În copilărie, părinţii mei nu au făcut abuz de educaţie religoasă în casa noastră. Acum înţeleg că am avut noroc în a fi lăsată să aleg între religie şi credinţă. Ştiu,unii, mai religioşi aşa, vor începe să comenteze: se vede că nu eşti umblată la biserică, aşa îţi trebuie pt toate necazurile tale şi bla..bla.bla…Niciodată în viaţa mea, aşa neumblată la biserică cum sunt, nu am putut să mă bucur de durerile altora, nu am atentat la bucuriile altora şi nu am judecat un om care credea într-o altă divinitate decât a mea.
Părinţii mei s-au rupt de ţară, au venit la oraş ca să-şi croiască o viaţă mai bună şi nu au mai avut timp să mă tunchească cu dogme bisericeşti. Fiind mai măricică, le mulţumesc mult pentru asta.
“Tatăl nostru” l-am învăţat de la bunica. Tot cu bunica am fost prima dată în viaţă la sfinţit, în noaptea de Paşte. Era foarte frig, erau multe femei îmbromodite, şuşotindu-se despre tot felul de noutăţi de prin sat, având la picioare coşuri cu o grămadă de mâncare. Se sfinţea vin în sticle de plastic, cu dopul deschis,se sfinţeau ouă roşii care mai apoi se mâncau o săptămână. Oamenii aruncau cu banul peste tot, în speranţa că Dumnezeu are ochi pentru fiecare leu pus în poala preotului.Trecea întîi unul cu ligheanul, apoi altul, apoi preotul. Şi de fiecare dată curgeau leii ca din robinet. Copil fiind, veneam acasă cu o sumendenie de întrebări. Eu nu înţelegeam multe lucruri. Mi se păreau lipsite de orice raţiune detalii pe care le observam acolo, dar bunica mea nu lăsa loc de explicaţii. Aşa trebuie, aşa vrea Domnu, aşa se face din moşi strămoşi. Am încercat de numeroase ori să citesc Biblia. Chiar şi în cele mai dificile momente, aşa cum mi se recomanda. N-am putut. Aş fi o ipocrită să spun că asta ar trebui să fie neapărat cartea de căpătâi a unui om bun. Iar ipocrizia este un păcat.
Nu pot înţelege condiţiile pe care le impune biserica noastră pentru ca să poţi avea o întîlnire cu Dumnezeu. Să nu intri în pantaloni. Să-ţi pui batic pe cap. Să nu cumva să intri cînd ai ciclu, să pupi icoanele pupate de sute de buze, să înghiţi vinul din linguriţa care a intrat în atâtea guri. Mi se pare groaznic când preotul cunună mai multe cupluri concomitent sau când botează copiii de parcă ar fi la strungul de botezuri, unul după altul. Mi se par prea ne binevoitoare femeile care muncesc pe lângă biserică. Nu cred că este normal în timpul slujbe oamenii să se gândească oare când mai repede se va termina, pentru că ajung să fie sleiţi de oboseala după ore în şir stând în picioare, sufocându-se şi inhalând aromele la atâtea corpuri şi paltoane scoase de la naftalină. Nu mi se pare normal să aprind o lumânare, să o fixez în preajma unei icoane, să ezit un pic, ca în clipa imediat următoare să vină o slujitoare a bisericii, să-mi stinga lumânarea şi să o arunce în ligheanul cu alte lumânari care vor merge să fie topite pentru a se face unele noi.
Şi cred că verbului a judeca i s-a dat o conotaţie mult prea negativă. A judeca înseamnă a chibzui, a-ţi pune mintea în mişcare. De ce e greşit să-ţi pui mintea în mişcare? Ca să nu-ţi pui prea multe întrebări?
Astăzi voi sări peste obiceiurile creştin-ortodoxe de a petrece omul în ultimul drum. Nu ştiu dacă mai există vreo religie pe pâmânt, ale cărei tradiţii, legate de petrecerea unui suflet în cealaltă lume, să fie atât de traumatizante pentru cei dragi rămaşi în viaţă. Aveam senzaţia că tot ce urmează după tragedie, din punct de vedere al tradiţiilor este să mai provoace o tragedie, să mai frângă un om. Chinurile respectării acestor tradiţii uneori erau mult prea mari şi îndelungate. Acesta este un capitol aparte din viaţa mea. Azi nu. Nu azi voi atinge tema.
Mesajul meu nu are ca scop clătinarea unor munţi sau minţi. Mesajul meu nu este nici unul răutăcios şi nici războinic. Dumnezeu nu are adresă. Şi nici carne şi oase. Dumnezeu nu are nevoie de BMW luxoase şi nici de manageri care să-l administreze corect.Dumnezeu este putere divină şi tot de ce are nevoie e să-i laşi un loc în inima ta. Asta nu are vreo legătură nici cu bisericile, şi nici cu preoţii. Dumnezeu se materilizează prin fiecare dintre noi. De aceea, el poate să se numească diferit, să arate diferit, să se manifeste diferit. Condiţiile de bază a existenţei sale sunt acceptarea,toleranţa, iubirea şi iertarea. Nu conferinţe de presă, instigare la ură şi propagandă politică. Dar mai ales, nu un business scutit de taxe, ajuns să pună ultimatumuri în faţa legii.
