De-ale mele

Pe cei doi ușor îi observ în mulțime. Eu stau pe loc, eu aștept pe cineva. Ei stau pe loc într-un șuvoi de oameni și morsoacă o emoție. În jurul nostru lumea ca într-un furnicar, intră și iese, intră și iese din metrou. Pentru mine și pentru cei doi îndrăgostiți timpul s-a oprit. Eu mai am de așteptat pe cineva, ei par a fi foarte nerăbdători să miște timpul din loc.
Ea îi spune ceva, ghicesc după un soi de limbaj al copului, că ea îl roagă pe el să n-o părăsească. El o mai sărută o dată, știind că nu poate să-i facă pe plac. Adică poate, dat nu vrea.Ea are capul plecat, se agață, ca o furnică, de degetul lui mic. Îl ține strâns și nu-i permite să evadeze. El revine cu un nou sărut. Așa el se scuză pentru că o lasă.Ea înțelege că acest sărut nu înseamnă nimic. Ba nu, înseamnă prea mult. Și flacăra ultimei sale speranțe începe să se stingă. E un obicei prost să te desparți prin sărut. Încă Îl mai ține de degetul mic. Acest deget mic e ca o dovadă a inevitabilului. El se mai reține, mai mult din compasiuneși din nou o sărută, dar deja mai nervos. Ea, ca un șoricel prins în borcan, începe să-și simtă obosită umilința. Eliberează degetul cel mic al marii iubiri și îl privește cum pleacă. El pășește ușurat, ea rămâne ca o stană de piatră. Apoi, cu capul între umeri, pleacă și ea.

P.S. Viața noastră e plină de astfel de scene. Cândva, în multe dintre ele, fiecare dintre noi a fost ca actor. Dar nu știu cum, atunci când asist la un spectacol ca ăsta, la gura unui metrou, uit de ale mele și mă întreb dacă acolo, undeva sus, este cineva care are grijă cumva să echilibreze lucrurile în univers. Nu îndată, măcar peste un timp. Și dacă iubirea fără suferință nu se poate, oare în contabilitatea aia de sus, e cineva să pună la depozit pentru fiecare dintre noi niște grame de fericire, în schimbul unor suferințe mai vechi? Eu simt că da.

Aceste poze au fost făcute săptămâna trecută. Mă gândeam să scriu despre starea în care a ajuns clădirea Primăriei şi o nouă invenţie a primarului pe care s-au dat bani, dar arată ca naiba. Parcă am avut o ciuică. Ştiam eu că o să am nevoie de pozele astea amarnic de triste. Azi s-a trezit ochiul de veghe, garda moravurilor bloghereşti.  Şi s-a apucat să-şi scufunde degetelul arătător în obrazul curat şi inocent.

Uite că a venit şi momentul să mă iau în dinţi cu dulăii turbaţi (acesta este un compliment). E vorba de o mână de (blo)guri, poate prea neocupate, care au zel şi mai ales timp să critice cu o poftă inexplicabilă un panou publicitar cu Sare şi Piper, apărut recent pe clădirea Primăriei. Pe jerpelita clădire a Primăriei.

