Canadienii au o distracție legendară – mersul la cabanele unde se produce siropul de arțar și neapărat umplut burta cu diverse bucate, ce au la bază siropul respectiv. Fasole cu sirop de arțar, supă de mazăre cu sirop de arțar, costițe de porc cu sirop de arțar. De toate și pentru toate gusturile, dar mai ales pentru cele carnivore și iubitoare de mâncare grasă. Printre multitudinea de cabane, este una foarte cunoscută și apreciată – ”Au Pied du Cochon” a bucătarului chef Martin Picard, deschisă prin 2009. Chiar dacă au tocmai 126 de locuri la mese, e scump și destul de greu să găsești aici o rezervare în sezonul siropului (adică în martie, când începe să curgă seva prin arțari).
La un moment dat, prin 2018 unul dintre talentații sous chefi ai lui Picard, tânărul Vincent Dion Lavallée (o stea locală în devenire), a decis că vrea un proiect propriu, mai intim, pentru mai puțini oameni, cu altfel de mâncare. Cheful și sous cheful au cumpărat împreună o livadă de mere cu tot cu o plantație de arțari și au deschis acolo La Cabane d’à côté – Cabana de alături, care în scurt timp a devenit și ea foarte populară și destul de greu de obținut o rezervare. Dar noi am reușit. Și experiența a fost atât de frumoasă încât a meritat un articol. Și poate într-o zi, vă apucă dorul de o toamnă cosmică și veți ajunge în Quebec, iar aici veți căuta unde să puneți stomacul la cale, așa ca să țineți minte asta mult timp.
La Cabane d’à côté se află la vreo 40 min de Montreal, într-o atmosferă bucolică de toată frumusețea. Un fel de ”домик в деревне”, din lemn vechi, pe de-o parte înconjurată de o pădure de arțari, pe de altă parte cu o terasă ieșind spre livada de mere și spre grădina de legume.
Exact acolo, în grădină, l-am surprins pe bucătarul chef Vincent Dion Lavallée, culegând niște roșii cherry pentru cina care ne aștepta. Conceptul culinar al restaurantului este ca minim 50 % din bucate să fie din ingrediente locale sau chiar crescute de ei.
Am rezervat o masă pentru 10 persoane. Prețul unei cine este de 58 CAD/pers și înclude vreo 12 feluri de mâncare.
Cabana este foarte mică, are doar 38 de locuri, la 4 mese lungi, iar între spațiul de gătit și spațiul de mâncat e doar un perete din lemn și 2 uși prin care chelnerii aduc mâncarea și prin care pătrund aburii de la gătit și fumul de la lemnele pe care se gătește mâncarea.
Atmosfera din interior amintește de o casă vânătorească veche, minimalism, pereți din lemn vechi, obiecte de decor de epocă, geamuri mari cu deschiderea spre pădurea de arțari. Ai senzația că mănânci chiar în bucătărie. Mai pe scurt, totul te predispune la o experiență rustică și autentică.
Servitul mâncării mi-a amintit de claca noastră tradițională, când mâncarea se face la ceaun mare și este turnată prin farfurii cu polonicul. Iar dacă ești ultimul din cei 10 de la masă, începi să salivezi și te tot uiți în farfurii la alții, până îți vine rândul. Pentru început, nu pot să nu remarc tacâmurile. Niște farfurii vintage de toată frumusețea, diferite, adunate de pe la târguri de vechituri. Dacă te uiți pe verso, îți dai seama că-s de-acelea, adevărate, de prin 1960. Ne-au propus băuturile casei – tot felul de cocktailuri artizanale, cu arome adunate de prin grădină. Mie acesta, cu cimbru mi s-a părut perfect pentru tinerețe fără bătrânețe, așa de bun era.
Despre mâncare. Ați mai auzit probabil că cel mai greu e să rămâi simplu. Păi iată, mâncarea de aici e simplă și foarte bine gătită. Meniul se schimbă de la un sezon la altul. Niciodată nu știi ce te va aștepta la următoarea vizită la cabană.
