Blog

Eu niciodată nu apuc să mă înreb: Oare ce să mai fac?
Aşa se întîmplă, nu ştiu cum, că ajung în weekend cu o gramada de activitati. Desi toata saptamina visez la o carte, un pat si nimic mai mult. M-am impăcat cu asta. Cred că nu mai e vorba de ceva ce ar depinde mine. Sincer, nu fac nimic special ca sa am telefonul plin de remindere. Se umple de la sine.

Am început deja să mă împac cu această realitate şi să încerc să scot din ea măcar câte o plăcere mică. De exemplu atunci când le duc pe fete la Ramzamzam la Mall(ţin să le mulţumesc pe această cale fetelor de acolo), îmi iau o sticlă de suc fresh şi mă duc la Diverta în fotoliul roşu de lângă imensul geam. Stau pe net sau citesc o carte nouă. Urmăresc adolescenţi care chipurile vin la librărie să mai rasfoiască o carte nouă, dar de fapt se achipuie printre rânduri şi bocesc cu muci după primele deziluzii sentimentale. Vai, deloc nu mi-ar plăcea să fiu în locul vostru. Pentru mine a fost o vârstă prea chinuitoare.

În rarele clipe de intimitate am început să mă simt foarte bine. Şi atunci când n-am nimic scris în agendă, cea mai mare distracţie a mea este singurătatea. Accea, sfântă, calmă, pacifistă, atotcuprinzătoare…în care neapărat îmi amintesc ce să mai scriu în agendă. Am început deja să-mi programez scurtele evadări din această lume tumultoasă. Adică am început să-mi programez cele 20 min garantate de intimitate. Se întîmplă o dată pe săptămână. Medităm mai multe femei care cauta putina liniste.

În ultimele zile planetele au conspirat împotriva mea. Probabil au hotărât: să o scoatem la hat cu interviurile. Un interviu pentru o bloggeriţa aflată la început de cale, hai un interviu şi o sesiune foto pentru o revistă, hai un interviu pentru un ziar, hai un interviu pentru o publicaţie online, hai un articol pentru o revistă care pregăteşte noul număr. În primul rând vreau să remarc faptul că a crescut calitativ nivelul celor care intervievează. Din fericire, nu am auzit nici o întrebare dintre cele top 5 întrebări cu care poţi să-ţi ruinezi cariera de jurnalist, fără să o fi început:
1. Cum a început totul?
2. Cum le reuşiţi pe toate?
3. Care este cheia succesului dvs?
4. Ce planuri de viitor aveţi?
5. Povestiţi-ne o istorie amuzantă din copilărie sau de la serviciu?
Mă bucur că oamenii caută să ocolească banalitatea. Vor trece anii si voi cauta aceste intrebari prin interviuri, dar deocamdata sarim peste ele.

La fel m-am bucurat să fiu în juriu la Balul Bobocilor de la USM şi să descopăr o generaţie de cu totul alţi studenţi. Nebuni, fără inhibiţii, comunicabili, artistici. Suprinzator. Cei mai talentati au fost de la drept.

Nu ştiu al cui merit este, dar se mai schimbă lucrurile în capul oamenilor. Mai puţin în capul celor care votează secera şi ciocanul. Generaţia care vine, dacă n-o să fugă din ţară, o vor revoluţiona. Hai ca suna reminderul.

A mai rămas puţin din acest al 32-lea 26 octombire. Nu, nu sunt nostalgică. Nici după anii trecuţi şi nici după această zi care pleacă. Deşi a fost una dintre cele mai frumoase şi fericite zile de naştere din câte mi le amintesc până acum. Azi am simţit de ce omul are nevoie de ziua lui de naştere. Ezoteric vorbind, ca să se încarce pentru un nou an. Toate urările de bine se transformă în vibraţii care vin să-ţi completeze universul secat. Important e să nu aştepţi neapărat, cu tot dinadinsul, ceva să ţi se întâmple. Nici cadouri, nici suprize.

