Astăzi nu-mi pot găsi locul. Am o tahicardie continuă. La 4 și ceva dimineața a sunat telefonul. M-a sunat Denis și mi-a zis că Natalia e de 3 zile în comă și că ar fi bine să fiu la curent, că s-ar putea să nu o mai văd in viață. După aceea nu am mai închis un ochi. Peste câteva ore Natalia s-a stins. Cea mai curajoasă dintre pământeni, după 12 ani de cancer, după zeci de operații suportate, era gata să mai suporte încă tot atâta doar pentru a-și vedea băiatul mare. Natalia nu a fost doar o luptătoare pentru viața ei și a copilului pe care a reușit să-l aducă pe lume, în pofida bolii. Natalia a fost și va fi un exemplu de cum trebuie să te scoli, de fiecare dată când viața te îngenunchează și să mergi mai departe, în pofida unei lumi înconjurătoare foarte sceptice.
Optimism neînfricat, odihnește-te în pace.
Acest reportaj a ajutat-o pe Natalia să-și prelungească zilele petrecute alături de soțul și băiatul său Ionuț. Reportajul a fost făcut acum 1 an și jumătate. De atunci, l-am botezat pe cel mai visat dintre copii, dar pe Natalia, din păcate nu voi putea să o mai văd. Sunt prea departe. O parte din mine plânge din cauza aripilor sale frânte, o altă parte din mine se bucură că acest spirit luptător a scăpăt de chinuri și își va proteja oamenii dragi cu și mai multă ardoare, de acolo de sus.
“În perioada 28 iunie-6 iulie, pe peretele unui bloc din cartierul Botanica din Chişinău, artistul polonez Rafał Roskowiński a realizat o pictură murală având ca temă mişcarea poloneză „Solidaritatea”. Scopul proiectului, iniţiat de Institutul Polonez din Bucureşti şi Primăria Municipiului Chişinău, este revitalizarea cartierului şi promovarea artei urbane. Pictura îl înfăţişează pe Lech Wałęsa, liderul mişcării „Solidaritatea” din Polonia anilor ’80, pornită la Gdańsk, şi face referire la schimbările anului 1989 în ţările din Europa Centrală şi de Est.” – asta este o veste minunată.
Pentru început vreau să spun că mă bucură enorm de mult orice rază de lumină la capitolul schimbare la față a Chișinăului. Este un oraș trist pentru cei care nu ies din el, dar pentru cei care mai au ocazia să vadă și alte orașe, Chișinăul e și mai trist. Nu trist, greșesc. E un oraș plictisitor, fără pesonalitate, cu prea multe clădiri gri, fără identitate, o vinegretă de kitch și rămășițe ale trecutului sovietic, în plus invadat de gherete și reclame. Dar de fiecare dată când aud că este pornită o nouă inițiativă artistică de culturalizare, îmi vine să mă așez și să-mi acopăr capul, de parcă aș aștepta să cadă o bombă. Din păcate, inițiativele de consultare a populației locale pe teme de cultură, artă, alegere a culorii troleibuzelor sau decorare a bradului de Crăciun nu au fost prea fericite până acum. Așa că e foarte bine, că această pictură murală a fost realizată în colaborare cu artiști polonezi și moldoveni.
Mie nu-mi mai place să mă solidarizez cu moldovenii. Dar cu locals.md mă solidarizez. Probabil pentru că nu prea sunt moldoveni acolo, în spate. Pe acest linkveți găsi un articol pe care eu l-aș fi scris exact la fel. Chiar și pacifiștii de la locals pot fi scoși din sărite.
Ce mă bucură în inițitiva Institului Polonez și a Primăriei este însăși inițiativa. Vom fi niște norocoși dacă această pictură murală, făcută pe bani europeni, va fi urmată de multe altele care ne vor colora oașul. De aceea, nu aș vrea în nici un caz, să critic și să-i descurajez pe europeni în susținerea unor inițiative de acest gen și mai departe în Moldova.
