Cum să integreze cât mai eficient noile tehnologii în consumul artei și să mențină interesul publicului în epoca mobilități fără fir?, este una dintre cele mai mari probleme pe care încearcă să le rezolve managerii de muzee din întreaga lume. Unii creează diverse aplicații, alții folosesc realitatea virtuală sau creează experiențe audio-vizuale pentru a interacționa cu operele de artă. Cel mai important e ca în goana după inovații, să nu aibă de suferit calitatea dialogului cultural, spun specialiștii.
Barnes Foundation este primul loc din orașul Philadelphia care mi-a fost recomandat să-l vizitez. Este vorba de o școală-muzeu, care s-a născut din pasiunea pentru artă a lui Albert C. Barnes, un chimist american. Acesta a dezvoltat Argyrol, un antiseptic care l-a făcut foarte bogat. Fiind un mare iubitor de frumos, Barnes a preferat să-și cheltuie averea pe picturi de-ale lui Renoir, Cézanne, Matisse, Picasso și mulți alții. În total colecția sa număra peste 900 de picturi și circa 4000 de obiecte.
Barnes își dorea cu ajutorul lor să creeze un spațiu educațional, o școală în care angajații companiei sale să interacționeze cu diverse opere de artă, să citească lucrări ale marilor filosofi și să participe în dezbateri pe diverse teme. Accesul publicului de rând la aceste opere a fost limitat la 2 zile pe săptămână. În rest, între pereții decorați cu sute de lucrările de artă avea loc un experiment social continuu de urmarire a impactului artei asupra evoluției omului simplu. La un moment dat municipalitatea a vrut ca averea culturală a lui Barnes să devină accesibilă pentru cât mai mulți oameni. Și pentru că fundația lui Barnes s-a opus acestui lucru, au urmat zece ani de procese judiciare, care s-au încheiat cu victoria municipalității.
Barnes Foundation a rămas o școală de artă închisă, dar și un muzeu deschis pentru public.La intrarea în muzeu mi s-a recomandat să folosesc o aplicație pentru a naviga printre picturi. Mă gândeam că poate nu e nevoie de ea. Dar am remarcat că niciun tablou nu are descriere și am pornit aplicația. Aceasta funcționează ca un scanner de imagine. Îndrepți telefonul spre pictură, camera o percepe, iar aplicația, scanând-o, îți dă imediat pe ecran: cine-i autorul, anul realizării și descrierea lucrării. Ce muncă enormă e asta, să digitalizezi atâtea lucrări.
De exemplu, datorită aplicației am aflat că această pictură a lui Van Gogh a fost respinsă de criticii acelor vremuri pe motiv că nu transmitea standardele de perfecțiune feminină ale epocii . Van Gogh era atât de sărac, încât nu-și permitea să angajeze modele pentru nuduri. Picta și ce-i pica în cale, cu tot cu părul pubian la vedere. Atunci lucrarea a scandalizat opinia publică, azi o admiră milioane de oameni.
Sau tot din aplicație am aflat istoria acestei lucrări a lui Renoir, care și-a pictat nevasta Aline cu unul dintre fii în brațe, folosind o tehnică de uscare a vopselei, astfel încât să dea impresia că a pictat cu cretă.
La început mi se păruse extraordinară invenția acestei apălicații. Îmi permitea nu doar să mă mai luminez puțin, ci și să fac screenshoturi și chiar un share pe FB sau pe mail la lucrările care-mi plăceau mai mult.
Barnes nu vroia ca oamenii doar să observe arta. El și-a propus să creeze un spațiu în care ei să intre în dialog cu arta, să pună întrebări, să caute răspunsuri, să treacă prin schimbări. De exemplu, puteai vedea pe același perete o scenă cu mai multe femei dezgolite, care făceau baie cu rotunjimile la vedere. De-asupra picturii era alta cu un platou plin de mere, care-ți aminteau de sânii eroinelor, iar sub el era aranjată o vază care amintea de coapsele lor.
Pereții erau plini de picturi și, la un moment dat, m-am pomenit într-o goană continuă de informații, cu ochii mereu țintiți în telefon.
Navigând printre camere, am ajuns la o prelegere despre muzeu și felul în care Barnes a conceput aranjarea lucrărilor, pentru că nimic nu era întâmplător. Combinația de lucrări din diferite epoci și ale diferitor artiști, inclusiv diverse obiecte gen statui, bălămăli, mobilier, candelabre sau mânere de ușă-toate aveau o explicație și o logică transmisă de legeandul colecționar. Am întrebat curatorul dacă e normal că majoritatea vizitatorilor stau cu ochii în telefon. A zis că sunt într-o fază experimentală și că acumulează comentarii de la vizitatori, ca să decidă cum să îmbunătățească experiența lor și să nu piardă din misiunea pe care și-a luat-o Barnes cândva.
Cu certitudine Barnes Foundation este o experiență unică și merită vizitat pentru bogata colecție de picturi ale lui Renoir, pentru Picasso, pentru Joan Miro. Fiind cu Noah și cu meternitatea în cap de ceva timp, mi-au rămas în memorie mamele cu copii de pe pereții muzeului. Mai jos e o lucrare de-alui Manet.
Am savurat peste 20 de picturi ale lui Matisse. Femeile lui sunt unice.
La un moment dat am înțeles că noile tehnologii nu au cale de întoarcere, dar sunt domenii în care acestea pot face mai mult rău decât bine. Curatorul a promis că vor aduna mai multă informație și neapărat vor căuta soluții ca să rămână în pas cu noile tehnologii, fără ca să trădeze misiunea chimistului Barnes. Apropo, până ajungeți la Philadelphia, intrați aici Collection.barnesfoundation.org. Noile tehnologii vă permit să vă scăldați ochii în frumos de la distanță.
No Comments