Azi mi-am făcut plinul şi vreau să împart din căldura pe care am primit-o. În primul rând, o trimit către toţi cei pe care îi iubesc. Mămica, pentru că a renunţat să mai aştepte de la mine un comportament de fiică exemplară, tăticu, pentru că nu acceptă chiar tot ce-mi acceptă mămica, Sonia şi Eva care nu m-au lăsat să mă scufund,fratele meu cu întreaga familie – de departe îmi sunteţi oricum aproape, prietenii care au rezistat lângă mine de-a lungul anilor. Şi noua mea familie. Azi aşa v-am simţit.Cea mai creativă şi cea mai specială gaşcă de oameni de televiziune.Dragii mei colegi, voi m-aţi făcut să cred că ziua de naştere mai merită o şansă.

Recunosc, de mai mulţi ani îi urmăresc şi chiar dacă şi-au făcut mulţi duşmani, Cârcotaşii au fost pentru mine tot timpul un model de echipă de televiziune. Carismatici, inteligenţi, haioşi, tineri şi tupeişti. Ştiu că au spus multe răutăţi, ştiu că pentru răutăţi se şi plăteşte o notă, mai devreme sau mai târziu. Mă întreb însă cei care au fost oarecum supăraţi pe Cârcotaşi, sunt oare capabili acum să se bucure pentru nenorocirea care a dat peste ei?  Mai exact peste Huidu. Se pare că unii sunt capabili.

Aveam un coleg care acum câţiva ani a făcut un training de radio la Huidu şi-l invidiam sincer pentru că povestea atât de frumos despre Şerban şi felul în care gândeşte şi vede lucrurile. Am cunoscut şi colegi de-ai lui de breaslă care ştiu despre  o altă parte a lui Huidu, mai întunecată. Cred că această parte întunecată este în fiecare dintre noi. Aşa dar nu-l justific şi nici nu-l venerez. Mai cu seamă, înţeleg că e un om ca şi toţi ceilalţi, cu bune şi rele. Şi este un om, indiscutabil, născut sub o stea. Stea, care în mai puţin de 1 an ajunge a doua oară în iad. M-am întrebat de nenumărate ori, atunci când am avut parte de tragedia mea, aceleaşi întrebări: de ce, pentru ce? Acum, când văd cum soarta dă cu bâta în Huidu mă întreb acelaşi lucru.

Riscă 10 ani de închisoare.După o vacanţa cu familia la munte, fiind în drum spre casă, într-un loc în care acum 2 ani şi-a lăsat carnetul de şofer pentru o încălcare.Cum va proceda justiţia românească în cazul unei vedete mari, care din nefericire, dar din culpă, a stins 2 oameni? Şi oare ce învăţături ar mai trebui să tragă un om care acum un an a fost la porţile infernului? De atunci nu mai pot asculta show-ul de la radio, pentru că mă doare prea tare să aud consecinţele cu care s-a ales Huidu după accidentul de la ski.

Regret sincer. Sună ciudat pentru cineva, că mă doare atât de tare destinul unui om pe care nu-l cunosc personal, dar al cărui durere îmi e atât de cunoscută. Durerea este provocată de imposibilitatea de a da timpul înapoi pentru a corecta o clipă şi de nedreptatea care crezi că ţi-o face destinul. După incidentul de la ski, familia lui Huidu i-a fost cel mai puternic sprijin. Familia şi meseria. De data aceasta se pare că vă avea nevoie de şi mai mult sprijin. Din câte văd publicul din România nu pare să fie dispus pentru a oferi acest sprijin. Am văzut deja clip video pe youtube cu o manea pe  fundal şi imagini ale lui Huidu cu mesajul: Băgaţi criminalul la puşcărie. Video apărut la doar câteva ore de accident!!!

Ştiţi care este cel mai mare risc al meseriei noastre. Să te alimentezi din popularitatea ta.Să ai imprudenţa să crezi în iubirea publicului.

Răutăţile pe care le-a auzit Huidu iarna, atunci când a petrecut revelionul în comă, au fost floricele pe lângă ce va urma acum. Eu însă, sincer îi dorec multă, multă susţinere din partea celor dragi. Şi mai ales să găsească răspunsul la întrebările: de ce şi pentru ce?

Foto:Adrian Gav

Şi totuşi cine e omul din spatele laminatului?

Mi-a spus cineva că d-lui Plahotniuc îi plecase nevastă-sa în vacanţă şi el tocmai încerca să afle dacă a ajuns cu bine.

Azi o zi de pomină. Oare ce-o să fie?