Putere în două cu lacrimi, reţinute în colivie. De aici doare, de-ţi vine să iei lumea în cap, de aici nu vrei să-o dezamăgeşti pe mama, care prima dată îţi spune atât de des “Prinţesa Soldăţel” în loc de nume. Oribilă stare, oribilă încercare. Varicela este un adevărat examen de voinţă pentru un copil. Iar eu nu pot împărtăşi această durere cu ea, decât prin închipuire. Chinul acesta însă mă umple de atâta admiraţie. Mă uit în ochii ei istoviţi de aşteptarea evadării şi mă întreb: De unde atâta inteligenţă în copilul meu? Vin acasă şi o găsesc verde, dar cochetă. Sora ei mai mică, deocamdată ocolită de invazia bubiţelor, îşi caută de treabă. Eu o învăţ pe mezină să manifeste milă şi compasiune. Ea demonstreză că mă înţelege, fix pentru o jumătate de secundă. O atinge printr-un gest rapid şi uită imediat de ceea ce o învăţ. Uitându-mă la chinurile Evei, ascultându-i suspinurile care nu-i permit să adoarmă, mă rog ca varicela să mai aştepte puţin, să crească Sonia. Ele sunt atât de diferite. Şi dacă una mă ascultă şi mă depăşeşte prin înţelepciune şi răbdare, cealaltă este exact viceversa. Şi atunci mă gândesc cu frică: Cum aş putea să o conving pe cea mai neascultătoare să nu atingă aceste bubiţe extrem de dureroase, atât de multe şi atât de periculoase, dacă se sparg.
Azi e a 3-ea zi. Criză. De-abia rezistă. Nu poate adormi. Ar vrea să-şi scarpine tot corpul, şi dacă ar putea şi părul, şi dacă s-ar putea şi sub braţ, şi dacă s-ar putea şi după ureche. Prin chinurile astea, cu siguranţă, ar trebui să trecem în copilărie. Un om matur, pur şi simplu, nu ar face faţă unei astfel de torturi. Eu o alin pe Soldăţica mea, cu mâna pe burtă, uşurându-i puţin starea şi mă bucur pentru scurta ei memorie de copilărie, dar şi pentru matura ei răbdare. I-am promis că mai e o zi de chin şi după aia durerea va pleca.