Ce mă întristează este că din punct de vedere estetic, mie personal, lucrarea nu-mi trezește emoții pozitive. Mult prea blamata culoare roșie, pumni albaștri ridicați războinic în aer, fizionomia chiar și a foarte legendarului Lech Wałęsa – toate acestea pe mine mă și mă lasă rece. Poate doar pe mine. Risc să admit că simbolurile folosite în această cultură murală nu prea tare îi vor solidariza pe moldoveni. Se pot solidariza oamenii cu valori și aspirații comune. Noi nu le avem. Lipsa de toleranță, necunoașterea limbii locale, divizarea etnică, pierderea timpului pe lucruri neînsemnate, zarvă multă în pahare de apă, necesitatea vitală a unor câștiguri cât mai ușoare și nu prea legale, ușurința cu care se corupe orice gură flămândă sau lacomă, necunoașterea limbilor străine pentru a citi și alte surse de informație în afară de cele locale, necesitatea de exhibiționism material în fața lumii, preocuparea de vieți străine mai mult decât de cele proprii, lipsa unei educații estetice, copii crescuți pe transferuri de iubire prin Western Union, timp pierdut pe invenții de copiat la examene, în loc de învățat tot anul, studii proaste și superficiale care nasc diletanți nu profesioniști. Iată ce trebuie reparat, înainte de a-i chema pe oameni la solidaritate. Așa cum există hip-hop pentru a vorbi depre probleme sociale într-o formă mai curajoasă, așa ar putea fi folosită pictura murală pentru a sensibiliza oamenii. Iar forma prin care aceste probleme pot fi exprimate trebuie să fie una cât mai ironică, pozitivă și estetică. Uneori pictură murală poate avea doar un rol estetic, nu neapărat educativ. Și asta tot e de susținut. Frumosul în viața noastră din păcate trebuie să aib un rol utilitar ca să devină real. Or frumosul trebuie să existe, așa pur și simplu. Dar asta e doar părerea umilă a unui om, care de foarte mult timp visează la un proiect de înviorare a Chișinăului. Deocamdată vânez frumosul în Montreal.
Pe cei doi ușor îi observ în mulțime. Eu stau pe loc, eu aștept pe cineva. Ei stau pe loc într-un șuvoi de oameni și morsoacă o emoție. În jurul nostru lumea ca într-un furnicar, intră și iese, intră și iese din metrou. Pentru mine și pentru cei doi îndrăgostiți timpul s-a oprit. Eu mai am de așteptat pe cineva, ei par a fi foarte nerăbdători să miște timpul din loc.
Ea îi spune ceva, ghicesc după un soi de limbaj al copului, că ea îl roagă pe el să n-o părăsească. El o mai sărută o dată, știind că nu poate să-i facă pe plac. Adică poate, dat nu vrea.Ea are capul plecat, se agață, ca o furnică, de degetul lui mic. Îl ține strâns și nu-i permite să evadeze. El revine cu un nou sărut. Așa el se scuză pentru că o lasă.Ea înțelege că acest sărut nu înseamnă nimic. Ba nu, înseamnă prea mult. Și flacăra ultimei sale speranțe începe să se stingă. E un obicei prost să te desparți prin sărut. Încă Îl mai ține de degetul mic. Acest deget mic e ca o dovadă a inevitabilului. El se mai reține, mai mult din compasiuneși din nou o sărută, dar deja mai nervos. Ea, ca un șoricel prins în borcan, începe să-și simtă obosită umilința. Eliberează degetul cel mic al marii iubiri și îl privește cum pleacă. El pășește ușurat, ea rămâne ca o stană de piatră. Apoi, cu capul între umeri, pleacă și ea.
P.S. Viața noastră e plină de astfel de scene. Cândva, în multe dintre ele, fiecare dintre noi a fost ca actor. Dar nu știu cum, atunci când asist la un spectacol ca ăsta, la gura unui metrou, uit de ale mele și mă întreb dacă acolo, undeva sus, este cineva care are grijă cumva să echilibreze lucrurile în univers. Nu îndată, măcar peste un timp. Și dacă iubirea fără suferință nu se poate, oare în contabilitatea aia de sus, e cineva să pună la depozit pentru fiecare dintre noi niște grame de fericire, în schimbul unor suferințe mai vechi? Eu simt că da.
