April 2012

Să nu credeţi că îmi frec palmele de satisfacţie. Ba dimpotrivă, îmi provoacă un mare discomfort faptul că un oftat de-al meu mai vechi, răbufnit printr-un “articolaş”, vorba unora, a atras atâta atenţie.  Ceea ce demonstrează încă o dată cât de diferiţi suntem, dar cât de intoleranţi suntem în acelaşi timp. La articolul de mai jos am aprobat absolut fiecare comentariu venit de la voi. Să ştiţi că prin asta vă îndemn şi pe voi să acceptaţi viziunile altora,  dreptul lor la viaţă şi nu doar în materie de credinţă.  Nu am îndemnat pe nimeni să-şi nege Dumnezeul, prin orice formă se regăseşte acesta în viaţa voastră. De fapt nu am făcut nici un fel de propagandă pro sau contra. Or încurajarea de a accepta şi tolera nu este o propagandă. La fel cum nu este o propagandă îndemnul de  a gândi liber.

Mă bucur că am libertatea de a vorbi despre lucruri care nu pot să nu doară: făţărnicie, meschinătate, lăcomie, minciună, laşitate. Aceste bube din ce în ce mai des se întîlnesc printre cei care şi-au ales menirea de părinte spiritual.  Nu, eu  nu mă voi ruga pentru cei care greşesc şi scârbesc atitudinea faţă de religie, aşa cum mă îndeamnă cineva mai jos. Aşa cum nu am nevoie să se roage vreunul pentru mine. Vreau doar ca slujitorii bisericii, care se  simt ofensaţi de aceste viziuni şi comentarii, să-şi dea în brazdă colegii de breaslă, care compromit statutul preotului  şi al lăcaşului sfânt. Iar eu mă voi ruga pentru sănătatea, bunăstarea celor dragi şi pentru ca bucuriile şi succesele altora să fie şi pentru mine o sărbătoare. Reiterez. Spre marea mea uimire, am descoperit cât de dureros şi mai ales comercial este subiectul religios şi promit să nu abuzez de el pentru a creşte vizualizările blogului.Pace tuturor.

Atenţie! Acest link e ca şi cutia Pandorei. Odată deshis, toate relele lumii vor ieşi la suprafaţă. Glumesc. În cel mai rău caz veţi dormi mai puţin ca să vă uitaţi la toate episoadele. Mie mi-a luat două zile. Să-mi spuneţi cât timp v-a luat să vă uitaţi la toate 15 episoade. După asta să-mi scrieţi dacă a meritat să le umflu capul cu acest film  la fetele din redacţie, fine şi nănaşe.

http://seasonvar.ru/serial-3920-Kratkij_kurs_schastlivoj_zhizni.html.

P.S. Şi pentru ca lumea, citind articolul meu de mai jos, să nu se apuce să mă întrebe dacă am păţit ceva, răspunsul este nu, nu am păţit. Venise ca o reacţie la povestirile unui om drag care a stat de veghe în noaptea de Paşte pentru a merge la sfinţit. S-a uitat toată noaptea la tv, la slujba de la Catedrală. S-a uitat foarte atent. Pe lângă frumuseţea şi sfinţenia emoţiilor pe care le purta în suflet, amintindu-şi de Paştele copilăriei sale, omul meu drag a remarcat cum oamenii importanţi au ţării s-au rânduit cu PR-ul pe fonul focului haric şi statului la slujbă. Cel mai amuzant a fost Mitropolitul Vladimir care şi-a schimbat 6 costume în timpul slujbei şi mai avea şi un “stilist” în preajmă care îi tot sufla în costume ca să-i şadă bine. Iaca şa. Minimalismul e o virtute mare.

În copilărie, părinţii mei nu au făcut abuz de educaţie religoasă în casa noastră. Acum înţeleg că am avut noroc în a fi lăsată să aleg între religie şi credinţă. Ştiu,unii, mai religioşi aşa, vor începe să comenteze: se vede că nu eşti umblată la biserică, aşa îţi trebuie pt toate necazurile tale şi bla..bla.bla…Niciodată în viaţa mea, aşa neumblată la biserică cum sunt, nu am putut să mă bucur de durerile altora, nu am atentat la bucuriile altora şi nu am judecat un om care credea într-o altă divinitate decât a mea.

Părinţii mei s-au rupt de ţară, au venit la oraş ca să-şi croiască o viaţă mai bună şi nu au mai avut timp să mă tunchească cu dogme bisericeşti. Fiind mai măricică, le mulţumesc mult pentru asta.

