În timp ce facebok-ul clocotește cu filmulețe aniversare, care mai de care, despre viața deloc secretă a fiecăruia dintre noi, eu rămân așa, mai cuminte, cu ale mele 1000 de mărțișoar. Și vreau să vă împărtăș bucuria primirii primelor mărțișoare.
În afară de faptul că m-a uimit viteza cu care a ajuns de la Chișinău la mine, în doar 5 zile, m-a uimit și prețul plătit de Elvira. Am primit 4 mărțișoare însoțite de câteva cărți poștale foarte mioritice și o poză a nepoatei sale, îmbărțișând o păpușa dragă. Nu aș vrea deloc să mai văd așa sume mari. Mă simt tristă când văd că cineva a putut să se despartă de așa bani ca să-mi trimită primăvara prin poștă.
În schimb, nu m-au uimit deloc visele Elvirei. Trei la număr. Niște vise frumoase, simple, firești pentru o mamă, bunică și moldoveancă. Mă tem însă că pe cât de simplu, pe atât de prea veșnic este visul legat de Moldova. Mărțișoare o să mai facem noi la Montreal, dar visele voastre, oare când o să mai am eu ocazia să le aflu. Mulțumesc din suflet pentru această rară onoare.
Elvira, te cuprind. Și fie ca bucuria pe care mi-ai adus-o cu scrisoarea ta să se transforme în aripi pentru visele pe care mi le-ai împărtășit.
Lumea de aici e mai stinsă cu entuziasmul, cel puțin cu cel legat de Moldova. Mulți și-au regăsit liniștea, confortul și armonia mai pe la casele lor și deseori aud că nu vor să mai aibă deloc a face cu Moldova și moldovenii. Eu îi înțeleg, pe de-o parte. Dar, mie nu-mi plac extremele: atât naționalimul exagerat, cât și apatia cronică. Aici suntem mai mulți cei care simțim că vom avea doar de câștigat, dacă oamenii vor ști: Where and what is Moldova? Și suntem gata, uneori, să părăsim confortul găoacelor noastre ca să ne ocupăm de asta. Măcar de sărbători.
Proiectul de construire a identității Moldovei pe plan internațional, în primul rând, este datoria unui Guvern și a unor Ministere. Asemenea proiecte au nevoie de multă creativitate, strategii de marketing și, mai ales, investiții în elaborarea și promovarea unui brand și a unei identități. Cum acest lucru se întâmplă prea puțin sau aproape deloc, din partea statului nemijlocit, cetățenii Moldovei crează identitate țării lor așa cum îi duce capul: de la săraci, bețivani, hoți și curve până la muncitori, onești, super genii și talente recunoscute. Și totuși, cea din urmă categorie încă mai cedează în fața primeia. Dar acest lucru poate fi schimbat. Dacă cei faini, sănătoși la minte, vor renunța la o doză neînsemnată de apatie în favoarea unei doze la fel de mici, dar mult mai importante de entuziasm.
Știu că rugămintea mea poate să pară vouă, celor din Moldova, puțin ciudată sau poate neinteresantă.
Dar voi încerca să depășesc frica de reacții neprietenoase. Mă adresez la toți cei, care… știu ei care. Continue Reading
Am început studiile. Învăț franceza la Universitate. Mă gândesc să încep să documentez sub formă video evoluția mea în franceză, așa doar, pentru eternitate:)) Aș vrea să mă uit peste 1,5 ani la mine, vorbind franceza de acum, și să înțeleg cât de mult am evoluat. Dacă găsesc suficiente argumente, voi începe un video report pe acest blog.
Deocamdată însă citesc, absorb, mă îmbogățesc, descopăr, cresc. Lărgesc orizonturile și nu-mi vine să cred că am putut vreo dată admite să nu fac pasul acesta în viața mea. Nu e o perioadă de huzureală. Dar piatra cunoștințelor niciodată nu s-a ros ușor.
M-am gândit chiar că, poate într-o zi, aceste cunoștințe vor putea deveni un produs de oferit altor oameni. Dar deocamdată.O întrebare.
Cu ce personalități din Moldova jurnaliștii noștri se feresc să facă interviuri? Eu, pe vremea când munceam în tv aveam o listă de oameni pe care în ruptul capului nu-i puteam intervieva. Fie pentru că nu erau interesanți, fie, mai simplu vorbind, erau proști ca interlocutori, fie nu reușeam să găsesc în cariera sau activitatea lor nimic care m-ar fi făcut atât de curioasă încât să pot să-i fac și pe spectatori curioși.
