E adevărat, d-ul Vakulovski. Avem scenarişti. Cunosc unul care fumează cam mult şi dispare subit de la muncă, altul care nu cunoaşte noţiunea de deadline. Unul care face scenarii numai pentru el.Şi mai cunosc încă unul. Singurul care a trecut testul timpului şi cel al calităţii. A făcut emisiuni frumoase în ultimii aproape 2 ani.Are umor. Este inteligent.Are ani în spate. Este Cheianu. Dar Cheianu nu poate fi exploatat la infinit. Altfel se uzează. Nu poţi cu un singur om , oricât de bun ar fi, să ţii o grilă de emisie. Asta am şi avut în vedere când spuneam că nu avem scenarişti.Şi de fapt nu asta aveam în vedere. Bineînţeles că am încercat să fac şi eu o paralelă. Dar ce mai contează? Asta mi-a mai lipsit. Să mă justific pe propriul meu blog. Cât despre greşeli.Chiar mulţumesc. Credeam că nu mă mai citeşte nimeni cu pixul în mână. Şi nimeni nu mă mai rectifică. Apropos, dacă vreţi să-mi faceţi în continuare plăcere – rectificaţi-mă. Ador acest lucru şi chiar vă mulţumesc.Mă faceţi să mă iau în serios cu acest blog. Şi parcă nu cu astfel de gânduri porneam eu la drum acum 2 ani când scriam aici primele texte. Aşa dar, nu ar mai trebui să mă iau atât de ne în serios.Apropos, chiar Cheianu m-a încurajat cândva, spunându-mi că sunt destul de coerentă şi scriu bine. Acum, după un Vakulovski atât de frustrat, oare o să mă mai ierte Cheianu. Cât despre d-ul cu pricina. Culmea e că acum o săptămână am făcut rost de nr tău de telefon de la nişte cunoştinţe comune. Poţi da un telefon în România ca să te asiguri. Vroiam să te sun şi să aflu de ce nu mai vor concurenţii să lucreze cu tine, poate ne reuşeşte nouă. Dar n-a mers numărul. Şi vezi, fără să ştii, mi-ai dat tu de ştire că eşti prin zonă. Numai că eu am uitat de ce te-am mai sunat. Şi nu, nu sunt ranchiunoasă. Adică sunt,uneori, dar nu şi azi cu tine. Pur şi simplu, mi se pare că în loc de zoi, turnate nu doar peste mine, ci şi peste locul în care muncesc, mai bine îmi dădeai un telefon şi-mi spuneai că ai putea tu fi un scenarist bun, dacă ai putea bineînţeles. Dar asta e. Oare timpul mai poate fi întors?
Un om care mă cunoaşte de mai bine de un deceniu mi-a spus după luni întregi de necomunicare, că ceva nu-i place în dispoziţia mea. Omul doar crede că mă cunoaşte. Dar nici mie nu-mi prea place. Presupun că e din cauza că nu sunt capabilă să accept jumătăţile de măsură. Nici în iubire, nici în meserie, nicăieri. Şi prea tare mă dezamăgesc dezamăgirile. Mai ales cele născute pe teren nou. Hai mai bine să trecem la rectificarea greşelilor.
