De-ale mele

1,2,3,4,5,6,9,10…În ultima vreme, fiind la volan, am făcut un obicei din a număra câţi şoferi îmi vor trece prin faţă,până se va găsi unul care îmi va oferi prioritate.  Mă uit în ochi la fiecare, încerc să-i prind privirea, mă amuz, mă distrez, le dau semne că aş vrea să ies din parcare sau dintr-o intersecţie nedirijată de semafor şi îi număr.

Nivelul de cultura a unei societăţi poate fi apreciat şi prin prisma comportamentului în trafic. De ce nu? Vă mai amintiţi, cândva demult, după ce vizitam România, am trăit cu toţii un şoc cultural când am aflat că pietonii de acolo au prioritate şi că şoferii tot timpul stopează în faţa unui pieton, chiar şi dacă nu sunt în preajma unei zebre.

Apoi am gustat din cultura traficului din Europa. Despre asta chiar nu are rost să vorbesc mult. Atât pot să spun: e plăcut. Plăcut când oamenii găsesc în scara lor de valori sau pur şi simplu în orizontul bunului lor simţ şi obişnuinţa de a fi corecţi, drăguţi şi binevoitori între ei, şoferii, dar şi cu pietonii. Credeţi că e doar vorba de amenzi? Fie şi-aşa. Dacă prin amenzi se educă bunul simţ, sunt adepta celor mai usturătoare pedepse. Pentru ca de frică, şoferii să fie şi oameni. Dacă nu vor să fie oameni, aşa, fără nici un pretext sau condiţii.

Şi acum să revenim la Chişinău. Ziua în care voi fi cu adevărat suprinsă va fi aceea când măcar un şofer de maxi-taxi sau un şofer de taxi va face un gest ieşit din comun: va lăsa conştient un pieton să-i traverseze calea sau un alt şofer să i-o ia pe dinainte. Aşadar, cea mai joasă castă de şoferi în capitală, sunt ăia pentru care traficul nu este doar un segment de traversat de la o destinaţe la alta, ci o sursă de venit. Atâta timp cât pentru un om de la noi un ceva de uz comun, este şi o sursă de câştig, imediat individul în cauză consideră că îi poate fi justificată nesimţirea. Aceea de a fi atât de grăbit, încît poate ignora un grup de pietoni aşteptând să treverseze pe zebră, aceea de a nu observa un alt şofer care-i cere prin semnal să treacă în faţă. El je lucrează pentru stăpân, el je câştigă bani pentru familie, nu s-a dus ca alţii în Italia la munci. Şi fiecare minut ratat pe manifestări de bun simţ, înseamnă pentru el un băţ de cârnaţ sau un pachet de ţigăro sau pivă ratată sau o cartelă de reîncărcare pentru unul dintre cele 2 tilifoane la care vorbeşte mai tot timpul.

O altă castă de participanţi în trafic sunt proprietarii de maşini mari şi luxoase. Atât de mari, încît te sufocă prin obrăznicie şi atât de luxoase, încât nici  nu îndrăzneşti să te aştepţi la manifestări de bun simţ de la şofer. Singurul detaliu care-i deosebeşte de casta cea mai de jos, este doar preţul maşinii. În rest, la fel de nesimţiti şi mai ales grăbiţi. Şi dacă pe şoferii de maxi-taxi de obicei îi înjur, că ei mai mereu au geamul întredeschis. Pe şoferii de maşini luxoase,cu geamuri închise şi cu mult aer condiţionat în interior, îi claxonez la fel de tare şi mult, cum mă claxonează ei, atunci când scapă trenul şi se grăbesc. Ce mult mă bucur însă, dacă marele lor elan este strivit de culoarea galbenă a semaforului la care ne întîlnim din nou, chiar dacă el mă claxona aşa de parcă ne vedem ultima dată. Ei mă învaţă să nu mă grăbesc nicăieri. Ei mă ajută să desenez profilul idiotului în trafic.

Mai avem o categorie de participanţi în trafic. Îi poţi ghici după anumite manevre stupide şi inutitle pe care le fac. Şi poate după câteva jucării de pluş. Corect. La şoferiţe mă refer. Azi, putea să se întîmple un al 3-lea război mondial, până când o blondă se hotăra cum să iasă dintr-o intersecţie aşa ca să se pacrheze imediat. Această matematică complicată din capul fetei a creat o coadă lungă de maşini, în care mă aflam şi eu. Aici s-au manifestat un taximetrist, ca de obicei, nu prea familiarizat cu noţiuni de toleranţă, simţul umorului, ironie, şi când s-a apucat să facă ordine….of.of.of, vai de capul fetei. Sunt totalmente de-acord. Femeile la volan sunt o altă extremă a categoriilor menţionate mai sus. Ezită cam mult şi nu sunt mai puţin agresive.

