Uite că a venit ziua aceea mare de 28 aprilie 2014. Ajunsesem deja să număr împreună cu Pagina lui Iurie Leancă pe FB zilele rămase pănă la mult așteptatul eveniment. Într-un an electoral destul de pesimist, coincidență sau nu, se împlinește o promisiune electorală. Fenomen pe care oamenii s-au dezobișnuit să-l mai vadă în Moldova, din păcate.Pentru că alegeri se fac o dată la patru ani și promisiunile tot cam la fel de des se împlinesc. Dar sunt promisiuni care chiar se îndeplinesc greu. Cum ar fi cea de azi. Și bine că s-a reușit. Hai să nu mai căutăm nod în papură și pur și simplu să ne bucurăm, din toată inima, pentru acest eveniment.
moldova
Zilele acestea la Chișinău se unge pe pâine Domnica. La cât de expirat este subiectul și mai ales subiecta, mă mir și nu mă mir cum se încearcă acumularea vizualizărilor pe seama ei. Mai înțeleg când se scufundase vasul și am rugat-o pe Ana Mardare s-o găsească de sub pământ și să-i fure un interviu. A fost primul interviu cu eroina. Interviul a fost cumpărat de la Jurnal cu mulți bani de o sumedenie de televiziuni din întreaga lume, iar Ana a luat o primă binemeritată. Atunci era actual. Atunci nu conta ce prostii scoate pe gură. Conta să aflăm cine este ea. Dar acum, când știm cine este, de ce o mai ungeți pe pâine? Oare audiența de 3 zile poate fi comparată cu răul pe care îl faceți transformând acest personaj în vedetă, mai nou, și în una dintre cele mai sexi femei ale Moldovei? Mă întunec.
În schimb, m-a luminat o fotografie acum câteva seri. Unde regizorul Igor Cobîleanski pășea falnic pe covorul roșu al Ceremoniei Premiilor GOPO, alături de un cuplu misterios.
După 8 luni de trai într-o țară plină de emigranți (inslusiv din Moldova), unde poate un om și jumătate, din cei pe care i-am cunoscut, a auzit despre Moldova, m-am gândit că nu mai am timp.
Eu nu am timp să aștept până când se vor termina alegerile în Moldova. Și nici nu vreau să aștept până Agenția Turismului o să adune încă vreo 8 mii de euro pentru o altă perlă cinematografică de atragere a turiștilor. Nu mai vreau să am timp până vor trece încă vreo ….sprezece ani după alegeri, până cineva din cei care tare mai râvnesc la putere în Moldova vor începe, în sfârșit, să investească în identitatea și imaginea acestei țări.
Înțeleg că nu avem petrol, munți, mare și respectiv turism, nu avem drumuri, ceasuri de lux (decât pe mâini de deputați), ciocolate fine, noi nu construim mașini de calitate, noi nu avem arhitectură veche, nu avem cinematografie, nu avem marijuana și prostituție legalizată. Noi nu avem un capăt de ață de care să ne agățăm ca să construim o identitate națională…ar zice unii. Dar eu cred că un capăt de ață noi totuși avem. Dar fix un capăt, bun de agățat.
Există un sigur succes, să fii în stare să-ți duci viața în felul tău. (Louis Aragon)
Aceasta este achiziția mea de înțelepciune de azi. O frază pe care o voi repeta des copiilor mei si de care voi încerca să nu uit nici eu. Cu toate că eu am impresia că am știut întotdeauna despre această povață.
Între ore în șir de franceză și cuvântul “casă” de care am cam uitat, nu știu cum, reușesc să mobilizez niste oameni tare interesanți, dragi și talentați. Eu peste ocean, ei la Chisinău. Toate prin skype. Cu unii discut bugete, decor, gastronomie, artizani, cu alții vânzări, logistică, concursuri de talente si ateliere de creativitate. E tare greu. Tare, tare greu. Toată nebunia aceasta amestecată cu zile în care încep scoala la 9 si ies din Univesitate la 22 mă face să mă simt …cum să spun..ocupată.
