una dintre care știam sigur că vreau să fie Toscana. Mi-a rămas în minte și l-am pus în wishlist după ce văzusem acum câțiva ani filmul “Under the Tuscan Sun”. Am început cu Florența, apoi am mers în Viareggio, Empoli și am petrecut o noapte la Bologna.
Noroc de Instagram! De fiecare dată când anunțam că plecăm într-o nouă destinație, neapărat apăreau niște moldoveni, care vroiau să ne vedem, să ne facă un tur prin localitate, să ne povestească și să ne arate ce are mai gustos și mai interesant de oferit Italia.
Tot grație Instagram am cunoscut-o pe Alina, o studentă din Florența. Am stat într-o casă cu minunata sa familie, l-am cunoscut pe Sașa, fratele său – maiestru în făcut pizza și mama sa, Angela, care ne-a întâmpinat cu masa plină de bucate.
Apoi am avut norocul să luăm cina într-un restaurant, în care bucătar-șef este Dumitru, un alt basarabean de-al nostru, ca să încheiem seara cu un aperol sorbit pe acoperișul unei case din centrul istoric al Florenței, cu vedere spre catedrala Duomo.
În acest articol însă nu vă voi povesti despre minunata și inconfundabila arhitectură a Florenței. În acest articol vorbim despre experiențe culinare.
Italia toată e un restaurant gigantic, care lucrează non-stop și e gata oricând să îți împlinească poftele. Doar nu cu porcării, făcute la repezeală. Ci cu ingrediente locale, proaspete sau tradițional învechite, savuroase și accesibile. Gastronomia italiană este despre convivialitate, adică despre atmosfera pe care o naște mâncarea bună, când te afli cu oameni buni la o masă.
Mâncarea este o parte esențială a vieții lor, dar la ce bogăție de ingrediente și savori locale au ei , ar fi de mirare să fie altfel. Italia este sărbătorea eternă a stomacul!
Aici se mănâncă mult și foarte gustos. Se mănâncă târziu și îndelungat. Mesele încep cu antipasti, adică gustări.
De obicei sunt brânzeturi, legume, proaspete sau marinate, măsline și mezeluri. Deși sunt foarte variate și gustoase, partea cu mezelurile e mai puțin pe placul meu, . Pentru că după ele urmează mâncarea de bază și desertul. Or eu deja la antipasti simțeam că nu mai pot.
Italia își cunoaște valoare gastronomică, la fel cum o femeie frumoasă știe că-i frumoasă și nu obosește să cocheteze cu toată lumea.
Deși ei se mândresc tare cu el, tradiționalul stake Fiorentina, suculent și sângerând, sigur nu e genul meu de mâncare. Italia e o destinație foarte delicioasă, dar prea cărnoasă.
În stradă am gustat Lampredotto – un fel de burgher tradițional, vândut în stradă, făcut din trippa (stomac de vită fiert și tocat), servit cu tot felul de sosuri și condimente, ascunse în interiorul unei chifle, stropite bine cu zeama de la vită. Reiterez, nu e mâncarea mea. Dar am gustat. Pentru că inclusiv despre asta este o călătorie culinară. Despre descoperire și autocunoaștere.
În cadrul aceluiași atelier de gătit am aflat cum se face un pateu fin din ficat de vită. Eu eram obișnuită să fierb ficatul, înainte de a-l da prin blender. Aici însă am văzut cum ficatul merge crud la blender, urmat de capere, anșoa, condimente. Și doar apoi amestecul este călit pe foc. Uns pe crostini – atac de papile gustative!
Apoi ore în șir se mănâncă, și se tot mănâncă, și se tot mănâncă.
Celălalt atelier a fost cu Andreea, fost bucătar-șef, cu un stagiu de peste 20 de ani în bucătăriile mai multor restaurante. De la el am învățat să fac paste de casă. Nu e mare deosebirea de tăiețeii noștri, dar pe lângă gălbenușuri, se pune ulei de măsline și apă în aluat.
Și se frământă mult, mult, apoi se lasă la odihnit. Apoi iar se frământă și iar se odihnește.
În cazul atelierului pe care l-am avut cu Andreaa a contat foarte mult și atmosfera din casă, una tradițională, veche, toscaniană, pe munte, printre măslini, exact ca în filmul despre care vorbeam mai sus. Era atât de magică și atât de copleșitoare încât ți se părea că gătești nu niște paste, ci tocmai cina cea de taină. Decorul interior al casei va fi un articol aparte, atât de mult mi-a plăcut. 
Cu Andreea am gătit maltagliati, Panzanella și vită în vin roșu, care s-a gătit pe foc încet, vreo patru ore.
În acea seară am avut și cea mai plăcută descoperire dulce din gastronomia italienească. Nu sunt o mare fană a desertului Tiramisu și nici panacota nu mă încălzește tare, dar Cantucini în Vin Santo – asta da desert! E vorba despre tradiționalii biscuiți italienești, care sunt uscați de mai multe ori la cuptor pentru a fi deshidratați totalmente. Sunt uscați de îți strici dinții cu ei, dar dacă sunt muiați în vin dulce,de desert, devin un wow!
2 Comments
Arata foarte frumos si gustos)
Salut Nata, îmi place mult să citesc ceea ce scrii ma faci sa visez si sa călătoresc imaginar si te rog nu te mai opri.