S-au făcut 5 ani de când îl port pe Bogdan doar în suflet. 5 ani pe parcursul cărora mă găsesc mame care și-au pierdut copii și care nu se descurcă cu durerea lor. Nu mai fac față. Le chinuie gânduri urâte, le sufocă irecuperabilul. Ele caută un remediu care să le scape de ucigătoarea suferință rămasă în urma copilul pierdut. În sufletul meu am simțit nevoia să deschid o comunitate . Încă nu am curajul să-i dau o formă socială. Poate după această postare și după reacțiile voastre voi prinde la curaj. Această comunitate o numesc pentru mine Mame de Îngeri. Și de 5 ani înscriu în ea istorii pe care le păstrez doar în memorie. Nu vreau să speculez cu ele, nu vreau să storc lacrimi și nici vizualizări. Sunt istorii care ne unesc pe noi, mamele de îngeri, care avem atâtea de împărtășit, dar vrem să fi puternice și înghițim în tăcere amintirile.
Recent m-a contactat o mamă care și-a pierdut copilul într-un accident rutier. Era de vârsta lui Bogdan. Omul care se face vinovat de asta e unul mare. Nu-l paște pericolul unei justiții bune. Ciuda e și mai mare când apuci să-ți iubești copilul mai mult decât pe un bebeluș. Când începi să ți-l imaginezi cine va deveni când va crește mare, cum va face curte fetelor, cum o să-i cumperi costum de mire și într-o clipă, din cauza unui dobitoc, toate visele tale se spulberă. Acea mamă mă întreba ce-am făcut ca să supraviețuiesc? Ce pot să-i spun? Oricum există ceva care nu se tămăduiește niciodată. Ce-am făcut eu a fost să încerc toate metodele, dar absolut toate, pentru a supraviețui: călătorie, muncă, multă muncă, salvatoare și distructivă în același timp, meditație, psihologie, iubire, evadare. Dar sufletele noastre de mamă sunt toate atât de diferite și atât de fragile și toate își iubesc atât de intens și irecuperabil copiii pe care îi aduc pe lume, încăt e greu să spui că există remedii universale și atot tămăduitoare.