1,2,3,4,5,8,10….Şofezi? Câte maşini îţi trec prin faţă, până te lasă vreunul să ieşi, în sfârşit din intersecţie.

Şi la tine pietonii se uită, de parcă au primit o cărămidă în cap, când te opreşti şi îi laşi pe ei să treacă primii?

Nu sunt o şoferiţă exemplară. Şi eu uneori, mai ales la prânz, mă grăbesc. Şi eu am în zonă o trecere de pietoni  prea aglomerată şi dacă vreau să fiu foarte politicoasă, stau până diseară ca să treacă toţi pietonii. Încerc să cultiv în mine o şoferiţă mai puţin grăbită, şi mai ales mai puţin nesimţită. O cresc şi o laud în mine, atunci când mă opresc automat,vâzând măcar şi un om care ezită să traverseze o trecere fără semafor. Ce să mai zic de surpriza de pe faţa unui şofer pe care îl las să o ia în faţă, dacă-i dă în foc borşul acasă. Oare poate funcţiona şi aici modelul de educaţie prin propriul exemplu şi dacă da, câţi ani durează asta? Că eu aş fi gata să mai aştept…

Nu stiu daca e o coincidenta comoda, dar e un soi de plecaciune si un multumesc pentru doua reviste concurente din MD.

In primavara asta am trait o adevarata revelatie. Sau m-am maturizat sau imbatrinesc sau asa mi-i catatura si-mi place la nebunie un fel anume de muzica care nu se mai face. L-am descoperit pe Eugen Doga. Va rog, nu ma luati pe sus, fie pentru patriotism exagerat, fie pentru unul intirziat. M-am simtit atit de mindra ca e de-al nostru. Are d-lui iesiri mai putin sentimentale, ca si orice artist. Dar cine nu le are, din cei care isi inteleg valoarea si vor ca cei care exploateaza aceasta valoarea sa plateasca si drepturi de autor. Dar nu-i despre bani vorba. Despre ani e vorba. Diferenta de ani si prapastia pe care o genereaza aceasta diferenta intre generatii. Cind spun unui coleg mai tinar ca am vazut in weekend un film sovietic, se mira si ma intreaba: de ce sovietic, sunt atitea filme americane sau europene, bune de vazut? Eu ii raspund prin aceeasi intrebare, doar ca sunt inveresate filmele. Si azi ma inebunesc Служебный Роман si Осенний марафон, Покровские ворота si Mосква слезам не верит. Ador infantilismul acelor vremuri,chiteala obtinuta de sub tejgheli, pudicul exagerat amestecat cu desfraul camuflat si mai ales…muzica.

Acum o luna si ceva am gazduit Balul de Primavara al revistei Aquarelle. Mentionez acest eveniment, pentru ca in cadrul Balului a fost organizat proiectul intitulat Tezaurul Moldovei, unde interpretii nostri mai tineri au cintat live cele mai frumoase melodii ale copilariei si adolescentei mele. Culmea a fost sa descopar ca mai mult de jumatate din ele au fost compuse de Eugen Doga. De ce am fost surprinsa? Pentru ca traiam cu impresia gresita ca maestrul a compus doar valsuri si muzica de film. Nu stiam insa ca o gramada buna de hituri din acei ani, interpretate de Anastasia Lazariuc si Iurie Sadovnic, Nadejda Cepraga, Sofia Rotaru si multi altii, au aparut gratie lui Eugen Doga. Fac o legatura poate neinspirata, dar atit de apropiata sufletului meu, intre muzica din filmele sovietice si operele lui Doga, pentru ca imi trezesc aceleasi emotii. Emotii asemanatoare cu cele pe care le am uitindu-ma in poze la parintii mei tineri, frumosi si indragostiti, mergind cu prietenii la parada de 9 mai. Mamica cu buchetul de lacramioare, atit de proaspata si visatoare. Taticul, inalt ca un pin din Carpati, cu бакенбарзий mindri. Atunci, dupa bal, mi-am zis ca am pierdut deja prea mult din Doga si i-am ramas recunoscatoare Angelei Sirbu, redactor-sef Aquarelle, pentru nevoia pe care a simtit-o de a aduce un omagiu acestui foarte, foarte mare compozitor. Trebuie sa recuperez, m-am gindit. Sa-l ascult mai mult, sa-l descopar. Ce stiam eu despre Doga? Ca a scris muzica pentru filmul la care am plins mult in copilarie: Mой ласковый и нежный зверь, a scris imnul orasului Chisinau :Мой белый город, are o casa chiar in centrul Chisinaului, o casa frumoasa si foarte scumpa, dar locuieste mai mult la Moscova, se cam judeca si cistiga procesele cu toti care-i folosesc operele fara sa-i plateasca drepturile de autor sau macar sa-i ceara permisiunea si este un interlocutor cam incomod pentru ca spune multor lucruri pe nume.