“Tatăl nostru” l-am învăţat de la bunica. Tot cu bunica am fost prima dată în viaţă la sfinţit, în noaptea de Paşte. Era foarte frig, erau multe femei îmbromodite, şuşotindu-se despre tot felul de noutăţi de prin sat, având la picioare coşuri cu o grămadă de mâncare. Se sfinţea vin în sticle de plastic, cu dopul deschis,se sfinţeau ouă roşii care mai apoi se mâncau o săptămână. Oamenii aruncau cu banul peste tot, în speranţa că Dumnezeu are ochi pentru fiecare leu pus în poala preotului.Trecea întîi unul cu ligheanul, apoi altul, apoi preotul. Şi de fiecare dată curgeau leii ca din robinet. Copil fiind, veneam acasă cu o sumendenie de întrebări. Eu nu înţelegeam multe lucruri. Mi se păreau lipsite de orice raţiune detalii pe care le observam acolo, dar bunica mea nu lăsa loc de explicaţii. Aşa trebuie, aşa vrea Domnu, aşa se face din moşi strămoşi. Am încercat de numeroase ori să citesc Biblia. Chiar şi în cele mai dificile momente, aşa cum mi se recomanda. N-am putut. Aş fi o ipocrită să spun că asta ar trebui să fie neapărat cartea de căpătâi a unui om bun. Iar ipocrizia este un păcat.

Nu pot înţelege condiţiile pe care le impune biserica noastră pentru ca să poţi avea o întîlnire cu Dumnezeu. Să nu intri în pantaloni. Să-ţi pui batic pe cap. Să nu cumva să intri cînd ai ciclu, să pupi icoanele pupate de sute de buze, să înghiţi vinul din linguriţa care a intrat în atâtea guri. Mi se pare groaznic când preotul cunună mai multe cupluri concomitent sau când botează copiii de parcă ar fi la strungul de botezuri, unul după altul. Mi se par prea ne binevoitoare femeile care muncesc pe lângă biserică. Nu cred că este normal în timpul slujbe oamenii să se gândească oare când mai repede se va termina, pentru că ajung să fie sleiţi de oboseala după ore în şir stând în picioare, sufocându-se şi inhalând aromele la atâtea corpuri şi paltoane scoase de la naftalină. Nu mi se pare normal să aprind o lumânare, să o fixez în preajma unei icoane, să ezit un pic, ca în clipa imediat următoare să vină o slujitoare a bisericii, să-mi stinga lumânarea şi să o arunce în ligheanul cu alte lumânari care vor merge să fie topite pentru a se face unele noi.

Şi cred că verbului a judeca i s-a dat o conotaţie mult prea negativă. A judeca înseamnă a chibzui, a-ţi pune mintea în mişcare. De ce e greşit să-ţi pui mintea în mişcare? Ca să nu-ţi pui prea multe întrebări?

Astăzi voi sări peste obiceiurile creştin-ortodoxe de a petrece omul în ultimul drum. Nu ştiu dacă mai există vreo religie pe pâmânt, ale cărei tradiţii, legate de petrecerea unui suflet în cealaltă lume, să fie atât de traumatizante pentru cei dragi rămaşi în viaţă. Aveam senzaţia că tot ce urmează după tragedie, din punct de vedere al tradiţiilor este să mai provoace o tragedie, să mai frângă un om. Chinurile respectării acestor tradiţii uneori erau mult prea mari şi îndelungate. Acesta este un capitol aparte din viaţa mea. Azi nu. Nu azi voi atinge tema.

Mesajul meu nu are ca scop clătinarea unor munţi sau minţi. Mesajul meu nu este nici unul răutăcios şi nici războinic. Dumnezeu nu are adresă. Şi nici carne şi oase. Dumnezeu nu are nevoie de BMW luxoase şi nici de manageri care să-l administreze corect.Dumnezeu este putere divină şi tot de ce are nevoie e să-i laşi un loc în inima ta. Asta nu are vreo legătură nici cu bisericile, şi nici cu preoţii. Dumnezeu se materilizează prin fiecare dintre noi. De aceea, el poate să se numească diferit, să arate diferit, să se manifeste diferit. Condiţiile de bază a existenţei sale sunt acceptarea,toleranţa, iubirea şi iertarea. Nu conferinţe de presă, instigare la ură şi propagandă politică. Dar mai ales, nu un business scutit de taxe, ajuns să pună ultimatumuri în faţa legii.