De-ale mele

Mi-am zis să scriu tot mai rar și doar pe teme care îmi aduc plăcere, dar săptămâna aceasta nu pot să tac. Cum s-ar zice: m-o răzghit. Eram la volan și ascultam la radio discursul înflăcărat din parlament a lui Diacov, apărâdu-și sponsorul. Mare magician și Diacov, și sponsorul. Cu atâta ardoare și cu atâta iscusință să întorci pe dos inițiativa comuniștilor de a-l demite pe Plahotniuc. Cică îs invidioși comuniștii pentru că pierd puterea în Găgăuzia și de aceea vor demisia lui Plahotniuc. Cica dau în Plahotniuc ca să dea în Alianță. Asta e drept, pt că Alianța înseamnă Plahotniuc.

Se vede că a fost jurnalist d-ul Diacov și se pricepe la a lipi vrăjeli verbale. Dar lumea știa despre acest talent și înainte. Ce nu știam noi înainte e că nu mai există nici un fel de alianță. Săptămâna aceasta mitul s-a spulberat definitiv. Există o gască de deputați pe care un singur om îi are la degetul mic. Degeaba mai poartă pantaloni toți cei din această gașcă. Oricum nu au ce ascunde în ei. Nu toți. Unul singur își merită pantalonii. Cel care nu a participat la vot, ba chiar a și motivat de ce.”Liberal-democratul Ion Butmalai a ieșit din sală, declarând că îi este scârbă de Plahotniuc.” O fi având și Butmalai niște schelete în dulap, dar în situația asta el a fost mujîc. Continue Reading

Mai nou, am o slăbiciune. Să combin 2 lucruri care îmi plac foarte mult: o cadă cu apă caldă și Ipadul cu tot oceanul de informații din el. Azi am avut și norocul să aud după geam cum toarnă o ploaie de noiembrie, chiar când mă bucuram de această slăbiciune. De fapt, cred că sunetul ploii de după geam ar trebui să fie inclus în topul sunetelor care garantat îți aduc o stare de fericire. Pentru că nu ai cum să nu te simți un norocos când afară plouă, iar tu ești la călduț.
Azi e o noua eclipsă de soare. Cel mai bine o pot vedea australienii, exact acolo unde răsare soarele. Dar impactul eclipsei îl simte fiecare. Eu, de exemplu, azi de 2 ori am avut telepatie curată cu 2 oameni. Unul din Marea Britanie și altul…din Marea Britanie.
Tot azi, coincidență sau nu cu eclipsa, am realizat că încep să-mi fie tot mai dragi oamenii. Poate pentru că am mai redus din așteptările pe care le am de la viață. Nu. Aș vrea să cred doar că am devenit mai flexibilă ștoli sau mai tolerantă. Și rămân cu speranța că încă voi mai putea reveni la așteptările mele de altă dată. Am cultivat în mine, fără să-mi placă asta prea tare, capacitatea de a fi mai democrată cu porcăriile umane și scheletele din capul fiecărui om. Suntem o junglă plină de diverse animale. Unele animale aleg să ne conducă, altele – să ne mănânce. Cu unele suntem prieteni, de altele ne ferim. Nici măcar în jungla din natură nu poți trăi absolut liniștit, chiar dacă îți cauți doar de treaba ta. Pentru că peste tot funcționează aceleași legi. Legile naturii. Câștigă cine-i mai puternic sau al cui e mai mare? Dar chiar și în jungla naturală există niște legi. De care animalele din adevărata junglă țin cont necondiționat.
Azi am mai primit un cuțit în spate. Dar când e băgat în aceeași rana, nu mai doar atât de tare. Nu vă temeți de cuțite. Și nici nu vă feriți de ele. Cine are să le bage, le va băga. Primiți-le cu smerenie. Altă dată le veți simți ca pe o înțepătură de țânțar.

Și totuși e tare plăcut când afară plouă, iar tu ești la dos, sub apă caldă, cu Ipadul

Este imposibil să nu pufnești în râs la filmul acesta. E mai complicat când toată casa doarme. Un film perfect pt weekend. Sophie Marceau îmbărânește frumos.

http://new-kino.net/komedii/5332-lyubov-s-prepyatstviyami-2012.html

Unii oameni când văd o pisică sau un cățel în stradă, se transformă ei înșiși în căței și pisici .