Aceste poze au fost făcute săptămâna trecută. Mă gândeam să scriu despre starea în care a ajuns clădirea Primăriei şi o nouă invenţie a primarului pe care s-au dat bani, dar arată ca naiba. Parcă am avut o ciuică. Ştiam eu că o să am nevoie de pozele astea amarnic de triste. Azi s-a trezit ochiul de veghe, garda moravurilor bloghereşti. Şi s-a apucat să-şi scufunde degetelul arătător în obrazul curat şi inocent.
Uite că a venit şi momentul să mă iau în dinţi cu dulăii turbaţi (acesta este un compliment). E vorba de o mână de (blo)guri, poate prea neocupate, care au zel şi mai ales timp să critice cu o poftă inexplicabilă un panou publicitar cu Sare şi Piper, apărut recent pe clădirea Primăriei. Pe jerpelita clădire a Primăriei.
Acest spaţiu publicitar există pe Primărie de cel puţin 10 ani. Este şi cel mai tare, cel mai onorabil loc de plasare a publicităţii în Chişinău. E bun pentru că e mare, pentru că e în centru şi pentru că trec pe acolo zilnic mulţi, mulţi oameni. E un loc al vedetelor de televiziune, dacă vreţi. Şi asta nu am inventat-o eu. Nu înzadar, acum 10 ani, pe vremea când fetele roşcate încă îşi ştergeau mucii, iar baieţii fără măsele de minte visau să repare cariile, o televiziune precum ProTV, care nu prea avea bani de marketing stradal, a scos un pumn de bani ca să o plaseze pe Angela Gonţa acolo – cea mai mare vedetă a postului. Nu înzadar acum jumătate de an, Jurnal TV a făcut acelaşi lucru cu ştirile prezentate de Stela Popa şi Alecu Mătrăgună şi mai apoi cu Mai pe Scurt-ul lui Constantin Cheianu, iar acum uite că ne-a venit şi nouă rândul, celor de la Sare şi Piper. Că de, facem şi noi un show zilnic în direct, cu gastronomie,umor, invitaţi şi de toate. Nu e tocmai showul tuturor. Că nici ora nu e pentru toţi şi nici conţinutul. Dar e un show care se vinde bine, care are un rating la care mulţi visează şi e tocmai bun de promovat vara. În toamnă o să le vină râdul la alţii. Aşa-i în televiziune. Când îţi vine rândul, atunci îţi vine. Din păcate, anteriorul panou, fiind mai mult timp pe clădirea primăriei, a cam fost ars de soare şi vânt. Ăsta fiind probabil şi motivul pentru care gurile flămânde de carne şi sânge nu i-au acordat atenţie. Sau poate apariţia a 3 feţe drăguţe, zâmbăreţe, pe clădirea Primăriei, a fost chiar ca sarea în ochiul de veghe, provocând un grav acces de alergie mintală. Dar care să fie motivul? Şi de ce doar azi a apărut acest motiv?
Risc să presupun că aceste critici au apărut nu din cauza panoului propriu zis. Aşa cum am mai zis, deşi panoul există de mai bine de 10 ani pe Primărie, nimeni nu-l observa până azi . Criticile au curs pentru că am apărut eu acolo. Mie, de fapt, mi s-a reproşat lipsa de consecvenţă. Cum am îndrăznit eu să deschid gura împotriva demolării clădirilor istorice din Chişinău şi apoi să apar pe un panou publicitar care ascunde frumuseţe de Primărie. Că nu e corect să militez pentru salvarea clădirilor vechi şi să apar pe un panou publicitar care acoperă tencuială şi vopsea jerpelită. Şi dacă lupt împotriva gheretelor, de ce oare aş îndrăzni să cumpăr o apă plată dintr-o gheretă. Şi dacă nu-mi place cum pute în Chişinău, de ce oare îndrăznesc să mai respir.
Când te-ai gândi, noi fără să vrem, am făcut cum era mai bine. Am acoperit cu o frumuseţe de panou, colorat, viu, plin de bucurie, o clădire într-o fază nefericită a existenţei sale.
