Am venit la primul concert Carla’s Dream mânată de întrebarea: o va da sau nu în bară băiatul ăsta cu anonimatul său? Pentru că aveam un feeling că asta se va întîmpla. Că această simpatică idee cu identitatea sa enigmatică va fi bulită, în lipsa unei strategii de lungă durată și foarte bine pusă la punct. Nu te poți juca cu propria identitate. Adică te poți juca, dacă știi care este finalitatea. Dacă ai regizat nu doar un intro, ci și un final cu un follow up. Știu că toate aceste cuvinte sună destul de enervant, dar mai pe limba noastră asta ar însemna o singură întrebare: Și mai departe ce? Cînd identitatea ta secretizată devine cel mai important punct de atracție, cel mai important motiv pentru care lumea întreabă de tine – ai dat-o în bară. Odată desecretizat, călăii tăi- publicul, nu te vor cruța. Asta e legea secretului, surprizei. Și odată ce a fost încălcată legea, obiectul acesteia dispare.
În cazul unei campanii de promovare a unei companii de telefonie mobilă cum a fost cea a lui Moldcell mulți ani în urmă: ВЫ НАС ЖДАЛИ? МЫ ПРИШЛИ? și un cerb pe toate panourile din oraș – e clar că era vorba despre un elementar teaser, în care elementul curiozității a fost folosit pentru a lansa un produs nou.
Dar în cazul cînd anonimatul e folosit pentru a lansa un artist anonim, ce urmează? Mai ales în Moldova – țara cumetrilor și nanașilor, unde nu ai cum să păstrezi prea mult timp un secret. Care e destinul acestui anonimat, dar mai ales care este planul A, B și C în caz de ieșire din anonimat, de bună voie sau silit de massmedia?
Atunci cînd am aflat cine se ascunde în spatele acestui produs pe nume Carla’s Dreams, nu am fost cîtuși de puțin dezamăgită, sau poate foarte puțin. Așa e cînd se spulberă o taină. Există un DAR. Anonimul nu vinde doar mister. Are o super voce cum nimeni nu o are, dacă mai și compune singur-atunci și un talent mare, un stil muzical binevenit pentru scena moldovenească, care trebuie definit și respectat. Are fani înrăiți, foarte receptivi, gata să-l venereze și să-l apere de orice rele. Dar cel mai important, Carla’s Dream are emoții, adevărate. Poate să-i tremure vocea, poate să uite și textele pieselor, motiv pentru care a ieșit cu un teanc de versuri în scenă și poate să nu mimeze tremuriciul pe care îl avea cînd încheia fiecare piesă cîntată.
Într-un cuvînt, concertul a fost: bun. Și fanii au fost buni și au plecat acasă cu senzația că au făcut parte dintr-o conspirație: aceea de a face să nu conteze cine e Carla’s Dream în realitate. Primul și unicul proiect muzical anonim din Moldvova a fost lansat. Și deocamdată nu a dat-o în bară. Deci, mult succes și felicitări. Cred că într-o lună massmedia va ucide acest mister și atunci ce urmează?
O semifinală Eurovision care a inundat facebook-ul local cu emoţii pozitive. Asta bucură. Înseamnă că emoţiile normale, simple, fireşti, banale, chiar dacă nu se mai regăsesc în multitudinea de probleme politice, economice şi sociale, nu au fost uitate. Iar prezenţa lui Pasha la Baku poate fi măcar la fel de interesantă ca spamingul cu scrisori electorale a pseudobinevoitorilor acestui popor.Tricolorul lui Pasha m-a înaripat. El trebuie scos şi fâlfâit cât mai des. Pentru că avem cu ce fâlfâi.Avem 3 culori şi o stemă. Şi băieţi, nu e nici un simbol în poziţionarea Moldovei lângă România pe ecran. E o simplă coincidenţă. Chiar oamenii din scenă au explicat pt romanticii de la noi: plicurile se deschid aleatoriu.Minuni se întâmplă, de Paşti şi Crăciun.
N-am văzut decât recapitularea de 2 ori a tuturor concurenţilor. Iar printre ei au fost trecute în revistră şi ţările care intră în competiţie fără concurs. Aşa au ei acolo nişte reguli descriminatorii:) pentru Franţa, Italia, Germania, Spania şi MB. Cică cine-i cu banul, ăla intră în competiţie şi-aşa. Cu ocazia asta l-am văzut pentru prima dată pe Roman. Nu-i suficient că eşti frumuşel, tinerel şi talentat, dar mai şi intri şi fără concurs la Eurovision. Asta-i viaţă? Să le ai pe toate şi să fii şi aşa de frumuşel? Nu, eu cred în puterea greutăţilor.
