În ultimele două săptămâni de 2 ori mi-am pierdut portmoneul.
Prima dată, eclipsată de o supărare, l-am rătăcit în aeroportul din Stuttgart. Alergând, nebună de cap, l-am găsit în mâinile unei nemţoaice care căuta în el vreo carte de vizită cu telefonul meu, ca să mă poată anunţa că s-a găsit portmoneul. Despre onestitatea nemţilor am mai auzit şi înainte.
A doua oară, eclipsată de bucuria revederii unor oameni dragi, l-am pierdut fără să ştiu unde, ca a doua zi să fiu anunţată prin fb că portmoneul mă aşteaptă la Clubul 513. Iar eu nici măcar nu descoperisem încă că îmi lipseşte. Tare plăcut e să găseşti ceea ce nici nu ştiai că ai pierdut.
Acesta este un semn, ştiu. Prima dată poate fi o întâmplare, dar unde e a doua oară, poate fi şi a treia. M-am bucurat că onestitatea nemţească s-a regăsit şi într-un club din Chişinău. Mai jos îl vedeţi pe Andrei, barmenul de la 513, care aproape că s-a supărat când la întrebarea dacă toţi banii sunt pe loc, i-am spus că nu prea cred:) Toţi banii erau pe loc. Ar fi fost extraordinar să fie chiar mai mulţi decât pierdusem:)).
Mulţumesc, 513. Apropos, azi am aflat că Alexandrina Hristov va da un concert la 513 săptămâna viitoare.
La oameni acum e anotimpul filmelor: la tv sau online. Toţi caută, întreabă pe fb, aproape disperat, un film care să merite și cu care ulterior să se poată lăuda.Filme pe care să le vezi înainte să mori. Filme pe care să le vezi înainte de sfârşitul lumii. Filme care au marcat omenirea. Filme despre viaţă, filme despre moarte, filme despre dragoste.
Acest top mi s-a părut destul de bun. L-am găsit și am hotărât să-l păstrez pentru mine. Multe, foarte multe, dintre ele au fost, sunt si vor fi și pe la JURNALTV. Da, noi cu asta ne mândrim.Cu jumătate din filmele pe care nu le-aţi văzut din acest top liber puteţi mai apoi să vă lăudați. Și chiar dacă nu reușiți să le vedeți pe toate, țineți minte si reveniți la mine pe blog, ori de cîte ori vă apucă pofta de cinematografie bună. Continue Reading
Știați că îmi place să gătesc? Și că în ultima vreme, mai ales, visez la o carte mare și frumoasă, cu o copertă groasă și cu mult gust făcută, a celor mai delicioase și reușite bucate pe care le-am gătit în 2 ani de Sare și Piper. Din circa 800 de rețete încercate, minim jumătate au fost extraordinare ca și combinație de arome, ingrediente și texturi. Din 2010 încoace am aflat ce este pasta al dente, mojar, consome, ce este un gratin, un tarte tatin, un bouillabaisse, o bruschetta, ca puddingul englezesc are un echivalent in româna și se numește budincă. Știu să recunosc aroma condimentelor din bucătăria mea și să improvizez cu ele atunci când gătesc. Din 2010 am vorbit atât de mult despre ghimbir, încât ieri noaptea, când mi-am făcut un ceai din frunze de măslin, cu scorțișoară, cuișoare, miere și bineînțeles ghimbir, mă întrebam dar oare câtă lume, datorită emisiunii noastre de la Jurnal TV, au gustat și s-au îndrăgostit de ghimbir. Eu l-am cunoscut în condiții nefericite, lecuindu-mi rinichii obosiți de atâtea nașteri, dar m-am îndrăgostit de el pe viață și voi vorbi, și voi tot vorbi despre rădăcina de ghimbir ca oamenii să se obișnuiască cu denumirea lui, cu gustul lui, dar şi cu proprietăţile lui miraculoase. Acesta, de rând cu o multitudine de alte daruri ale naturii, pur și simplu lipsesc din bucătăria noastră, dar și din paleta gusturilor care ne plac. Și asta, în primul rând, din cauza tradițiilor noastre gastronomice autohtone, mult influențate de sărăcie, uniunea sovietică, de educația alimentară a vânzătorilor de la piață și de condiții climaterice.
Noi nu ne prea dăm în vânt după dovleac, deși este un produs extraordinar de volatil, noi nu folosim pastârnacul pentru că nimeni nu vorbește despre el așa cum se vorbește despre cartofi, de ex. Noi nu știm ce e rubardul, deși acesta ar crește ușor în grădinile noastre, dacă am cunoaște căt e de bun. Noi nu prea știm cum se gătesc gustos morcovii cu unt, chimen și suc de portocale, așa încât și carnivorii să-i mănânce cu plăcere. Noi nu folosim napul, cartofii dulci şi sparanghelul. Spanacul nu ştim să-l gătim gustos, rucola ni se pare burghezie curată, prazul e cam rar în casele noastre.
Noi, adulții, mai greu ne schimbăm preferințele gastronomice, măcar la masă nimic nou să nu ne streseze. Problema e că nu prea avem grijă să ne educăm gastronomic, cu mai multă precauție şi dedicaţie, copiii. Cartofii le plac, cartofi le dăm, maioneza le place, maioneză la dăm. Vor fast food – fast food le dăm, vor salam – salam le dăm, vor pâine albă – albă le dăm. Vor unt – unt le dăm, vor crenvuști – crenvuști le dăm. Sătui să fie și pe noi, maturii, să nu ne bată la cap. Dar sănătatea lor, actuala și viitoarea se construiește în primul rând pe obiceiurile şi cărămiziile alimentare pe care le punem la bază. Și mai ales pe luminare, informare,educație alimentară, pe care doar cei maturi le-o pot oferi, pentru a le forma copiilor obiceiuri noi, pe care noi nu le avem.