Ca să anticip întrebarea “De ce îmi trebuie mie asta?”, voi răspunde: Eu fac asta pentru mine. “Mine” cu pasiunile mele, copiii mei, părticica frumoasă a țării mele despre care vreau ca tot globul să afle si dorul pe care îl port în suflet pentru oamenii minunați cu care putem face, ca pe vremuri, o echipă. Ca să avem de ce aminti la bătrânețe.
Voi ați hotrât deja de ce vă veți aminti la bătrânețe? Nu? Atunci nou venim spre voi!
La noi acum e semaine de relache. Mai simplu, cine nu și-a aranjat copiii la tabără: a sfeclit-o. O săptămână întreagă, fără lecții și alte activități. Noi am profitat de vacanță și, în sfârșit, am mers să descoperim celebrele Cabane à Sucre sau mini făbricuțele de producere a siropului de arțar. Părerea mea, în siropul de arțar cea mai frumoasă este legenda și tarta cu sirop de arțar.
Iată încă un lucru pe care am putea, cu ușurință, să-l învățăm de la ei: Nu contează ce, contează cum?
Siropul de arțar, în esență este seva arțarului, produsă între martie și aprilie. Aceasta este colectată de la arbori, ca mai apoi să treacă printr-un sistem de fierbere și deshidratare ca să devină sirop de arțar.
Are o aromă foarte plăcută de caramelă. Și quebecois gătesc clătite, crenvuști, fasole, șuncă, tartă…..tot ce se mișcă cu sirop de arțar.
Oare nouă ne-ar fi greu să valorificăm dulceața noastră de nuci sau agutele, racii, porumbul nostru fiert…la fel de drăgostos cum își iubesc ei siropul de arțar? Ultimul din poză este patronul cabanei, tot el omul care stă la casă și primește zilnic clienții. Nici asta nu ar fi rău de învățat de la ei: patronul muncește de rând cu angajații săi.
Totul a fost exact așa cum mi-am imaginat. Și da, eu am o imaginație destul de bogată.
Întîi mi-am imaginat că va fi suficient să mă adresez pe blog cu o rugăminte, ca să primesc de la voi mărțișoare din Moldova.
Am primit mărțișoare de parcă aș fi o adevărată vedetă. Multe, generoase, sentimentale, cordiale. Unele dintre ele m-au răvășit mult de tot. Cineva mi-a trimis mărțișoare rugându-se pentru un viitor mai bun pentru Moldova, altcineva rugându-se pentru un bebeluș sănătos, altcineva în memoria fiicei decedate. Am primit mărțișoare din Augsburg, din București, din Chișinău, din Căușeni, din Toronto, de la New York. Am primit mărțișoare de la mame, de la medici, de la activiști în domeniul dreptului femeilor la avort, de la familii întregi, de la femei care visează la familii. Mersul spre lada poștală devenise pentru mine un obicei zilnic mult așteptat. Și de fiecare dată, când găseam acolo ceva, mă simțeam atât de onorată că ați ales să-mi împărtășiți visele voastre, încât am decis să nu le fac publice. M-am gândit că e ceva prea intim, între fiecare din voi și mine și că le-ar șade bine să le păstrez la cald, în sulfetul meu. Dar unul dintre ele vi-l împărtăș pentru că să înțelegeți cât de mult pentru mine au contat cele #1000demartisoare.
Azi am avut examen. A fost greu. Dar îmi place când mi-e greu, înseamnă că golul se umple cu ceva.
FOTO: Iulian Ciobanu
În tot griul de afară, munții de zăpada murdară murdar și copacii fără frunze, #1000mărțișoare ne veghează bine moralul. Le avem multe, diferite, frumoase, trăsnite, lucrate minunțios, unice, trimise de acasă, de voi, oameni cunoscuți și necunoscuți pe care vreau să vă îmbărțișez virtual și să vă mulțumesc.