Cei de la Vip Magazin, in editia aniversara de 7 ani, lansata in aceasta luna, mi-au facut un cadou extraordinar. Presupun ca si voua o sa va placa, daca va veti grabi sa gasiti revista. Aniversarea Vip Magazin s-ar putea trece fara o petrecere scumpa si ordinara, dar sigur nu ar fi fost la fel de memorabila fara ceea ce au inserat baietii in interior. Un supliment cu legenda lui Eugen Doga si un CD pe care nu mai opresc sa-l ascult de citeva zile in masina. Sa vedeti insa fetele mele ce bucurie au sa auda Maria Mirabela, iar eu valsuri si soundtrackuri de filme dureros de dragi – toate nascute in imaginatia unui om cu har, indragostit, inrobit de cele 7 note muzicale si variatiile care le poate face cu acestea, cunoscindu-le la perfectie. De obicei, ma plictisesc discutiile cu un artist despe ce, cind, cum si de ce il inspira. Or in cazul lui Eugen Doga, as asculta cu atentie povesti despre muza, crize de inspiratie, talent omagiat prea tirziu.

Revin la inceputul acestei relatari. 2 reviste concurente s-au pus pe aceeasi lungime de unda si mi l-au daruit pe Eugen Doga. Ei de ce sa nu scriu eu despre asta ca despre o revelatie rara ca ploile in februarie, dar neasteptat de placuta ca un sarut cu cineva pe care-l cunosti demult, dar nu-ti inchipuiai ca pupa atit de bine.

Am fost prima care s-a bucurat de vestea ca vom avea pe 7 mai un Orasel European in PMAN. Prima din colegii mei de emisiune. Si le-am zis: trebuie neapart de mers acolo. Va fi concert, va fi gastronomia mai multor tari. Trebuie de mers si de sustinut cu prezenta o intiativa atit de frumoasa. Uir gonna hev a nais pati! Am mai vazut asa ceva in Europa. Oare si la noi se va face?

Nici nu vreau sa stiu cine a fost regizorul acestei cumatrii. Ca daca ar fi vreun prieten de-al meu, m-as abtine de la comentarii.Prietenia oricum e mai scumpa decit adevarul….sau nu?
Mi-am pus aparatul de 3 tone in git. Ca de…., poate prind niste poze bune. Am profitat de pauza de prinz de la TEDx si in loc sa stau cuminte o ora, cu baieti destepti la masa si s-o fac si eu pe desteapta, m-am dus in PMAN.

Aparatul meu a ramas intact, rezervele mele de admiratie la fel. Oraselul asta European, in loc sa ma intilneasca cu atmosfera de sarbatoare, m-a prin in capcana unei expozitii de tot felul de organizatii europene, ONG-ri samd care m-au invadat cu o tona de copaci degeaba taiati, adica brosuri, inutile, pe care eu, cum ii sta in firea unui om dezamagit, le-am si aruncat la gunoi. Pun pariu ca toata lumea a facut la fel. Brosurile astea nu-s bune nici de curatat peste pe ele, ca put a vopsea proaspata de tipografie.Acesta este spam curat. Si eu sunt necrutatoare cu spamul. Am mai vazut eu bugete de brosuri la viata mea. Bani destui, ca sa-i folosesti ceva mai creativ. Macar asa cum au facut polonezii la standul lor, adunind zimbete de la trecatori pentru copii bolnavi din lumea intreaga. Idee buna, ieftina si usor de consumat.
Tot oraselul arata ca un mic talciok, din corturi de plastic, care inca de la “minunatul” iarmaroc de iarna imi provoaca alergie.

