Recent, un prieten Brazilian de aici, din Montreal, a inițiat pe net o campanie de fundraising. Paulo, prietenul de care vă vorbesc, este muzicant și a scris o lucrare pentru un quartet, inspirat fiind de Frida Kahlo. Acesta a făcut niște calcule: cât l-ar costa să plătească alți muzicanți, studiou, apoi tipar, marketing, lansare și a ajuns la concluzia că are nevoie de vreo 14 mii $. Din momentul lansării campaniei sale, Paulo își bombarda zilnic prietenii cu mesaje pe FB în care le amintea cât de tare are el nevoie de susținerea lor.
Trăim zilnic sute de emoții. De la cele mai plăcute, până la cele mai dureroase. Iar felul nostru, al fiecăruia, de a trăi aceste emoții este o parte a personalității noastre. Cineva simte nevoia să-și exteriorizeze emoțiile din viață, pe rețele de socializare de exemplu: de la nașterea unui copil, ziua de naștere a soțului, obținerea unei diplome și pănă la pierderea unui părinte. Altcineva alege să trăiască aceste emoții într-un cerc foarte restrâns de oameni apropiați sau chiar în interiorul sufletului său. Vă închipuiți, sunt oameni care nu folosesc facebook ca să se bucure de viață? (ironie). În familia fratelui meu, de exemplu, adulții nu folosesc facebook. Ei o văd ca pe o sursă de necazuri. Și nicevo, nu par să fie niște oameni neîmpliniți, din cauza că nu au anunațat toți 5000 de prieteni despre faptul că li s-a întâmplat ceva frumos.
S-au făcut 5 ani de când îl port pe Bogdan doar în suflet. 5 ani pe parcursul cărora mă găsesc mame care și-au pierdut copii și care nu se descurcă cu durerea lor. Nu mai fac față. Le chinuie gânduri urâte, le sufocă irecuperabilul. Ele caută un remediu care să le scape de ucigătoarea suferință rămasă în urma copilul pierdut. În sufletul meu am simțit nevoia să deschid o comunitate . Încă nu am curajul să-i dau o formă socială. Poate după această postare și după reacțiile voastre voi prinde la curaj. Această comunitate o numesc pentru mine Mame de Îngeri. Și de 5 ani înscriu în ea istorii pe care le păstrez doar în memorie. Nu vreau să speculez cu ele, nu vreau să storc lacrimi și nici vizualizări. Sunt istorii care ne unesc pe noi, mamele de îngeri, care avem atâtea de împărtășit, dar vrem să fi puternice și înghițim în tăcere amintirile.
Recent m-a contactat o mamă care și-a pierdut copilul într-un accident rutier. Era de vârsta lui Bogdan. Omul care se face vinovat de asta e unul mare. Nu-l paște pericolul unei justiții bune. Ciuda e și mai mare când apuci să-ți iubești copilul mai mult decât pe un bebeluș. Când începi să ți-l imaginezi cine va deveni când va crește mare, cum va face curte fetelor, cum o să-i cumperi costum de mire și într-o clipă, din cauza unui dobitoc, toate visele tale se spulberă. Acea mamă mă întreba ce-am făcut ca să supraviețuiesc? Ce pot să-i spun? Oricum există ceva care nu se tămăduiește niciodată. Ce-am făcut eu a fost să încerc toate metodele, dar absolut toate, pentru a supraviețui: călătorie, muncă, multă muncă, salvatoare și distructivă în același timp, meditație, psihologie, iubire, evadare. Dar sufletele noastre de mamă sunt toate atât de diferite și atât de fragile și toate își iubesc atât de intens și irecuperabil copiii pe care îi aduc pe lume, încăt e greu să spui că există remedii universale și atot tămăduitoare.
