Am revenit acasă, la Chișinău, și am descoperit că s-a schimbat parola de acces la wifi. Am sunat la Moldtelecom. După doar câteva luni petrecute acolo, unde formulele de politețe elementare nu se limitează doar la ”Bună Ziua”, fără să-mi dau seama, în afară de ”Bună ziua” am întrebat: ”Ce mai faceți?”. Știu că sună foarte ciudat să întrebi un tehnician necunoscut de la Moldtelecom ce mai face. Dar multă lume pe glob așa percepe comunicarea de zi cu zi. La celălalt capăt a urmat o pauză de 3 sec. Apoi, întreabarea: Spuneți care este problema.
Am coborât pe Pușkin, în scuarul liceului Gh. Asachi. Băncile tricolor, aranjate în fața unui ecran pe care rulau niște imagini cu icoane, m-au făcut să înțeleg că mi-au scăpat niște știri. În afară de faptul că scuarul, destul de încăpător, brusc a devenit destul de mic, aceste bănci tricolor mi s-au părut o pedeapsă nemeritată pentru Chișinău, de rând cu ceea ce rula pe ecran.
Am coborât din mașină și am început să pășesc prin asfaltul spart și bâltoci pline cu țârfâială. Și m-a lovit în față un vânt rece și neprietenos. Și m-am gândit la primar. Iar. Și apoi nu m-am mai gândit la el
Vreau să mă schimb. Vreau să văd cât mai multe lucruri bune în jurul meu. Lucruri care mă uimesc plăcut.
Într-o săptămână de aflare la Chișinău ele au fost destul de multe, aceste momente plăcute de uimire.