Dar nu îmi amintesc să-mi fi sabotat cineva interviul în direct. Așa că nu știu cum m-aș fi descurcat eu în situația de mai jos. Probabil m-aș fi făcut și eu într-o ureche. Cu toate că în direct e mai greu.
De aceea comportamentul prezentatorului este și el demn de urmărit ca și cel al interlocutorului.
Iată un caz curios pentru profesioniștii din media noastră. S-a întîmplat acum 4 ani. Este un interviu realizat de către o vedetă destul de mare din Canada,Jian Ghomeshi,cu Billy Bob Thornton. Pe cel din urmă, dacă cineva îl mai ține minte, apoi datorită faptului că o bătea pe Angelina Jolie, când era nevasta lui și că numele lui a ajuns să fie tatuat pe fina piele a divei cu buze mari, și că a realizat niște producții cinematografice ca actor și regizor. Dar tocmai această parte a carierei sale cinematografice a fost făcută tabu de câtre agentul actorului, atunci când a fost stabilit interviul. Nici un cuvânt despre actorie și regie, doar despre cariera sa muzicală și trupa cu care este în turneu. O carieră muzicală, de altfel, destul de puțin cunoscută și poate nu foarte interesantă pentru publicul larg. Prezentatorul radio a respectat condiția, dar parțial. Și-a permis o excepție. După mine acceptabilă. Iată ce a urmat.
Reacția publicului a fost foarte interesantă. Reacția presei a fost și ea interesantă. Tot ce a urmat, a fost interesant. S-a ajuns până la parodii.
Recunosc, am făcut un efort de 3 nopți, ca să fac ordine în telefon și să eliberez memoria lui de aceste momente. Știam că nu va fi ușor să aleg cele mai colorate clipe, unele dintre ele nepublicate, dar nici chiar așa. Acum sunt mândră de rezultat. A ieșit un artcolaș de 1 km, dar ce contează? Sfidăm toate regulile bunului simț de blogger și ne încălzim de la aceste clipe minunate. Încep cu 1 ianuarie, 2013 și închei tot 1 ianuarie, dar 2014.
1 ianuarie, 2013, or. Colmar, Alsacia, munții Vosges, Franța.Un loc în care arhitectura, gastronomia și natura sunt cel puțin 3 motive pentru care merită să vii aici.
Aici e ger. Trândeț de frig. Îngheață aerul în nări. GPS-ul începe să delireze în mașină. Geamurile îngheață nu doar pe dinafară, ci și pe dinăuntru. Lăcățile la uși împietresc. Munții de zăpădă par să triumfeze de la ideea că se vor topi abia peste vreo 6 luni, conform spuselor fratelui meu. Oamenii de aici știu cum să înfrunte asta. Asta se numește GER canadian. Se încalță în niște creații îngrozitor de simpatice,bombate, de cauciuc, dar călduroase, cu păsle înăuntru. Eu încă mă mai țin cu păslele mele de la Amsterdam. Dar simt că nu pentru mult timp. Cică în februarie e adevăratul crivăț. Qubeqois mătincă așa și îl numesc: Krivetzi sau creveți. Eu abia învăț să mă împac cu gerul. Mâine încercăm să ne îmbujorăm cu câteva ore pe patine. În Vieux Port. Unde un om cu sufletul cald din Moldova a promis să ne arate niște mișcări pe ghiață. Eu, de fapt, mă tem de patine. Pentru că tare nu-mi place să cad în fund. Și nici în genunchi, și nici în coate. Cineva s-a mirat că am pus la cale această distracție ”teafără” a noastră la -22 grade, care se simt în realitate ca -38. Mi se pare super tare tot ce mi se întâmplă. Interersant, cât oare mi se va părea?
Am avut un revelion foarte vesel. Așa cum îmi place mie. Am adormit fix pe la 00.15 și m-am trezit supărată că nu mi-am împlinit somnul, râcâind la toți oamenii mei dragi, cu care speram, în sfârșit, după atâția ani de depărtare, să sărbătorim Revelionul împreună.
Am fost nevoită să explic a doua zi că tare nu-mi place când nu-mi împlinesc somnul. Atunci se trezește ariciul din mine.
Am fost iertată.
În schimb, la toate cele întâmplate nu tare bine, se pot adăuga și câteva bucurii.