Pe mine mai rar animalele mă fac să mă reped spre ele. În schimb, dacă văd o podoabă capilară frumoasă trecând pe alături, îmi sare inima din piept și, în primul rând, cer voie să-i fac o poză. Probabil că această evlavie a mea pentru părul lung și frumos într-o bună zi se va transforma în ceva, poate într-un festival al Ilenilor Cosânzenilor ce-și poartă mândre coada. La cum își strică nemilos fetele părul pe la noi, probabil voi găsi și sponsori gata să dea un ban pentru a-și promova chimia făcătoare de “minuni”, din borcanele colorate.

Nu am fost cu fetele mele niciodată la frizerie. Ambele își cresc părul din prima zi în care s-au născut. Nu-mi pot rupe ochiii de la cât de frumos li se cârlionțează. În fiecare dimineață, bunica le împletește. Procefura nu se trece fără scânceli. Eva, când simte nevoia să facă impresie, mă roagă să-i dau drumul la păr.Mă uit la părul fetelor mele și mă bucur că există desene animate ca Rapunzel, care le face să-și dorească și ele un păr ca la eroina principală. Deși îngrijirea părului lung este extrem de chinuitoare, mai chinuitoare este pierderea părului sau creșterea lui.

Prima mea tunsoare conștientă a fost Avrora. Mamă, ce mândrie era pe acele vremuri să te tunzi Avrora! Și ce stupid arătam eu cu acea tunsoare. Apoi am trecut pe ceva mai banal, pe un care. Apoi am tot crescut părul, ca pe la 20 să mi-l tai scurt și să mă fac roșcată. Eram slabă, înaltă, roșcată și cu părul de 3 cm. Iar dacă mai îmbrăcam o pereche de ghete și blugi, din spate spuneai că-s băiat. A fost o idee neinspirată. Așa că, imediat cum m-am îndrăgostit tare (ciudat cum putea cineva să se îndrăgostească de mine cu o tunsoare ca aceea), am hotărât din nou să-mi las păr lung. Mai bine zis, omul drag mi-a sugerat că așa i-ar plăcea mai mult de mine. Niciodată nu am înțeles bărbații care spuneau că nu le plac femeile cu părul lung. Că cică nu e la modă. De parcă natura ar putea vreo dată să se demodeze.

M-am făcut gospodină, am renunțat la experimente, m-am ferit de vopseli chimice și aranjări cu placa, dar niciodată nu am avut părul atât de lung, pe cât mi l-aș fi dorit. Apropos, fetele cu cel mai frumos păr din Moldova le-am văzut printre modelele Valentinei Vidrașcu. La preselecții, Valentina punea multă valoare pe podoaba capilară a fetelor: să aibă culoarea naturală, să fie lung, să fie sănătos. Și asta pentru a obține superbele împletituri marcă Vidrașcu. Iar cele care erau tare frumoase, dar cu părul deja distrus , erau puțin câte puțin date în brazdă.

Apropos, mulți dintre cei care au cârlionți naturali, toată viața și-au dorit să aibă păr neted. Și viceversa. Așa e firea omului probabil. Să nu observe fericirea de sub nasul său și să i se pară mai dulce cea a vecinului. Am o slăbiciune deosebită pentru roșcați și pentru cârlionți. Dar nimic nu m-ar convinge să apelez la chimie pentru mult visații cârlionți. Și nici pe blondele cu rădăcinile negre nu le-am înțeles niciodată. De ce, fiind brunete naturale, își ard părul, alungă din el tot ce este viu, se fac blonde și apoi nu au timp pentru a fi cu adevărat blonde?

Vă las să admirați câteva dintre eroinele pe care le-am pescuit între timp și dacă aveți și voi poze personale sau ale unor oameni reali din viața voastră care au păr frumos, rog să mi le trimiteți pt colecție.

;

Am remarcat că subiecte gen eucaliptul, olăritul sau gătitul la mine pe blog vă lasă tot mai reci, nu știu cum. În schimb un pumn verbal de autoapărare dat unui fost coleg, muligambia, sașa bognibov sau aberațiile unui nimeni despre cât de prost se îmbracă cutare sau cutare stârnește forfotă și zumzăială.Și pe urmă tot voi întrebați de ce se dau la tv atâtea crime și violuri. E simplu: pentru că asta îi face pe oameni să saliveze, să vibreze, să freamăte, dar mai ales să uite de telecomandă.Lumea atât de tare are nevoie să se convingă că Dumnezeu are grijă de ea și o păzește de necazuri, încât este gata să înghită carne și sânge cu tonele din durerile altora.