Am început cu o supă cremă rece din sfeclă, care avea un gust divin și o textură atât de mătăsoasă, cu niște felii de ridichi crocante, care tare bine se mai combinau cu supă. A urmat cea mai gustoasă salată de pe globul pământesc. Nu știu cum au reușit ei să păstreze frunzele acestea de salată atât de proaspete și crocante, dar în combinație cu somonul slab sărat și sosul de iaurt, mi s-a părut operă de artă. La drept vorbind, acesta a fost și felul de mâncare pe care toți ai noștri de la masă l-au apreciat cel mai mult.
Au urmat niște legume de sezon, bunicele, dar nimic deosebit. Și un tartar de tuna, cu felii de hribi, într-un sos bun de tot.
O chestie binevenită: mâncarea era servită treptat, doar după ce se golea vasul cu bucatele precedente. Între ele era și pauză pentru sorbit un vin oranj grecesc și pentru o vorbă bună sau pentru o ieșire afară la aer curat. Aici s-au terminat gustările reci.
Gustările calde au fost introduse print-o roată de cașcaval umplută cu paste și sos de hribi. Știu că până la urmă e vorba de niște paste banale, dar felul în care au fost servite, a intensificat bine de tot senzațiile olfactive. Dacă tot suntem în sezonul ciupercilor, bucătarul le-a pus la maxim în valoare. Crenvușca cu ciupercile de pădure probabil că tot a fost foarte bună, din spusele celor de la masă. Eu însă nu mănânc așa ceva și nici nu mi-a făcut măcar poftă să gust. În Quebec se mănâncă carne, se mănâncă gras și copios. Așa că această crenvușcă a fost perfectă din această operă dedicată patrimoniului culinar local.
Au urmat și felurile de bază. Mă bucur că aici bucătarul a luat în cont țâfnoșii ca mine, și a avut și pește în meniu. Un păstrav gătit în frunze de arțar, servit cu o salată refreshantă din mere, adunate din livadă. O lipeală impecabilă de gusturi, arome și texturi. Păstravul a fost foarte fin și la gust tare bun.Deși cred că frunza de arțar e mai mult pentru fițe și pentru a mai accentua o dată în plus mândria lor națională. Între timp, bucătarul șef a trecut pe lângă noi să ne întrebe cum ne place mâncarea și să ne mai aducă un miel, clipa în care toată lumea probabil s-a gândit că a plătit mult mai puțin decât merita această seara. Iar desertul abia urma.
Deserturile au fost peste așteptările noastre. Un fel de prea bun pentru a fi adevărat. Se vede că gazdele sun mândre nu doar de propriul sirop de arțar, propriile mere și legume din grădină, dar și de propria miere.
Primul desert a fost harbuz ușor marinat cu mărar și alte drăcovenii aromate și cu o bucată de fagure. N-aș fi zis niciodată, din auzite, că asta ar putea fi atât de fantastic la gust. Am încheiat cu o felie de tartă cremoasă cu pere, despre care nu mai știu ce să spun. A fost minunată.
Era să uit. Rezervarea pentru această cină din septembrie, am făcut-o în aprilie. Mai devreme totul era plin.
Mulțumită și împăcată de cele întâmplate în farfurie am ieșit afară să mai respir o gură de aer de țară. Și lumea mi s-a părut brusc atât de frumoasă și atât de bună, încât mâna s-a întins automat după telefon pentru poze.
Așa că am mai făcut niște poze la locul cu pricina. Parcă au ieșit frumoase, dar nu sunt sigură că am ce face cu ele, așa că pun vreo câteva aici. Să nu se prăpădească pe undeva. Veniți în Canada toamna. O să vă placă tare. Și e gustos aici, dacă știi unde-i mâncarea bună.
No Comments