E dimineaţă.Nu mai merg la muncă pentru că sunt în aşteptare. De 9 luni tot aştept. Mai exact aştept de vreo 4. De când burta se vede şi o simt tot mai mult în universul meu. Mă trezesc dimineața şi, ca de obicei, nu simt nimic ieşit din comun.
Plec la birou. Am treabă cu maică-mea. Trebuie să o ajut la lipit nişte preţuri. Pe la 10.30 mi se pare că apare ceva suspect. Dar unei femei în starea asta mereu i se pare ceva. Pentru orice eventualitate o sun pe Gulinara, fotografa. Aşa ne-am înţeles noi. Ea adunaă materiale pentru expoziţia sa personală. I-am spus că s-ar putea azi să aibă treabă. S-a bucurat şi mi-a zis că e gata în orice clipă să iasă din casă. La 12.30 tot încă trebăluiesc pe la birou, despachetez cutii, lipesc preţuri şi nu înţeleg de ce nu trece ceea ce mi se pare. Pe la 14.30 devine din ce în ce mai greu de suportat. Nişte senzaţii care progresează prin intensitatea lor, dar nu mă fac să mă simt nici bolnavă, nici panicată. Deja sunt sigură că nu mai e cale de întoarcere. Continui să o ajut pe maică-mea. Pe la 16.30 devine aproape insuportabil. Cu ce-aș putea asemăna aceste senzați? Cu nimic. Aceste chinuri nu și-ai găsit o analogie în natură. Şi atunci îmi zic: Gata.Am muncit suficient. Hai să naştem.
Ajung acasă şi trag un ospăţ de toată frumuseţea. Glumesc la masă cu ai mei, sorbesc pt curaj un vin roşu bun, manânc mămăligă cu mujdei, peşte, scrob şi brânză de oi cu smântănă. Nu lipsesc nici murăturile mele preferate. De aici, simt că nu mi-a mai rămas mult din acest răsfaţ, de aici – nu-mi permit pentru nici o clipă să -mi fie frică. Aşa cum li se întîmplă mai tuturor femeilor într-o situaţie ca asta. Până la urmă, aveam deja vreo 8 ore de contracţii. Pe la 19 începe chinul cel mare. A venit Ala, instructoarea mea de naşteri. Calmă, tăcută, chiar aş spune puţin distantă. Corect, pentru a nu-mi deranja intimitatea cuibului. A început să pregătească tot felul de tifoane, pelincuţe, sticluţe, bastonaşe, lame, dezinfectant. Îmi face un control şi îmi zice că totul e în ordine, ne mişcăm bine dar mai avem de muncit. Contracţiile devin extrem de dureroase. Mă salvează doar masajul. Unul special. Doamne, ce uşurare oferă acesta femeilor care ştiu de el. Masaj şi relaxare totală – tot de ce are nevoie o femeie care suportă chinurile contracţiilor. Până la urmă, hotărâsem să nasc acasă. De ce oare să nu mă relaxez şi să încerc să primesc şi plăcere?
Într-un moment dat a început să sune telefonul. Era Gulinara. Vroia să vină. Simţea că n-am glumit dimineaţă. Mie însă nu-mi mai ardea de telefoane şi fotograf. Aşa că n-am răspuns, sperând că mă va înţelege şi se va culca. Aveam doar o singură dorinţă: s-o scot în capăt cu bine.
Pe la 10.30 seara am umplut cada cu apă caldă. Am pus în ea sare de mare. Iar când am intrat în apă, cu durerile îngrozitoare ale contracţiilor, am simţit de parcă am nimerit în sânul lui Dumnezeu. Senzaţia pe care o oferă apa caldă, unui corp stresat de contracţii, este de nedescris. Venea momentul naşterii şi trebuia să mă relaxez cu orice preţ. La orice femeie, în momentul naşterii, după ore chinuitoare de contracţii, vine o eclipsă de câteva minute, când i se pare că nu va mai rezista, că este prea sleită de puteri, că este prea dureros şi nu va putea rezista. De obicei, după acest prag de disperare vine şi finalul. E nevoie să ia mult, mult, aer în piept şi gata.Chiar în clipa asta a început cineva să bată tare la usa casei. Era Gulinara, care a sărit ca arsă în baie să prindă exact momentul naşterii. Aşa a venit pe lume Sonia. Bolfoasă, de 5 kg şi 150 g. S-a născut sub apă şi în primul rând a primit o găleată de apă rece peste ea, apoi imediat şi o porţie de lapte. Vorba aia, cine papă bine, are corp frumos.
Astăzi se fac 4 ani de atunci. Sper, că într-o bună zi Sonia va citi povestea naşterii sale, înainte ca timpul să şteargă din memoria mea detalii preţioase despre venirea sa pe lumea asta. A fost o naștere de vis.