Evenimente speciale

2 INVITAȚII PENTRU TINE. CUM SĂ-ȚI SCHIMBI VIAȚA LA 180 GRADE ȘI DE CE?

Organizatorii ”Women Summit ” mi-au propus, știind că vin prin Moldova , să fac un seminar, training sau cum e moda acum la Chișinău de spus ”workshop” cu femeile din Moldova.  Mă bucur mult că în țară începe să ia avânt tendința de a împărtăși experiențe și idei prin asemenea seminare, de la unii oameni la oameni. E o practică foarte bună și nu foarte scumpă de a te lumina. Uneori, însă, aș vrea să văd alegeri mult mai selecte în privința speakerilor și mai ales a ceea ce ar fi ei capabili să transmită. Părerea mea, pur subiectivă, este că dacă îți asumi un training, trebuie să fii încrezut că ai ce le transmite oamenilor drept învățătură și mai ales să vii cu niște concluzii care ar putea să le servească drept lecții  utile.  Eu încă nu mă simt în acea fază  de coacere în care să invit oamenii  și să-i învăț ceva, decât dacă asta e legat strict de meserie, unde există niște reguli, teorii și lucruri pe care nu le-am inventat eu. De aceea am preferat nu să învăț, ci să confesez. Mai ales că nu sunt deloc convinsă că așa cum îmi trăiesc eu viața este bine pentru alții.

S-au întâmplat mai multe lucruri  în viața mea în ultimii ani. Este o adevărată aventură ce am ales să trăiesc. Și am  zis că dacă accept invitația celor de la Women Summit, atunci cu câteva condiții: să-mi aleg singură tema și să am o cauză de binefacere: Arterapia, pentru care acum echipa K Lumea pornește o intensă campanie de fundrasing. Cu banii acumulați vom începe să schimbăm fața spitalelor de copii din Moldova. E un proiect complicat, dar nici nu ne propunem să-l realizăm imediat. Încet, ambițios și creativ.

Voi oferi câte o invitație pentru 2 persoane care vor scrie sub acest articol povestea revenirii lor în Moldova după o perioadă de migrație. Unde au plecat și când, de ce au plecat și ce le-a făcut să revină acasă. Mulțumesc. Grăbiți-vă! Cred că bilete în vânzare nu mai sunt, iar evenimentul este mâine. Pe curând.

 

 

Comentarii

Previous Post Next Post

You Might Also Like

5 Comments

  • Reply Guzun 20 mai 2015 at 09:02

    Draga Nata,
    Povestea mea nu e tocmai despre emigrare, dar e o experienta pe care vreau sa ti-o impartasesc in speranta ca voi deveni posesoara fericita a celor doua invitatii .
    In 2013 sotului I s-a facut o oferta de a pleca in deplasare in SUA cu posibilitatea de ramane acolo. Am locuit in tara de peste ocean 40 zile, dar am ramas o straina acolo. In pofida faptului ca apartamentul in care eram cazati era minunat, zona in care locuiam era ideala (Jersey City, malul raului Hudson) cu privelisti frumoase spre Manhattan, boarfe ieftine, oameni foarte amabili si zambareti, familia era cu mine, ba chiar am gasit si niste consateni in apropiere, n-am putut sa ma acomodez si gata.
    Nu apartineam acelei lumi si in fiecare zi vedeam asta. Pentru inceput: mancarea. Eu care am crescut cu mamaliga, branza de oi si jumere, nu puteam asimila nici in ruptul capului fast food-ul de acolo. Si nici copturile. Iar gainile care nu au vazut lumina zilei, merele neorganice ma speriau rau de tot. Asa ca pe mancare se duceau o groaza de bani: lapte organic care costa de trei ori cat cealalt, mere si rosii organice, carne de gaina care a vazut lumina zilei, biscuiti organici pentru bebe etc; cate 50 $ pe zi se cam duceau. Cand am descoperit intamplator faina de porumb pe un raft din Right Shop am ramas muta de bucurie 
    Si in strada ne purtam cam diferit . Copilul meu blond se vedea dintr-o mie si fugea mereu inaintea mea la 10-15 pasi, salute toti soferii de tren si autobus, pe cand copiii americani se tineau strans langa mama si se manifestau liber numai pe terenul de joc special amenajat.
    Si firea mea de moldovean nu putea deloc sa se obisnuiasca cu toti acei oameni straini care se apropiau mereu de noi ca sa ne dea binete si sa ne intrebe cum ne simtim, sa ne faca complimente ca suntem frumosi si avem un copil tare dragut. Desi intelegeam ca acei oameni au intentii bune in general, stereotipurile pe care le am referitor la americani, stirile si numeroasele filme e care le-am privit, ma impiedicau sa intretin o discutie cu ei. Cred ca aratam destul de straniu, zambind frustrata, imbratisandu-mi copilul si tiptil retragandu-ma din fata lor 
    Numai la auzul denumirilor cartierelor Bronx si Brooklyn ma treceau fiori, si calatoria la Bronx zoo a fost o adevarata incercare pentru mine.
    SUA este o tara tare frumoasa, care impresioneaza plin grandoarea si splendoarea arhitecturii si a tot ce face acest popor si as vrea s-o mai vizitez intr-o zi, dar in calitate de turist. Nu ma vad locuind acolo si crescand copii. Nu stiu cum sa explic acest sentiment, nu stiu cum sa explic sentimentul care ma leaga de Moldova. Multe nu-mi plac in tara mea natala si la poprul din care fac parte, dar nu ma pot rupe din locul acesta. Cum se numeste asta? Radacini? Nu stiu… cert e ca le am 