Azi m-am uitat la un film cu Tilda Swinton. Pentru că îmi place în primul rând de Tilda. Aşa cum îmi place de orice femeie cu o frumusețe-nefrumusețe. Una care nu are nici cea mai mică legătură cu ceea ce vor bărbaţii să vadă ca să-şi conecteze instinctele. Frumuseţea ei nu trebuie neapărat dusă la coafor, zugrăvită cu makeup sau poleită cu ojă. Cu frumuseţea ei nu e de dus la clubul Drive. E o frumuseţe….prea inteligentă, shto li. Ştiu, că bărbaţii care citesc acum aceste rânduri, îşi vor porni butonul misogin spunând: că eu nu pricep nici o s…ă în ceea ce le place bărbaţilor.
O fi….Eu chiar nu pricep nimic în ce le place bărbaților, pentru că am priceput cam multe.
Filmul este bun. Bun, dar groaznic. Despre sacrificii stupide, despre muşamalizarea problemelor de dragul impresiilor false, despre obligaţiile conjugale şi despre limita între sacrificii şi armonie personală. Îl recomand, în special, părinţilor. We Need to Talk About Kevin (2011)
Copiii lor îs fix ca ai noștri. Frumoși, zglobii, talentați, florile vieții, ce să mai zic. Doar că ei au minim 3-4 copii în familie, mai toţi sunt blonzi şi cârlionţaţi. Taţii lor îşi dădăcesc copiii mai ceva decât mamele. Copii lor nu umblă încoştoşmonaţi cu 3 rânduri de haine, ca să nu răcească, ca ai noştri, ci mai cu seamă foarte subţirel îmbrăcaţi, cu pletele în vânt, chiar şi pe cel mai mare ger. Şi încă ceva. Adulţii îşi pregătesc odraslele de mici să fie descurcăreţi. Să nu se fâsticească – vorba noastră, să intre in vorbă cu străinii, să fie cât mai sociabili, să se manifeste cât mai creativ. Mai pe scurt, cresc copii normali. Pe picior egal cu maturii, şi la port şi la crez.
Olandezii sunt un popor de comercianţi, cu tradiţii negustoreşti seculare. De Ziua Reginei aceştia le oferă şi copiilor posibilitatea să câştige un ban, dar şi să prindă secretele tratativelor şi negoţului. În primul rând, pe 30 aprilie în fiecare an,Vondel Park se transformă într-o piaţă imensă de jucării, haine şi talente, în care maturii se odihnesc, iar copiii vând, negociază şi se laudă cu toate cele învăţate la lecţiile de dans şi muzică.În Vondel Park îi veţi cunoaşte pe cei mai mici comercianţi olandezi.
Acest băieţel a fost învăţat de părinţi să se descurce în orice situaţie. De Ziua Reginei, ştiind că toţi semenii săi vor câştiga bani, şi-a pus şi el un carton pe gât cu un mesaj cel puţin amuzant: Răspund cu Da sau NU la 3 întrebări legate de viiotrul acelei persoane care îmi va plăti 25 cenţi.
Alţii, mai maturi, vor deschide garajul lui tata şi vor organiza un concert cu trupa.
Mai pe scurt, iubiţi-vă copiii, faceţi cât mai mulţi copii şi încurajaţi-i să fie independenţi şi descurcăreţi.
– Salut. Ce mai faci? Vreau să-ți fac cunoștință cu prietenul meu?
– Prietenul tău?
– Da, Nata. Iubitul meu.
– Iubitul tău?
– Da.Sunt gay.
– Eşti gay. Nu pot să cred.Asta-i bună.
– Dar te rog să nu spui lui…..
Reacţia mea iniţială a fost destul de infantilă. Totuşi nu în fiecari zi un om apropiat îţi recunoaşte că este gay.Mai întîi am zâmbit. Adică m-a amuzat spiritul meu de observaţie adormit, care niciodată nu a remarcat vreo manifestare ieşită din comun, în comportamentul acestui om. Un bărbat în toată firea, pe care femeile nu-l excită, dar asta nu se afişa nicăieri şi niciodată.
