Am dansat duminică pentru a mobiliza tinerii la vot, am votat,apoi am aterizat după amiază la Budapesta. Oraşul pe care am tot amânat să-l vizitez până acum. Şi am greşit. Pentru că Ungaria în mintea mea a intrat cândva demult ca patria celor două plapume, verde şi roşie în carouri, cu care maică-mea s-a întors de acolo , pentru mine şi fratele meu. Cea verde îmi plăcea cel mai tare, dar nu mi-a revenit mie. În schimb , când s-a însurat fratele meu, ambele au fost ale mele. Apoi despre Ungaria aflasem că este patria europeană a pornografiei, apoi ca e patria gulaşului, apoi ca e patria unor oameni destul de morocănoşi şi ciudaţi. Dar nimeni nu mi-a spus cât de simpatic poate fi un oraş separat de o Dunăre, cu un patrimoniu arhitectural păstrat cu o sfinţenie deosebită, iluminat noaptea ca cea mai preţioasă comoară, cu străzi aerisite , largi, spaţioase, cu un trafic rutier de invidiat, fără nici un poliţist văzut în 3 zile, cu piste civilizate pentru biciclişti, cu câteva poduri splendide peste Dunăre,cu piscine cu apă tremală chiar în centrul oraşului, cu lume care-şi vede de treaba sa.Merita să descopăr farmecele Budapestei mai înainte. Este oraşul perfect pentru a îmbătrâni fericit,alături de un om drag.
Am revenit la Chişinău, după câteva zile fără net, şi am constatat că avem un primar. E trist, dar trebuie să spun că nu-l pot considera victorios. Asta nu e o victorie, asta e doar un simplu noroc sau matematică cu erori presupuse. Victorie e atunci când poţi cu mândrie să spui că eşti dorit de majoritate. Când însă majoritatea ta e cu doar 1 % e mai mare decât a concurentului tău…ce fel de victorie e asta? Şi cum îndrăzneşti, intrând în funcţie să-ţi răslplăteşti alegătorii cu o ţeapă atât de mare. M-am despărţit azi, cu amărăciune în suflet, de sediul primei Poşte din Chişinău. Un an şi jumătate treceam pe lângă ea, în drum spre Jurnal. Vâzând că se munceşte acolo, sincer m-am bucurat, c a un copil naiv. Îmi făceam speranţe că şi copiii mei vor vedea acea veche, dar foarte interesantă clădire de culoare roşie. Azi însă,am simţit nevoia să vă întreb dacă numai mie îmi vine să urlu după atâta cruzime şi să ies în stradă şi să cer demisia acelui om care consemnează demolările din Chişinău. Idioţi, tâmpiţi, animale necruţătoare, care trăiesc doar cu clipa de azi. Acesta este oraşul meu. Acesta este oraşul celor care vă aleg. Cum îndrăzniţi să schimbaţi arhitectura veche a Chişinăului, pe chioşcuri din steclopachet, dibond, plastic. Cum poate mâna unui om, fie el Nistor Grozavu sau cine o fi, să pună semnătura pe acte care permit distrugerea Chişinăului. Iar noi stăm ca proştii şi ne uităm cum trenul pleacă cu tot ce ne este mai drag. Ne uimim în fiecare zi de mizeria pentru care votăm şi ne culcăm cu dinţii spre perete, şoptindu-ne: Moya hata s kraiu….
Dacă aş ieşi singură să protestez, nu m-ar lua nimeni în serios. Dacă se adună cineva care suferă ca şi mine, anunţaţi-mă…că eu nu mai pot…oraşul ăsta tare doare…Noi însă am putea opri demolările, numai să vrem…Iar viitorii copii al actualului primar o să citească istoria Chişinăuluui de pe tabliţele agăţate pe prăvălii de steclopachet: Aici tata vostru a mai dat voie să se distrugă o clădire frumoasă, şi aici, şi aici, şi aici, şi aici…..