Despre gastronomie vreti sa va spun?
Am venit exact la ora la care se anunta inceputul manifestatiei. Multe tavi, cratite, erau deja bune de lins. Deci se putea preconiza o cantitate de bucate traditionale de cel putin 5 ori mai mare. Ca moldovenii sunt multi si le place sa se inghesuie cind e degeaba. Sunt impotriva a tot ce e degeaba. Un pret simbolic, cu siguranta, ar fi facut putina ordine printre flaminzii nostri. Nu e de mirare ca bucatarii care ofereau mincarea, nu mai aveau de unde afisa un zimbet reporterului nostru, care s-a dus sa afle ce gust are Europa.
In plus, o alta idee neinspirata a organizatorilor a fost sa-i bage lui Andrei Porubin texte obligatorii de rostit. Despre tot felul de lucruri, performante, valori si principii. Si in loc oamenii sa guste din bahlava, ravioli si paella pe ritmuri muzicale, acestia ascultau textele interminabile din scena, de parca era radioul de la talciokul de pe vremuri. De parca distractia are partea ei obligatorie si partea ei de distractie. Bullshit….disctractia ori este ori nu-i. Si organizatorii, regizorii evenimentului, ar fi trebuit sa incerce sa se distreze ei mai intii in oraselul nostru european, ca sa vada cum e. Sunt sigura ca au apasat pe butoane si au baut bere ceha, iar a doua zi si-au trimis like-ri si multumiri necinstite pentru succesul evenimentului. N-a fost un succes. Pentru mine a fos o dezamagire.M-ati amagit si la anul n-o sa-i mai chem pe colegi in PMAN. Poate daca mai navigati internetul, mai mergeti prin lume si vedeti cum e posibil sa organizezi o sarbatoare fara corturi albastre, fara brosuri si fara texte interminabile in scena. Noroc de Vasile Botnaru. Am si eu o amintire dupa aceasta sarbatoare. Emotia nu este una trucata.Pur si simplu, cu o tona de brosuri grele in spate, m-am bucurat sa revad o cunostinta. Inspiratieeeee va doresc.

De asta nu-mi place să scriu sms-ri de Paşte şi Crăciun….pentru că mă zacalibesc.Şi pentru că eu nu vreau să zacalibesc pe nimeni. Mai degrabă sun. Sau nu sun. E mai bine sa suni. Doar pe cine vrei tu.

De asta, probabil, am sarit peste toate urarile prilejuite de sarbatori, in speranta ca ma veti intelege. Vreau sa fiu sincera cu voi. E ceva ce nu mi se pare normal in toate aceste obiceiuri. Intii de toate superficialitatea cu care se tine un post. De aici, se uita cu tinjeala la carne, dincolo trage la tigari de-i crapa falcile. Evlaviosii iesiti din post si scapati la masa de sarbatoare. Oua inrosite cu, сhimicale. Mincare facuta joi-vineri si consumata timp de-o saptamina. Pasca si cozoncaci cu tonele, care se usuca undeva, in bucatarie. Da eu mai bine nu ma duc ipocrita la slujba de Inviere, decit sa ma duc cu 5 min inainte de a stropi preotul slanina, casul, si ouale cu agheasma. Am fost anul trecut. Diajiuns. Fie ma duc si stau cuminte toata slujba si ma las patrunsa de atmosfera, fie dorm pacatoasa. Dar nu incerc eu sa bifez de forma niste obiceiuri, in speranta ca Doamne Doamne e ocupat cu pacate mai grave, taman atunci cind fac ceva pe dos.
Ploua cu primavara. Mai. Luna mai. Sunt din nou o chisinauianca fericita. Mi se intimpla atit de rar pe parcursul unui an sa ma bucur de orasul nostru, incit vreau neaparat sa punctez momentul. Este singura luna din an cind Chisinau are un stapin, pe bune. Stapinul se numeste Mai si tine cam o luna.O luna de miresme imbatatoare, strazi nocturne, pustii si usor afectate de umbrele frunzelor proaspete. N-ar strica sa vindem pachete turistice: Chisinaul in mai. Mai verde, mai proaspat, mai curat, mai rar. A ramas doar o luna, iar eu tot nu stiu cine ar putea indeplini anul intreg functiile lunii Mai. Unul e balamut, altul necunoscut, unul e de forma, altul e mai batrin decit anii pe care ii are. Eu nu mai vreau sa aleg raul cel mai mic. Dar oare e cum vreau eu?