Acest spaţiu publicitar există pe Primărie de cel puţin 10 ani. Este şi cel mai tare, cel mai onorabil loc de plasare a publicităţii în Chişinău. E bun pentru că e mare, pentru că e în centru şi pentru că trec pe acolo zilnic mulţi, mulţi oameni. E un loc al vedetelor de televiziune, dacă vreţi. Şi asta nu am inventat-o eu. Nu înzadar, acum 10 ani, pe vremea când fetele roşcate încă îşi ştergeau mucii, iar baieţii fără măsele de minte visau să repare cariile, o televiziune precum ProTV, care nu prea avea bani de marketing stradal, a scos un pumn de bani ca să o plaseze pe Angela Gonţa acolo – cea mai mare vedetă a postului. Nu înzadar acum jumătate de an, Jurnal TV a făcut acelaşi lucru cu ştirile prezentate de Stela Popa şi Alecu Mătrăgună şi mai apoi cu Mai pe Scurt-ul lui Constantin Cheianu, iar acum uite că ne-a venit şi nouă rândul, celor de la Sare şi Piper. Că de, facem şi noi un show zilnic în direct, cu gastronomie,umor, invitaţi şi de toate. Nu e tocmai showul tuturor. Că nici ora nu e pentru toţi şi nici conţinutul. Dar e un show care se vinde bine, care are un rating la care mulţi visează şi e tocmai bun de promovat vara. În toamnă o să le vină râdul la alţii. Aşa-i în televiziune. Când îţi vine rândul, atunci îţi vine. Din păcate, anteriorul panou, fiind mai mult timp pe clădirea primăriei, a cam fost ars de soare şi vânt. Ăsta fiind probabil şi motivul pentru care gurile flămânde de carne şi sânge nu i-au acordat atenţie. Sau poate apariţia a 3 feţe drăguţe, zâmbăreţe, pe clădirea Primăriei, a fost chiar ca sarea în ochiul de veghe, provocând un grav acces de alergie mintală. Dar care să fie motivul? Şi de ce doar azi a apărut acest motiv?

Risc să presupun că aceste critici au apărut nu din cauza panoului propriu zis. Aşa cum am mai zis, deşi  panoul există de mai bine de 10 ani pe Primărie, nimeni nu-l observa până azi . Criticile au curs pentru că am apărut eu acolo. Mie, de fapt, mi s-a reproşat lipsa de consecvenţă. Cum am îndrăznit eu să deschid gura împotriva demolării clădirilor istorice din Chişinău şi apoi să apar pe un panou publicitar care ascunde frumuseţe de Primărie. Că nu e corect să militez pentru salvarea clădirilor vechi şi să apar pe un panou publicitar care acoperă tencuială şi vopsea jerpelită. Şi dacă lupt împotriva gheretelor, de ce oare aş îndrăzni să cumpăr o apă plată dintr-o gheretă. Şi dacă nu-mi place cum pute în Chişinău, de ce oare îndrăznesc să mai respir.

Când te-ai gândi, noi fără să vrem, am făcut cum era mai bine. Am acoperit cu o frumuseţe de panou, colorat, viu, plin de bucurie, o clădire într-o fază nefericită a existenţei sale.

Acum seriios, dragi guri, spre deosebire de voi, care numai cu scrisul sunteţi, eu mi-am mişcat fundul la proteste în stradă ,atunci când am simţit acest lucru. Am ieşit şi am strigat de dragul monumentelor istorice şi împotriva gheretelor, de rând cu alţi oameni şi am trăit sinchiseala protestatarului începător. Credeţi-mă e foarte jenant, mai ales primele dăţi. Când se holbează la tine tot prostul şi arată la tine cu degetul considerând că tu eşti un prost care crede că cineva îl va auzi şi va ţine cont de protestul său. Eu însă asta am făcut. Pentru că sunt consecventă. Şi pentru că îmi pasă, iar când a fost nevoie să demonstrez că îmi pasă, nu am stat să întind fraze lungi pe bloguri, ci am învins  disconfortul ieşirii din comoda mea găoace şi l-am confruntat pe primar. Iar voi aţi stat în faţa ecranelor azurii şi aţi aplaudat. Şi pentru că eu am făcut asta, iar voi nu, îmi voi permite să aleg, cu inima împăcată, cîntre a fi consecventă sau a fi extrem de consecventă. Criticile selective la adresa aceluiaşi subiect – asta sigur e lipsă de consecvenţă.N-am văzut pe nici unul dintre voi pe acolo, dar vă cred că vă pasă. Însă nu mai mult decât mie. Şi asta nu are nici o legătură cu apariţia mea pe un panou publicitar. Îndrăznesc să cred că apariţia unei lăzi de bere sau a unui telefon mobil nu ar fi stârnit atâta nedumerire. Dar clădirea jerlepită a Primăriei, tot acoperită cu panou rămânea.