Acum seriios, dragi guri, spre deosebire de voi, care numai cu scrisul sunteţi, eu mi-am mişcat fundul la proteste în stradă ,atunci când am simţit acest lucru. Am ieşit şi am strigat de dragul monumentelor istorice şi împotriva gheretelor, de rând cu alţi oameni şi am trăit sinchiseala protestatarului începător. Credeţi-mă e foarte jenant, mai ales primele dăţi. Când se holbează la tine tot prostul şi arată la tine cu degetul considerând că tu eşti un prost care crede că cineva îl va auzi şi va ţine cont de protestul său. Eu însă asta am făcut. Pentru că sunt consecventă. Şi pentru că îmi pasă, iar când a fost nevoie să demonstrez că îmi pasă, nu am stat să întind fraze lungi pe bloguri, ci am învins disconfortul ieşirii din comoda mea găoace şi l-am confruntat pe primar. Iar voi aţi stat în faţa ecranelor azurii şi aţi aplaudat. Şi pentru că eu am făcut asta, iar voi nu, îmi voi permite să aleg, cu inima împăcată, cîntre a fi consecventă sau a fi extrem de consecventă. Criticile selective la adresa aceluiaşi subiect – asta sigur e lipsă de consecvenţă.N-am văzut pe nici unul dintre voi pe acolo, dar vă cred că vă pasă. Însă nu mai mult decât mie. Şi asta nu are nici o legătură cu apariţia mea pe un panou publicitar. Îndrăznesc să cred că apariţia unei lăzi de bere sau a unui telefon mobil nu ar fi stârnit atâta nedumerire. Dar clădirea jerlepită a Primăriei, tot acoperită cu panou rămânea.
Sfidarea panourilor publicitare este obligaţia corporaţiilor mari, care sunt cei mai fideli şi bogaţi clienţi ai agenţiilor care administrează aceste panouri. Iar demolarea lor ţine de puterea legii şi a celor care trebuie să o aplice. Ştiu că aţi fi vrut de la mine, să urc pe Primărie şi să rup cămaşa împotriva panourilor publicitare ca voi să aveţi despre ce scrie. Altă dată. Mai ieşiţi şi voi. Iar mai poi, duceţi-vă la offlinuri cu toţi dobitocii care şi-au imaginat că-s Dumnezeu şi lingeţi gurile striclelor de bere împărţite degeaba. Cred că e vorba de un banal exces de zel. Zelul de a hămăi. Nu trebuie, păstraţi-vă. Încă o să mai vină timpul.
Iar apariţia emisiunii noastre pe un panou publicitar ca cel din centru nu e doar o posibiliate de promovare a televiziunii la care muncesc, ci şi a emisiunii în care sunt lăsată să militez împotriva gheretelor şi demolării monumentelor istorice.
În plus, ceea ce moldovanul consideră fală, lipsă de modestie şi bun gust, în lumea civilizată este o simplă şi eficientă metodă de a-ţi promova vedetele postului – să le pui în capul meseu, în cel mai de frunte loc. Înclusiv pentru ca oamenii să se asocieze cu toate valorile acestor vedete Şi da, noi suntem vedetele postului nostru, de rând cu toţi ceilalţi care au apărut şi vor mai apărea pe panouri publicitare. Iar lipsă de consecvenţă între proteste şi apariţie pe panoul publicitar agaţăat de o clădire veche într-un pseudo centru istoric este tot atât de evidentă cât şi legătura directă între coada vacii şi ştampila primăriei.
Apropos, nici în cele mai râvnite aşteptări nu am fi putut obţine un marketing mai bun decât cel pe care l-am avut chiar din prima zi de apariţie pe Primărie, graţie vouă. Pentru asta, pentru asta, pentru asta…Давай дасфидания !
Azi am aflat cine-s eroii dn povești ai copiilor mei. Bine, ei sunt mulți și se mai schimbă de-a lungul timpului. Am început cu zâne zburătoare și căpșunele vorbitoare și am ajuns la lucruri mult mai serioase. Am fost, ca să zic așa, suprinsă. Există la ei o ligă. Liga Elanilor Pleșuvi. El Grande Brânzaru este Șeful elanilor, Sonic, Sonea și Manic sunt Sonic Underground – gașcă de arici, Cap Pătrat – răul care vrea pe toți să-i transfforme în roboți,Șapte Puncte, Degete Puturoase și Dos Noduros – 3 veverițe prietene, Față Roșie – vrăjitoarea, Albinuța Uki, Prințesa Barbă Moale. Bună gașcă.