Ciotcos, pradvinutyi, fishka…..3 cuvinte care le aud atunci cînd este caracterizat un individ prikolinyi.
Bun, putem și altfel…..Fain, modern, cu un vino-n coace…iată cele 3 cuvinte care nu ne vin pe limbă cînd vrem să caracterizăm un individ mișto. Cine nu știe rusa, nu este moldovean…am auzit-o cîteva zile în urmă. Și dacă tot vorbim acest velikii și magucii yazyk, de ce să ne obosim? E atît de clasno, cînd nu trebuie să te chinui, cuvintele curg, iar tu ești de-a locului, fără strâmbăciuni, cum se spune la noi despre cei care se străduie să vorbească o română ecologic-pură.
Nu, nu mă apuc iar să torn gaz pe foc în,puțin cam șifonata noastră, problemă lingvistică. Spuneți-i cum vreți. Dar să știți, că cei care-i spun moldovenească, nu-s nici ciotcoși, nici pradvinutye și nici nu cred că au vreo fishkă…..Există un antonim pentru cele 3 cuvinte de mai sus: tot l-am auzit de la alții…nu, nu, nu, eu nu folosesc un limbaj atît de infect…eu îmi forțez mușchiul ca să găsesc un cuvînt similar pentru tormoz…dar uite că nu-mi vine. Oricum acesta era doar un apropos la observațiile mele visavis de ce se consideră în zilele noastre ciotcos, pradvinutyi, fishka…(inspirat dintr-un dialog în berărie)

Așa dar să începem cu aspectul: ghete, nu pantofi cu botul ascuțit, tăiat sau lăcuit. Se acceptă cu un bot rotund, dar numai la ocazii speciale. Băieții prikolinye poartă ghete sport albe. De dorit mai uzate, mai șiorsăite, alt cuvînt foarte colorat, aceasta vorbind despre stagiul lor de băiat prikolinyi. Mai departe, cică nu se mai poartă maiou sub cămășă. Cică e bycism. Da mie-mi place. Se poartă maiouri, gen polo, cu gulerul ridicat. Ăsta mi se pare deja un pont(tot un cuvînt bun) exagerat. Croiala hainelor, calitatea stofelor, este mai ales dictată de condiții climaterice. Pentru că, în afară de necesitatea de a ascunde organele intime, hainele mai au menirea să ne protejeze de schimbări climaterice…și mai apoi, în ultimul rând, să mai și corespundă modei. Ce fel de condiții climaterice îi fac pe băieții ciotcoși să-și ridice gulerul la tricou?, habar n-am …poate îi suflă pe după gît?
Mergem mai sus și nu găsim la un băiat ciotcos o tunsoare cuminte, scurtă și lipsită de personalitate. Găsim o dezordine, un fel de “numa m-am sculat”. În sfîrșit, păr mai lung, în sfârșit fără cărări, în sfîrșit o tunsoare cu mai multe posibilități de aranjare.
Băiatul ciotcos, categoric pufnește în râs de la cuvîntul borsetcă. Poartă iarna, altfel decît taică-su, fularul în jurul gâtului. Și la fel ca și băieții din Uniunea în care toată Moldova visează să ajungă, dacă s-ar putea fără ca să facă nimic pentru asta, schimbă zilnic doar chiloții, șosetele și partea de sus. Cea de jos, pînă nu se extinde cu încă două funduri, pînă nu face găuri sau se decolorează nu este schimbată cu altă pereche de pantaloni. Băiatul ciotcos nu-i prea mers la biserică, are el motive serioase pentru asta. Probabil crede că însurătoarea nu-i pentru el. Iar studiile, care arată că în sec 21 bărbații, mai mult decît femeile, vor familie și copii, i se par o vrăjeală.El tot are nevoie să fie iubit și preferabil fără obligații. Adoră ciorapii cu dantela ușor trădată de lungimea fustei și nu înelege de ce ea și-i dă jos și face duș înainte ca să urce în pat cînd el îi spune clar: vreau să miroși a femeie, nu-ți da jos dantelele.Încă un detaliu important. Dacă nu știi o limbă străină, n-ai nici o șansă să pui mâna pe un băiat pradvinutîi,ciotcos. Păi cum ai să înțelegi tu numeroasele lui linkuri de pe facebook?
Aș mai continua…și dacă cineva se regăseșe în cele de mai sus și va mai crede că ironizez prea mult?
O grămadă de cuvinte și nici unul despre fete ciotcoase, pradvinutye, cu fishkă….Poate pentru că anume fetele fac o pasiune din a îmbrăca etichete pe oameni?