Mai târziu am simţit un sentiment de recunoştinţă pentru acest om şi pentru faptul că a văzut în mine un confident. Pentru că mi-a încredinţat secretul său intim.După atâta timp în care ne cunoaştem a hotărât să-mi spună ce ascunde. De ce ascunde, de ce a hotărât să aibă încredere în mine? Cu toţii avem nevoie să fim noi înşine. Să fim cât mai apropae de ceea cu ce ne-a înzestrat mama natură. Avea nevoie să nu mai pretindă că este altcineva decât este în realitate.
M-am simţit chiar mai aproape de el, graţie acestei confesiuni pe care a făcut-o fără frica de a fi condamnat de mine. Oricum îi este frică să fie condamnat de alţii. M-a rugat foarte mult să nu spun despre asta unui alt om, un prieten comun. Pentru că acela nu l-ar înţelege şi l-ar renega. Şi pentru că nu vrea pe nimeni să dezamăgească. Dezamăgească…opriţi-vă aici un pic. Imaginaţi-vă că printre noi trăiesc oameni cărora atitudinea noastră le dictează un complex de inferioritate, un sentiment de ruşine pentru ceea ce sunt ei. Cine suntem noi să ne permitem această dojeneală morală? Ne asumăm dreptul de a condamna homosexualitatea, ca şi cum am condamna că afară e iarna, e ger aprig şi nouă asta nu ne place. Dar gerul nu devine mai bând din cauza asta. Şi nici oamenii cu orientare sexuală netradiţională nu devin mai puţini din cauza că nu-i acceptăm.
Precum bine ştiţi, în Uniunea Sovietică sex nu a existat. Apoi am descoperit cu toţii că el exista, doar că nimeni nu vroia să-l recunoască drept ceva frumos şi absolut necesar pentru fiecare om. Apoi a venit dezlegarea la sex, iar oamenii, sălbatici fiind după atâta abstinenţă informaţională, au început să transmită unii altora boli şi infecţii, pentru că prezervativul cică fură din plăcere. Apoi prin intermediul artei şi culturii a început tot mai frecvent să fie rostit cuvântul gay.
Personal, am auzit prima dată cuvântul gay, prin 1991, când aveam 12 ani, fiind fana lui Freddy Mercury, atunci când acesta a murit. Şi când toată lumea zicea că a murit de SIDA, din cauza că era gay. Apoi tot mai mulţi artişti-gay au început să se regăsească printre preferinţele mele muzicale. Apoi am început să călătoresc şi să văd diverse culturi şi societăţi. Am ajuns prin SUA, în Massachusettes. Acolo am aflat cum un stat, din cele 50 ale Americii, poate să decidă, dacă vrea, legalizarea căsătoriilor între găy, fără ca să ţină cont de faptul că în alte state din aceeași țară aceste căsătorii nu pot avea loc. Apoi am fost în Olanda şi am văzut familii puternice, cu mulţi copii, şi cele mai vesele petreceri de gay în preajma acelor copii, apoi am fost în Canada şi din nou am remarcat o convieţuire paşnică şi armonioasă în aceeşi societate a gaylor cu heterosexualii.
Aşadar toleranţa faţă de orientările sexuale, diferite decât a mea, este o calitate care în mod firesc s-a cultivat în mine de-a lungul timpului. Sunt un copil norocos, am crescut alături de părinţi care niciodată nu au manifestat intoleranţă faţă de orice fel de diferenţe de ordin etnic, rasial, de vârstă sau sex. Mai mult, părinţii mei sunt atât de normali, încât acum, văzând la tv promotori ai homofobiei, realizează cât gunoi există în capul feţelor bisericeşti şi schimbă postul.
De aceea, predicile lipsite de orice sens şi raţionament ale părintelui Văluţă, de rând cu promisiunile de răzbunare bisericească ale tuturor businesmanilor bisericeşti de la noi, mi se par întruchiparea stagnării şi nimicniciei, băgate cu multă iscusinţă în sufletele disperate de atâta sărăcie şi dezordine ale moldovenilor. Nu de aici ni se trag necazurile.
Mi se pare îngrozitor să trăieşti într-o societate ortodoxă, în care zilnic cineva se spânzură de dor de mamă, sau se omoară pentru bani, sau violează copii, dar care nu tolearează şi nu acceptă fenomene inofensive, fireşti, atât de intime, dar atât de esenţiale pentru fiecare om. Cred că sexualitatea şi sexul în viaţa noastră pot fi o mare binecuvântare, dar şi o sursă de continuă suferinţă. Depinde de societate, de anturaj, de necesităţile şi mai ales experienţele la care este supus omul în viaţa sa intimă.