Olia Tira a fost azi la emisiune cu noua sa achiziție: un cățel cît o palmă, pe care l-a numit Funtic. L-a primit în dar la nuntă.
Am avut și noi eroi de copilărie. Buratino, Malvina, Carabas Barabas, Eojik v Tumane, Leopold, Deadea Fiodor, Matroskin. Am avut și Maria Mirabela, Harap Alb, Statu Palmă Barbă Cot, Făt Frumos, Ileana Cosânzeana, Baba Cloanța. Dar parcă eroii noștri erau, mai nu știu cum mai omănoși sau poate mai primitivi. Ce fel de veveriță e asta pe nume Dos Noduros sau Degete Puturoase sau Prințesa Barbă Moale? Asta e clar că are probleme.În schimb, numele lor sună mai vesel. Și îți spun multe despre personaje. Mai ales îmi plac intonațiile de comunicare preluate de copii din desenele animate de azi. Noi pe vremuri auzeam intonații seci din producțiile sovietice și cu mai multe vocale și semne de exclamare din cele românești. Acum însă comunicarea în desene animate a devenit foarte teatralizată, foarte emotivă. Și n-aș zice că mă supără acest lucru. Cert e, că desenele animate au un impact mult mai mare asupra copiilor, decît cel pe care ni-l imaginăm noi.
Colegii mei de Minister susţin că e mult prea greu să faci glume şi să zâmbeşti în urma investigaţiilor făcute de Mariana. Că după ce vezi un hoit de căine care se descompune într-un râuleţ care se scurge într-un lac nou-nouţ, nu-ţi ma vine să faci haz de necaz. Dar, vorba unuia dintre eroii acestei istorii: o viaţă trăim!
Ieri, pe 1 iunie,de ziua copiilor, am rupt o oră mai liberă, mi-am pus aparatul foto în gât şi am ieşit afară. Simţeam nevoia unei plimbări, pentru a mă încărca de la vesela şi zgomotoasa atmosferă de afară. Sute de copii şi părinţi se îmbulzeau în centru, cei din urmă isterizaţi de atâta comerţ stradal. Pe mine nu multitudinea comercianţilor mă sperie. Mă îngrozeşte ceea ce vând ei şi faptul că cineva le permite acest lucru sau ia o capică la buzunar ca să se facă mort în popuşoi, adică să-i lase în pace. Oricui nu-i este lene iese pe Ştefan cel Mare pentru a vinde tot felul de nimicuri şi chinezisme. Iar primarul nostru, care într-o bună zi va deveni şi el părinte, măcar atunci să înţeleagă ce înseamnă de ziua copilului să se vândă jucării în praf, drept pe astfalt. Scuzaţi-mă pentru că nu reuşesc să văd decât partea goală a paharului.Am şi eu copii. Şi când îi văd cum le fug ochii după toate rahaturile astea şi când la fiecare rugăminte: mami, îmi cumperi te rog şi mie asta sau aia, trebuie sî le explic, că acest lucru fie este inutil, fie este toxic, fie este urât. Că frumosul, mai ales pentru copii nu se vinde în praf. Iar cocoşeii de caramelă sau de stelcă, cum le zicem noi, sunt făcuţi prin podvaluri răpănoase. Vata de zahăr nu e sănătoasă.Şi nici balonaşele cu cranii sau moriştele îmbâxite cu putoare de clei nu merită atenţia noastră. Asta nu e ziua copiilor, d-le primar..asta e bazar de porcării. La televizor numai ştiri despre cât de frumoasă e atmosfera din oraş. În oraş, nimic altceva decât cozi la cine primul cumpără o pacoste. Nu numai gospodarul pieţii e de vină dar şi oamenii care stimulează aceste vânzări. Alte impresii fără comentarii le regăsiţi în imaginile de mai jos.