  • Reply Mihaela 20 mai 2015 at 09:19

    Am fost si eu plecata…in tarile calde. Mai exact, in Emiratele Arabe unde lucram ca si stewardesa in Dubai. Eram foarte fericita la inceput,cistigam foarte bine, vizitam 2-3 destinatii noi pe saptamina si am vazut frumuseti de vis. Dar, aceste frumuseti nu-mi apartineau si nici eu nu simteam ca mi-am gasit locul unde vreau sa imbatrinesc. Dupa un timp acest stil de viata doar aparent-glamouros s-a transformat in rutina. Doar traind in mijlocul deshertului am inceput sa iubesc ploaia, aerul curat si proaspat de acasa, oamenii dragi, mincarea gatita de mama. Fleacuri s-ar parea…dar cind esti plecat acestea au o incarcatura emotionala mai mare 🙂
    Asa ca dupa un carnaval brazilian, am scris cererea de demisie, iar peste 2luni am transformat relatia la distanta intr-o casatorie cu cel mai drag om din lume 🙂 nu regret nimic, iar frumusetea de fetita pe care o crestem acum ma face sa ma simt mai implinita ca oricind 🙂

  • Reply Natalia Gligor 20 mai 2015 at 12:05

    Salut Nata,

    Sper ca esti bine 🙂

    Viata eu mi-am schimbato la 180 de vreo citeva ori. La virsta de 25 ani, lasind totul in urma mea am plecat in India si Nepal fara nici u plan, fara un potential loc de munca si fara mare dorinta de a ma intoarce in Moldova. Am lucrat 4 ani in domeniul educatiei speciale cu un copil autist. Viata era frumoasa si iteresanta, mai ales ca eram deschisa spre orice imi aparea in cale. Am invatat multe lucruri noi, am calatorit si m-am bucurat de viata.

    In vara 2014, la insistenta sotului (care s-a indragostit de Moldova in 2013), ne-am reintors in Moldova, iarasi fara nici un plan, potential loc de munca AMBII (el mai ales fiind cetatean Nepalez).
    Toti pina acum ma intreaba de ce am revenit in Moldova. Ne-a alungat cumva familia sotului din Nepal? Au fost impotriva casatoriei? etc. Faptul ca pur si simplu ne-am reintors in Moldova pentru ca ne place aici (mai ales sotului) – era si este de necrezare pentru multi.

    Ambii fiind neangajati in cimpul muncii, multi isi faceau griji cum vom supravietui, insa eu intotdeauna am fost increzuta ca totul va fi bine. Deoarecde minuni se intimpla numai atunci cind iesi iafara zonei de comfort.

    Negasindu-mi un loc de munca in domeniul educatiei speciale, eu nu am disperat, am mers la cursuri de programare, deoarece am observat ca majoritatea ofertelor de munca sunt anume in acest domeniu – si iarasi viata mea a fost schimbata la 180 de grade.