Noi avem nevoie de aprobarea celor din jur, avem nevoie de confidenţe, avem nevoie să ne armonizăm cu lumea dură în care trăim. Suntem animale sociale.Neacceptând un fenomen care există de când e lumea şi pâmântul şi care nu se transmite prin propagandă, necăjim oamenii din jur şi îi băgăm în cuşti. De ce? Pentru că ei nu sunt ca noi.
Dragul meu prieten. Sper că mesajul meu nu te va întrista. Pentru că nu ţi-am dezvăluit identitatea. Îţi mulţumesc că mi te-ai deschis. Acum aş vrea să-ţi fiu şi mai aproape.
P.S. Reprezentanţii diasporei moldoveneşti din străinătate au cerut autorităţilor din Moldova să voteze cât mai urgent legea antidiscriminare. Biserica noastră şi acolo vede laba homosexuală atotcotropitoare, susţinând că i-a verificat pe cei din diasporă şi că şi acei reprezentanți sunt gay. Iată şi răspunsul nostru.
Noroc de mine. Eu nu fac parte din blogosfera moldovenească. Pentru că mai jios de atât nu se putea. Pentru mine, dacă aș fi fost numită un câine turbat sau măcar o cățea turbată – ar fi fost o adevărată onoare. Sincer, eu absolut deloc nu m-am simţit ofensată cândva de replica lui Muruianu. Ba mai mult, am luat-o ca un compliment. Pentru că un câine turbă nu de viaţă bună. Turbat devine câinele fără stăpân. Aşa mi se păreau până nu demult şi blogherii noştri. Liberi, coloraţi, unici şi turbaţi. Şi asta era minunat. A fost adică….
Dragi navigatori de bloguri. Cei care ar da “un ban” pe blogosfera moldovenească. De acum o săptămână aceasta nu mai reprezintă câini turbaţi. S-a găsit un stâpân să-i vaccineze. Felicitări pentru stăpân, nu şi pentru câini. De aici încolo, ei se vor hodini pe pernuţe de catifea şi nu vor mai sorbi bere ieftină. De aici încolo, ei vor merge în workshopuri de bune maniere, se vor spăla la fund cu premii împărţite tot de stăpân, se vor linge unii pe alţii la fundişor şi vor transforma Blogovăţul în cea mai mare competiţie de lins la fund. Iar cel care va linge cel mai iscusit, va avea avea mulţi, mulţi , mulţi, mulţi…..bani.
Cineva mi-a spus că cel mai corect este să nu scrii nici de rău, nici de bine. Asta îl enervează pe stăpân foarte tare. Eu n-am putut. De-o săptămână trăiesc o mare decepţie. S-au dus 20 de căini turbaţi şi s-au întors aproape tot atâţia miei. Tot ce pot spune despre voi, se încadrează în 1,45 min din îndrăgitul meu meu film cu desene animate – Mowgli. Nu vă pierdeţi prea mult timpul. Urmăriţi acest video de la 16.10 şi până la 18.05. Succes şi adio, ex-câini turbaţi.
P.S. Propun să nu mai amânaţi mult cu această idee. Offline-le trebuie urgent comercializate. Se poate face o minunată afacere din asta. Multă lume e gata să plătească pentru un cântat în dudcă, bine organizat.
Acum o lună, din numele Jurnal TV, am invitat bloggerii la un offline, ca să vedem ce se poate face cu blestematele gherete din Chişinău. Şi noi am avut apă dulce şi biscuiţi.Şi ora era de seară, când toţi demult terminaseră munca. Ştiţi câţi au venit din cei invitaţi? Nici unul. Şi chiar dacă veneau, asta nu le-ar fi iertat prosti-tuarea noţiunii de blogger.
Vă pregătesc un fotoreportaj superb din ultima mea călătorie în paradis. Dar până atunci, urgent uitaţi-vă la acest reportaj, realizat de colegii mei. Şi nu uitaţi să puneţi un like. Concluzia: prezenţa şi comunicarea ta din lumea virtuală cum ţi se pare acum? Penibilă, haioasă, lipsită de sens sau absolut necesară….