Să vin acasă într-o vizită atât de scurtă și atât de încărcată este o experiență nouă pentru mine . Încă nu am înțeles dacă mi-a plăcut sau nu. Am apucat să fac atâtea lucruri, dar nici o seară, din cele 2 săptămâni, nu am stat cu părinții, în liniște, la masă. În plus, e un stres prea mare pentru mine toată treaba asta cu diferența de fus orar și nesomn. Oricum vă datoram, după atâta trâmbițeală, și o poveste post Bal al Brazilor de Crăciun. Mai cu seamă, niște concluzii.
Prima concluzie: nobila misiune pe care am ales-o, de a susține prin acest proiect un domeniu atât de sărac cum este învățământul și educația viitorilor oameni din domeniul artelor din Moldova pe nimeni nu interesează. În afară, bineînțeles, de cei vizați nemijlocit de proiect: stundenți și instituții. Colegii mei din presă vor să știe de ce am plecat, cu cine am plecat, pe ce bani trăiesc. Iar când treceam la premizele sociale ale Balului Brazilor cu toții începeau să caște. Eu îi înțeleg, pentru că vin din același domeniu și nu-i mai înțeleg, pentru că tot timpul am avut grijă, pe lângă cancan, să dedic timp în emisiunile mele și celor care alegeau să nu fie în viața lor niște simpli consumatori.
Concluzia nr 2: Expoziția Brazilor de Crăciun a fost un experiment fericit și poate fi repetat. Muzeul Național de Artă a înregistrat peste 2000 de vizitatori în doar 7 zile de uși deschise. Pentru anul viitor, am discutat deja cu administrația muzeului, să extindem expoziția pentru o durata mai lungă, dar și să modificăm programul așa încât în zilele de muncă să poată reuși mai multă lume să vadă expoziția.
Concluzia nr 3: Nici la cea de-a 3 ediție a proiectului nu am apucat să valorificăm până la capăt potențialul acestui proiect. Se pot scoate mult mai multe foloase. Mai ales dacă sunt brazi mulți, înteresanți și variați. Pentru anul viitor încercăm să fim mai înțelepți.
Și acum despre Bal. Parcă s-a simțit neîncăpătoare sala pentru câtă lume am invitat la eveniment. Cineva mi-a sugerat că ar fi bine la anul să renunțăm la ea în favoarea altui local. Eu însă vreau să cred că se poate reduce lista invitaților și de rămas la cei care chiar vor să contribuie la colectarea de fonduri prin licitarea unui brad. Și poate avem noroc, între timp, să vedem încheiată și reparația unei săli mai mari din muzeu . Pentru mine defășurarea Balului Brazilor la Muzeului Național de Artă e simbolică și nu vreau să renunț la ea.
Am revenit acasă, la Chișinău, și am descoperit că s-a schimbat parola de acces la wifi. Am sunat la Moldtelecom. După doar câteva luni petrecute acolo, unde formulele de politețe elementare nu se limitează doar la ”Bună Ziua”, fără să-mi dau seama, în afară de ”Bună ziua” am întrebat: ”Ce mai faceți?”. Știu că sună foarte ciudat să întrebi un tehnician necunoscut de la Moldtelecom ce mai face. Dar multă lume pe glob așa percepe comunicarea de zi cu zi. La celălalt capăt a urmat o pauză de 3 sec. Apoi, întreabarea: Spuneți care este problema.
Am coborât pe Pușkin, în scuarul liceului Gh. Asachi. Băncile tricolor, aranjate în fața unui ecran pe care rulau niște imagini cu icoane, m-au făcut să înțeleg că mi-au scăpat niște știri. În afară de faptul că scuarul, destul de încăpător, brusc a devenit destul de mic, aceste bănci tricolor mi s-au părut o pedeapsă nemeritată pentru Chișinău, de rând cu ceea ce rula pe ecran.
Am coborât din mașină și am început să pășesc prin asfaltul spart și bâltoci pline cu țârfâială. Și m-a lovit în față un vânt rece și neprietenos. Și m-am gândit la primar. Iar. Și apoi nu m-am mai gândit la el
Vreau să mă schimb. Vreau să văd cât mai multe lucruri bune în jurul meu. Lucruri care mă uimesc plăcut.
Într-o săptămână de aflare la Chișinău ele au fost destul de multe, aceste momente plăcute de uimire.