Numai să nu-mi spuneți că televiziunea e de vină. Sau că aia e o proastă și e interesant să vezi cât de proastă e o proastă care scrie numai prostii. E fix ca la supermarket. Se vând porcării, dar se vând și lucruri bune. Te atrage un chipsișor sau un croissant 7 days fix cum te atrage o faptă oribilă a vreunei ființe umane. Dar poți alege să nu cumperi nici de aia, nici de aia, pentru că imediat locul rămas gol după o porcărie cumpărată de tine, va fi suplinit de o nouă porcărie. Și asta înseamnă că stăpânul porcăriilor o să zică: Ia-te na! Se întreabă, deci se vinde, deci fac bani pe asta.

Vreți să spuneți cumva că știrile cu pedofilii sau presupușii criminali de la Durlești v-au făcut să decideți: nu, eu schimb postul, sunt mai presus de asta. Eu nu consum tragedia sau mizeria altora. Eu consum doar Gustav Klimt și magazinul cultural de la Euronews? Vreți să spuneți că văzând linkul spre încă un articol plin de excremente sufletești ale unei fashioniste, spuneți: nu, eu nu-mi pierd timpul cu asta? Am lucruri mai bune de făcut decăt să inhalez miasma gunoiul din capul unui nimeni.

De ce se arată atât de mult trash la știri? În primul rând pentru că el chiar există. Da, poate pe alocuri și foarte puțin se exagerează. Se dau titluri atractive sau se pun accente logice ce vând bine un trash. În cel de-al doilea și cel mai important rând: trashul aduce audiență. Mai multă decât o veste pozitivă despre nuș ce profesoară premiată de ziua ei profesională. Pentru că impresiile pozitive despre o călătorie, carte sau om nu interesează atât de mult pe cât un articol năucitor despre gusturile vestimentare ale marianei șura sau și mai grav, ale natei albot. Și în timp ce tu înghiți cu poftă ceva urăt mirositor, cineva, de cealaltă parte, își freacă palmele și-și spune: iar am rupt.

Trashul aduce audiență. Din fericire nu noi am inventat asta. Asta nici nu s-a inventat. Asta e ca ziua și noaptea, ca iarna sau vara – un fenomen firesc. Îl accepți și recunoști odată cu o calitate umană absolut necesară cum este curiozitatea. Audiența este convertită mai apoi în diverse beneficii. Pe mine însă mă derutează altceva. La fel ca și în cazul vânzătorului de chipsuri din market, toți cei care generează trash, văzând câte vizualizări au acumulat de la cei care au consumat acest trash, se scaldă în această victorie cu miros de trash și după aia o și vând la alții ca pe o dovadă clară a succesului sau popularității. Dar atât vânzătorii de trașh pe de o parte cât și cumpărătorii de cifre și vizualizări, pe de altă parte, au nevoie de o foarte importantă componentă ca să le iasă ecuația: consumatorul. Care de cele mai dese ori este nici prea selectiv, nici prea pretențios, nici prea categoric, dar foarte curios. Ca să poți învinge o curiozitate vicioasă sau neconstructvă, e nevoie de cel puțin un lucru: de valori. Și poate demnitate, și poate orgoliu, și poate mai mult respect pentru ce cosumăm.

Valorile sunt unicile care rezistă în timp. Dar și ele, valorile, ca și trashul, au nevoie de consumator ca să reziste. Consumatori care să poată spune NU și să aibă curajul de a alege, fără frica de a fi oaia neagră din turmă. Să apese pe buton ca să schimbe postul dacă nu-i pace trashul, să nu citească și nici să nu facă share la vreo diaree veninoasă despre modă și stil. Tot valorile dau curaj unui om să transforme o carte proastă într-o cutie de bomboane, să nu aplaude un artist prost, să nu încurajeze un politician prost, să nu se uite la un meci de fotbal prost, chiar dacă echipa națională mănâncă bătaie și unii cred că merită susținută. Ba nu merită deloc. Când o să joace bine atunci o să merite. Ei, pentru că pierd, oricum sunt plătiți cu bani. Iar susținerea mea trebuie să o merite printr-un joc bun. Să lăsăm romantismul pentru îndrăgostiții din primul trimestru al iubirii.

Un salut pentru cosumatorii de trash care cel puțin nu se indignează de ceea ce consumă. Un mare salut pentru cei care nici nu au ajuns să citească până la aceste ultime rânduri, alegând un film bun, o discuție cu copilul care tocmai și-a terminat temele sau cu mama pe care demult n-a întrebat-o cum se mai simte bunica.

Noi suntem fix ceea ce mâncăm. Dar mai ales noi mâncăm ceea ce suntem. Și în acest context chiar nu mă refer la mâncare. Tot timpul există posibilitatea de a apăsa pe un buton, chiar și unul imaginar – se numește IGNORE.