Gata! Să te ghiftui de parcă ai avea stomacul din cauciuc nu mai e la modă. Dar e frumos să-ți faci un obicei din a cunoaște mai mult decât lucruri elementare despre alimentație și gastronomie. Și e bine să fii câtuși de puțin curios la ce mănânci tu, ce mănâncă copiii tăi,părinții tăi, lumea din străinătate
Am avut un revelion pe vârf de munte frațuzesc, într-o casă de pădurar, cu peste 200 ani vechime. Și am avut și o cină de revelion interesantă. Am început cu șampanie și stridii proaspete,13 euro cutia, pe care le-am găsit la magazin, cu câteva ore înainte de revelion.
O vinigretă destul de rară și colorată în capul meu. Unele lucruri își pierd culoarea, altele dimpotrivă devin mai colorate, mai iminente și mai intense.
Plecarea Inei Corețchi a afectat atât de multă lume. Și i-a făcut pe absolut toți cei care o cunoșteau să vrea să și-i îmbrățișeze mai strâns pe cei dragi. Blogul său, cu denumirea inspirată din celebrul cântec Paroles, cântat de Dalida și Alain Delon, sper să rămână un etern exemplu al unei plecări sfâșietor de frumoase din această viață. La doar 34 abia împliniți. Nu știam că are un blog. Nu știam câ scrie atât de adevărat și atât de dureros de frumos. Atâta iubire și lumină adusă de un singur om pe pământ. Nici măcar asta nu a contat în fața unui scenariu de destin, atât de devreme întrerupt. Dacă decidem, putem liber crea cel mai mare partid din Moldova.Partidul oamenilor care au pierdut măcar câte un om drag din cauza cancerului. Când un bârbat plânge la alt capăt al firului, vrei să devii tu bărbat. Pe urmă nu mai vrei nimic. Pe urmă se trezesc toate instinctele primare, de exemplu de autoconservare. Dar orice eforturi conștiente parcă nu au nici un rost. Frica de a vorbi despre asta încă pe nimeni nu a asigurat de ocolirea unui asemenea destin. Frica este un spurcat sentiment. Ea trebuie să fie depășită. Poate mai ușor în grup. Sau pe un vârf de munte sau pe un mal de lac de munte sau…. Continue Reading
Eu sunt departe de Moldova acum. Şi acesta este unul dintre câteva lucruri care mă bucură foarte mult în această mică vacanţă de iarnă. Pe mine nu ţara, pe mine oamenii mă disperă. De aceea îmi doresc cel mai mult să se întâmple o schimbare. Fie eu să devin mai bună pentru oamenii acestei ţări, fie oamenii să devină mai buni.
Aceste și multe alte învățături intră în setul de bază a educației numite “cei 7 ani de acasă”. Reieșind din experiența anului trecut, pot cu mâna pe inimă să vă recomand noua ediție a audiobook-lui “Jurnalului cu povești” cu genericul “Povești pentru copii cuminți”. Pentru că anul trecut copiii mei, dar și mulți alți despre care am auzit, s-au îndrăgostit, pur și simplu, de poveștile și personajele interpretate de prezentatorii noștri. Continue Reading
Eva pictează. Cu ajutorul profesoarei sale Oliga Anatolievna. Sâmbetele le aşteptăm şi eu şi ea. După lecţie îmi aduce ceva spre aprobare. Ochii i se fac mari cât cerul, zâmbetul fix ca o prăpastie de mare, dinţii de lapte concurează cu cei de os în zâmbet. Ştie că-mi place ce pictează, dar de fiecare dată are nevoie să mai audă asta de la mine. De când a început să picteze, am început şi eu să trăiesc cu aceste tablouri. Şi să-mi fac speranţe. Că poate fata mea are o atracţie spre frumos, are gust, se pricepe la a alege culorile, poate s-ar pricepe singură la a decora un spaţiu sau a crea o ţinută. Şi chiar dacă asta i-ar plăcea să facă, oare ar trebui să o împiedic să-şi urmeze calea, ştiind cât de întrebată este o meserie învăţată la Arte în Moldova?
Deocamdată, ştiu că mi-am pus în gând ca tablourile Evei să meargă mai departe de pereţii casei noastre. Aşa am ajuns la Spitalul pentru copii Emilian Coţaga. Acolo am petrecut o zi întreagă cu Eva şi Irina Moisei, o tânără mămică şi foarte talentată absolventă a Academiei de Teatru, Muzică şi Arte Plastice. Irina nu a reuşit să-şi găsească un job în domeniu său. Deşi i-ar plăcea foarte foarte mult. Copilul său stă cu buneii la Călăraşi, iar Irina munceşte nopţile într-un local de agrement ca să poată măcar ceva câştiga. Irinei i-ar plăcea enorm să facă ceea ce o pasioneză şi să mai şi căştige din asta. Deocamdată însă i-am propus un act de voluntariat. Şi îi mulţumesc pentru că a acceptat. Mai mult, pasionată de idee, Irina a pictat ceva şi în spitalul din Călăraşi unde a stat recent cu copilul. Dacă cineva caută un om talentat, întrebaţi-mă vă rog de Irina. Sper în curând să mergem şi spre alte locuri în care copiii din Moldova îşi refac sănătatea. Ca să pictăm pereţii cu tablourile Evei. Acceptăm în echipa noastră şi alţi voluntari. Pentru că Moş Crcăciun există.Moş Crăciun eşti tu.
Întîmplâtor sau nu, dar isprava noastră a coincis cu toată harababura aceasta cu reforma în medicină. Vorba aia, noi pictăm, dar ei se piaptănă.