Am o conexiune desosebită cu plantele. Cred că acestea au pentru noi mult mai multe secrete decât vrem noi să le știm. Îmi e suficient să văd la piață o tanti cu poala plină de plante că mă și și duc spre ea ca spre un magnet. Pojarniță, mintă, mușețel, salvie, cimbru, levănțica… Mă prăpădesc după ele. Fiind foarte ocupată la Chișinău, nu am apucat decât din poze să sorbesc frumoasele lanuri de levănțică pe care le avem în Moldova. Și mi-a părut tare rău că nu mi-am făcut timp pentru mine.
ÎMPREUNĂ CU VIORICA NAGACEVSCHI FACEM O ECHIPĂ KLUMEA
Nu cred că după o aventură ca Mai Dulce și Ia Mania, aș fi putut îndată să descriu ce am trăit și prin ce am trecut în aceste 7 săptămâni de aflare acasă, în Moldova. Dar m-am gândit că în curând toate se vor uită, or eu nu vreau să uit despre cum a arătat cel mai frumos vis împlinit din viața mea de până acum. Și cum mie nimic nu-mi cade ușor din pod, voi începe cu un preludiu plin de realitate.
”De ce îmi trebuie mie asta?” este întrebarea pe care mi-o adresează lumea mai des decât ”Ce mai faci?”. Ah, mai este una…ai venit? da de ce ai mai venit dacă ai plecat. Totuși în mintea încă a multor oameni rostul lor în viață se limitează la o mocirlă de confort și autosuficiență atât de descurajatoare. Bineînțeles că dacă mă apuc să-mi fac o contabilitate onestă, în Moldova nu merită nimic, nici cărți să scoți, nici festivaluri de tradiții să faci, nici monumente să salvezi, nici tradiții să renaști, nici despre identitate și valori naționale să vorbești.
Îmi lipsesc oameni curajoși. Îmi lipsesc tare mult prietenii care să îți ia apărarea în blestematul facebook, dacă alții te atacă. Mi-e dor de oameni care să nu mai simtă nevoia să împroaște atâta venin. Îmi lipsesc românii din Moldova, care să recunoască cine sunt și să se umple de încrederea că au o identitate pe care nimeni nu le-o mai poate fura. Și am nevoie să cunosc mai mulți oameni, mai mulți decât cercul apropiat de oameni, care să susțină deschis și necondiționat ideile bune ale altora. Ușurința cu care oamenii mușcă, în loc să-ți zâmbească te face uneori să crezi că nu doar sărăcia e la mijloc. Îmi lipsește senzația de toți la grămadă, toți uniți, toți într-un gând. Îmi lipsesc artiștii care să cânte despre ce îi doare cu adevărat, dacă îi doare ceva. Ne lipsește o Doină și un Ion. El cânta și gândea prea românește, ea era prea frumoasă și extravagantă pentru vremuri în care lipsa de identitate era o valoare. Erau niște nedoriți, niște incomozi.
Nu ratați proiecția de mâine a unei povești de iubire, de dor și durere a unor oameni care au lăsat atâta frumos și bine în urma lor. Oare când se vor naște în Moldova cei care vor putea măcar umbra să le-o înlocuiască. Să aibă har, să fie plini de iubire, să aibă curaj să iubească , cu adevărat, limba română și țara lor. Leontina Vatamanu și Virgiliu Mărgineanu cu echipa au făcut un lucru mare. Și mi se pare ciudat că au crezut că în Chișinău nu se vor găsi oameni care să le umple sala de la Odeon, ca să vadă primul documentar despre Doina și Ion Aldea Teodorovici. Eu i-am iubit și îi voi iubi tot timpul. Pentru că au făcut parte din viața mea de adolescentă, când îmi căutam idealurile. M-a inspirat iubirea lor. Am vrut să fiu ca ea, neordinară și frumoasă. O prințesă pe care nu am avut-o niciodată. Și ca el am vrut să fiu, puternică, talentata și neobosită. Pentru că sunt niște adevărați. Iar cei care au avut grijă să facă această poveste nu au trăit înzadar ultimii 2 ani din viața lor.
CRISTOFOR ALDEA TEODOROVICI. LEONTINA VATAMANU. VIRGILIU MĂRGINEANU.