Sfidarea panourilor publicitare este obligaţia corporaţiilor mari, care sunt cei mai fideli şi bogaţi clienţi ai agenţiilor care administrează aceste panouri. Iar demolarea lor ţine de puterea legii şi a celor care trebuie să o aplice. Ştiu că aţi fi vrut de la mine, să urc pe Primărie şi să rup cămaşa împotriva panourilor publicitare ca voi să aveţi despre ce scrie. Altă dată. Mai ieşiţi şi voi.  Iar mai poi, duceţi-vă la offlinuri cu toţi dobitocii care şi-au imaginat că-s Dumnezeu şi lingeţi gurile striclelor de bere împărţite degeaba. Cred că e vorba de un banal exces de zel. Zelul de a hămăi. Nu trebuie, păstraţi-vă. Încă o să mai vină timpul.

Iar apariţia emisiunii noastre pe un panou publicitar ca cel din centru nu e doar o posibiliate de promovare a televiziunii la care muncesc, ci şi a emisiunii în care sunt lăsată să militez împotriva gheretelor şi demolării monumentelor istorice.

În plus, ceea ce moldovanul consideră fală, lipsă de modestie şi bun gust, în lumea civilizată este o simplă şi eficientă metodă de a-ţi promova vedetele postului – să le pui în capul meseu, în cel mai de frunte loc. Înclusiv pentru ca oamenii să se asocieze cu toate valorile acestor vedete Şi da, noi suntem vedetele postului nostru, de rând cu toţi ceilalţi care au apărut şi vor mai apărea pe panouri publicitare. Iar lipsă de consecvenţă între proteste şi apariţie pe panoul publicitar agaţăat de o clădire veche într-un pseudo centru istoric este tot atât de evidentă cât şi legătura directă între coada vacii şi ştampila primăriei.

Apropos, nici în cele mai râvnite aşteptări nu am fi putut obţine un marketing mai bun decât cel pe care l-am avut chiar din prima zi de apariţie pe Primărie, graţie vouă. Pentru asta, pentru asta, pentru asta…Давай дасфидания !

Azi am aflat cine-s eroii dn povești ai copiilor mei. Bine, ei sunt mulți și se mai schimbă de-a lungul timpului. Am început cu zâne zburătoare și căpșunele vorbitoare și am ajuns la lucruri mult mai serioase. Am fost, ca să zic așa, suprinsă. Există la ei o ligă. Liga Elanilor Pleșuvi. El Grande Brânzaru este Șeful elanilor, Sonic, Sonea și Manic sunt Sonic Underground – gașcă de arici, Cap Pătrat – răul care vrea pe toți să-i transfforme în roboți,Șapte Puncte, Degete Puturoase și Dos Noduros – 3 veverițe prietene, Față Roșie – vrăjitoarea, Albinuța Uki, Prințesa Barbă Moale. Bună gașcă.

Olia Tira a fost azi la emisiune cu noua sa achiziție: un cățel cît o palmă, pe care l-a numit Funtic. L-a primit în dar la nuntă.

Am avut și noi eroi de copilărie. Buratino, Malvina, Carabas Barabas, Eojik v Tumane, Leopold, Deadea Fiodor, Matroskin. Am avut și Maria Mirabela, Harap Alb, Statu Palmă Barbă Cot, Făt Frumos, Ileana Cosânzeana, Baba Cloanța. Dar parcă eroii noștri erau, mai nu știu cum mai omănoși sau poate mai primitivi. Ce fel de veveriță e asta pe nume Dos Noduros sau Degete Puturoase sau Prințesa Barbă Moale? Asta e clar că are probleme.În schimb, numele lor sună mai vesel. Și îți spun multe despre personaje. Mai ales îmi plac intonațiile de comunicare preluate de copii din desenele animate de azi. Noi pe vremuri auzeam intonații seci din producțiile sovietice și cu mai multe vocale și semne de exclamare din cele românești. Acum însă comunicarea în desene animate a devenit foarte teatralizată, foarte emotivă. Și n-aș zice că mă supără acest lucru. Cert e, că desenele animate au un impact mult mai mare asupra copiilor, decît cel pe care ni-l imaginăm noi.