    La moment, sunt angajata intr-o companie straina in calitate de Software Developer, ceva ce niciodata nu am crezut ca voi face, dar iata ca fiind increzuta in fortele proprii am reusit. Sotul lucreaza intr-o companie americana de turism cu sediul in Chisinau. De cind ne-am raintors in Moldova deja am calatorit cu sotul in 2 tari europene.

    Viata e minunata cind te poti adapta si schimba la oricit de multe grade poti, si eu am simtit acest lucru si il simt in fiecare zi.

  • Reply Moroianu Valentina 20 mai 2015 at 12:10

    Am incercat sa „reemigram” (dupa 4 ani petrecuti acasa-intorsi dupa 8 ani de strainatate) in august 2014, cind baietelul nostru a facut 4 ani, si tot cu gindul de ai oferi ceva mai „bun”, doar ca dorintele noastre nu au coincis cu dorintele lui. Dupa 4 luni in care nu mai dormea noptile si plingea in somn am hotarit sa ne intoarcem pentru o perioada acasa. Cind am aterizat la Chisinau mi-a spus ca noi l-am obligat sa plece departe de bunei si de tara lui. Iar cind am ajuns la poarta casei a inceput sa sarute poarta si sa plinga, spunind: „sarmana casa mea ce ai facut singura fara mine atit timp”. Dupa intoarcerea acasa nici cu tatal, ramas in Italia, nu a mai vrut sa vorbeasca, ca nu cumva sa-l cheme inapoi. Si astfel a fost nevoit si sotul in decursul a 2 luni sa se intoarca acasa. Acum nici macar in vacanta in Italia nu vrea, de frica sa nu raminem acolo. Si de bilete, Nata, nu avem nevoie pentru ca suntem de la Cahul si nu vom reusi a venim, doar am vrut sa povestesc „istoria” noastra. Succes in toate realizarile tale si sa te ajute Domnu sa aduci pe lume fetita sanatoasa.

  • Reply Tatiana 20 mai 2015 at 16:30

    Amintiri gandite, niciodata rostite isi vor imbraca haina pestrita si se vor avanta in maratonul confesiunilor care devine unul competitiv aici, pe blogul Natei.

    Anul 2007 este anul ofertant, cand obtin licenta in literatura engleza pe de o parte si pe de alta parte Visa pentru State. E visul cel mai de vis pentru un proaspat absolvent sa aterizeze in America si sa simta pe bune subt picioare pamantul Alabamei… sa lase in urma un Octombrie ploios si la distanta de doar 2 zile sa simta briza umeda a subtropicului insotita de un „Welcome to Mobile” fluturat de pe chipul de ciocolata a primului afro-american intalnit in aeroport.

    La intrebarea rostita de mama: „Cum e in America?” i-am raspus pe negandite: „Ca-n filme!” Credam ca realitatea e trucata: temperaturi de +30 de grade in toiul iernii; oamenii binevoitori, sociabili, curiosi; zambetele si voia buna la ordinea zilei; festivalurile colorate, dulci si zgomotoase (Mardi Gras, Gay Parade) precum si sarbatorile locale faceau legea regiunii. Prima angajare in campul muncii a fost in State: responsabilitati, atitudini, aptitudini, dezvoltare personala si primele lectii de viata acolo, peste ocean le-am intalnit. In pofida anturajului colorat, strazi curate, anul vesnic verde, arhitectura specifica epocii Victoriene in orele mele de liniste, ii permiteam Sofiei Vicoveanca si Mariei Ciobanu sa se strecoare in chip de cantec in sufletul involburat de vartejul strainatatii. Si in acele momente de intimitate maxima imi iubeam tara cum nu o mai facusem pana in 2007. Ii promiteam revenirea, ii asiguram proslavirea si nu imi uitam menirea…

    In 2008 am revenit in Moldova manata de dorul cel mai Dor. Usor-usor, verile, cu un grup de olandezi si portughezi am luat la pas Tara, intru descoperirea ei. Pe post de asistent-translator nu imi puteam ascunde uimirea, de rand cu turistii, la cate locuri/peisaje minunate stau „conservate” pe o palma de pamant. Eram intrebata: „Are you for the first time in here, at Casa Parinteasca/ Casa Mierii/ Milestii Mici etc?” si recunoastem la randu-mi cu stupoare: „Yes John, believe it”. Si in acele momente mi-am binecuvantat revenirea 🙂

  • Leave a Reply