Ştiu că scriu tot mai rar, dar nici nu dorm mai mult, aşa cum mi-aş fi dorit. Chiar şi acum, în loc să dorm scriu. Ap asta-i normal? Scriu mai rar, pentru că am de povestit prea multe. Şi sincer, îmi este foarte greu să aleg un lucru anume despre care să scriu. Complexul omului care a făcut şi ştiri îmi spune să nu scriu despre mai multe odată. Să povestesc doar un singur subiect. Cu asta stau mai greu.
Ş-apoi mă tem să nu cad în banalitate cu atacurile mele de extaz visavis de locul în care de fiecare dată revin cu speranţa că acolo îmi voi petrece bătrâneţile. Da cine ştie? Poate peste vreo 35 de ani, citind acest blog, veţi afla că în sfîârşit m-am lăsat de prostii, am aterizat în Olanda şi bărbatul vieţii mele tocmai mi-am făcut cadou de ziua mea o seră de orhidei.
În fine…un scurt rezumat al celor întâmplate în ultima vreme.
Braşovul este un oraş simpatic, mai ales sub zăpădă. N-ar fi deloc rău dacă primarul nostru s-ar înţelege cu primarul din Braşov sau cu primarul celei mai prăpădite localităţi din România ca să-i facă cadou Chişinăului în fiecare an decoraţiunile de iarnă pe care le-a folosit anul trecut. Cu toţii am avea doar de câştigat. Pentru că Târgul Secuiesc arată mult mai conceptual de sărbători decât sectorul Râşcani din Chişinău. Oricum oraşele europene nu folosesc decoraţiunile de iarnă doi ani la rând, deci ce i-ar costa pe cei de la Institutul Cultural Român, dacă tot sunt atât de activi, să organizeze această binefacere. Şi noi am fi mai fericiţi pentru gusturile în evoluţie ale Primăriei de Chişinău, şi careva din România ar face un lucru bun pt Chişinău. Ruşine este să furi, să spui minciuni, nu să împrumuţi decoraţiuni de iarnă de anul trecut.
Amsterdamul nu are zăpadă, dar are narcişi înfloriţi acum, la sfârşit de ianuarie, şi este fermecător pe orice vreme. Mai ales când îţi plimbi copiii pe bicicletă, printre canale frumos iluminate, printre chioşcuri cu hering şi printre vitrinile împânzite cu reduceri ale magazinelor, în care nu ai timp să intri pentru că eşti o mamă plecată la odihnă cu copiii. Mi-am mai împlinit un vis. Mi-am dus cele mai iubite fiinţe în cel mai iubit oraş. Am fost cu bărcuţă pe canale, am fost cu bicicleta prin parc, am mâncat bunătăţuri şi am văzut prieteni dragi. Le merge strună şi nu duc deloc dorul ţării timide şi cuminte, ţării fără preşedinte. Proaspetele mele descoperiri sunt legate de faptul că la ei poţi primi o promovare la serviciu şi după aceea, în loc să te avânţi într-o nouă cursă de cal, poţi să-ţi iei concediu de 6 luni. Tot la ei, copii la grădiniţă nu mănâncă viermi, pentru că la ei copii nu sunt hrăniţi de grădiniţă. Adică sunt hrăniţi, doar cu ce le dă mama de acasă. Vai, ce minunat ar fi dacă şi la noi părinţii ar insista pe mai multă responsabilitate proprie şi în loc să se indigneze din cauza alimentaţiei proaste din grădiniţe şi şcoli, să refuze această alimentaţie pur şi simplu. Şi să-i dea copilului în geantă pachetul cu ce cosideră mama că e mai bun pt copilul ei.
Am fost şi la Paris câteva zile. Recunosc, cu toată ruşinea, că nu m-aş mai duce acolo, decât de nevoie. Mai ales că am găsit Massimo Dutti şi la Amsterdam, în sfârşit.Pentru mine totul e prea mult acolo. Patos, statui, magazine, limbă rusă, turişti.
Denumirile de staţii în metroul franţuzesc au început să fie dublate în rusă. Înţeleg intenţia francezilor de a fi cât mai prietenoşi cu cei care îţi cheltuie atât de mulţi bani în ţara lor. Dar pentru un om ca mine,din Moldova, e puţin cam too much. Vreau să evadez, nu să schimb doar prefixul telefonic. Noroc de aceste calorifere magnifice, care mi-au mai furat gândurile de la made in USSR.
Gata cu voi.Revin la cartea mea. Nici nu vă spun cum se numeşte şi despre ce e. Pentru că e minunată.Când o termin, v-o recomand. O săptămână bună.
