De-ale mele

O ZI ÎN IMAGINI

Ziua de ieri a început cu acest video de la Deșteptarea. Habar nu am de ce, dar mi s-a părut încântător acest pian în preajma acestor broaște țestoase. La ce zile am ajuns? Să le cântăm țestoaselor la pian ca să le ajutăm să nu dispară.

A continuat cu un montaj acerb, contra cronometru, ca să vă pot arăta ce-am făcut la Milano câteva zile…

Și s-a încheiat cu o durere de dinte de minte și cu un interviu extraordinar cu Stela Popescu. După ce-am cunoscut-o pe Stela am vrut să vă recomand să mergeți cât mai e timp, până diseară, să faceți rost de bilet.

De-ale mele

ACIBADEM – unde speranțele prind viață

La sfârşitul anului trecut am început să simt primele semne ale surmenării. Cu toate că știam de unde mi se trag problemele de sănătate, eu tot încercam, în loc să mai reduc din ritmul de muncă, să cutreier laboratoare, medici și spitale în căutarea unei explicații la ceea ce mă deranja. În primul rând am avut noroc să cunosc un doctor imunolog foarte bun. Și asta m-a ajutat mult. Împreună am încercat și cu binișorul și mai agresiv să punem capăt acestor probleme de sănătate, dar cel mai important este că doar cu fiertura de orz și fiertura din semințe de in am reușit să obțin primele rezultate vizibile. Oricum, la revenirea din vacanța de iarnă planificam să fac o investigație mai profundă ca să mă asigur că totul e ok. Aterizez după vacanţă, pornesc telefonul și descopăr pe fb un mesaj prin care am fost invitată să fac o vizită la Spitalul ACIBADEM din Turcia, pentru a face cunoștință cu serviciile acestuia, dar și pentru o investigație generală a sănătății mele.

20130111-013433.jpg

20130111-013152.jpg

Continue Reading

De-ale mele

Fără make-up

John McKellar, scoțianul care se ocupă de fundraising la Hospice Angelus, în decembrie mi-a spus că poza mea de pe blog, cu bigudiuri din cutii de cola în cap, nu mă mai reprezintă. Eram exact în momentul în care nici eu nu mă regăseam în multe lucruri pe care le făceam înainte.

Mi se mai întâmplă să cunosc oameni care din neștiință, dar cu foarte multă sinceritate, îmi fac un compliment destul de dubios. Precum că pe ecran aș arăta mai bine decât în viață. Asta nu mă supără. Mă amuză. Complimentul e dubios totuși. Recent l-am primit de la un unghenean fără dinți.

Când port make up – lucrez. Când îl dau jos – sunt eu. Foarte sinceră, frumoasă și urâtă în același timp, dar foarte eu. Și blogul meu sunt foarte eu, fără make up. Mai urâtă decât pe ecran, dar atât de eu. De aceea schimbarea vizuală a acestui Foarte eu, arată așa cum arată: cusut cu mâna, fără prea multă culoare și cuminte. Iar bluza Valentinei Vidrașcu nu este o alegere întâmplătoare. Pentru că este femeia de la care aud că sunt foarte frumoasă făra machiaj, dacă sunt și sănătoasă și pe care o cred atunci când îmi spune că nu e bine că m-am îngrășat și care crede în ceea ce cred și eu: că orice iubire este un cadou sacru și dacă îl primești cu brațele deschise, te va umple de lumină și frumusețe pe care un make up o va ofili.

Când port make up – lucrez și cred că și un pic amăgesc. Când îl dau jos sunt sinceră, naivă și credulă. Și scriu aici. Fără make up.

Nu cred că eu trebuie neapărat să știu ce cred unii despre noua mea față virtuală. Nu e mare lucru., Acceptați-o.

Andrei Culicov – mulțumesc pt această intervenție estetică. Trăiască Hîncești.

De-ale mele

Fabricat în Moldova. Trist şi optimist

Acum o săptămână s-a încheiat a 12-ea ediţie a expoziţiei Fabricat în Moldova. A 12-ea! Cu toate că pe mine mai puţin mă atrag evenimentele la care oamenii se vor înghesui mai mult pentru cârnaţ decât pentru ceva cu adevărat valoros, am decis şi eu să trag o fugă. Mai ales că aveam şi o misiunea specială: să descopăr producători noi şi produse ecologice. De data aceasta la eveniment au participat 300 de producători locali: un pavilion plin cu mărfuri industriale şi unul cu produse alimentare.

Imediat la intrare te lovea o privelişte cu iz sovietic. E ciudat cum organizatorii şi participanţii din răsputeri ţin la a nu schimba nimic. După 12 ani de existenţă a expoziţiei se putea acumula atâta experienţă, încât Fabricat în Moldova să arate nu ca o banală piaţă sub acoperiş, ci ca un târg internaţional, la care străinii să se înghesuie pentru a cumpăra lucruri unice, autentice şi produse alimentare locale frumos expuse şi prezentate . E cam timpul să ne învăţăm să credem în puterea ambalajului, a zâmbetului şi a unui stand onorabil. Aş fi vrut să văd branduri nu denumiri de XXX SRL sau SA ZZZZ. Aş fi vrut să văd metode de expunere a mărfii mai interesante şi mai creative.

Cei de la Pegas se vede că pot călători şi au şi bani. Salamurile lor se vindeau într-o gheretă sub formă de căruţă bavareză, frumoasă şi scumpă. Un stand în care investeşti o dată şi apoi îl ai pentru mulţi ani înainte. Dar am vazut şi halva care se vindea direct din cutie de carton şi nu arăta deloc apetisant.

Dar să vorbim despre lucruri pozitive. Cică e o chestie care dă rezultate. Dacă vorbeşti de rău – răul se înmulţeşte, dacă vorbeşti de bine – binele se înmulţeşte.

Continue Reading

De-ale mele

Unde lutul începe să respire

Pe eroul postării de azi l-am cunoscut acum 2 ani la Iurceni, la Bâlciul Olarilor. Mi-a atras atenţia căldura cu care comunica cu oamenii şi umorul cu care îşi trata lucrările din lut. Datorită acestui umor şi lucrările i se vindeau ca pâinea caldă. Ne-am revăzut peste 1 an la acelaşi eveniment. Iar mai apoi, în decembrie, am aflat că lucrările care au făcut furori la Balul Brazilor de Crăciun purtau semnătura întregii sale familii: Andrei, Victoria şi cei 3 copii ai lor. Bradul cu 164 de ulcioraşe din lut atunci a luat locul 2.

Continue Reading

EVENIMENTE

Care sunt şansele Rotondei?

100 de oameni, poate un pic mai mulţi. E mult, e puţin? Eu cred că e foarte puţin, reieşind din cei 800 mii cât se presupune că ar popula Chişinăul. Deci 100 de oameni asta ar însemna cam o sutime de 1 procent din populaţia capitalei. Atâţia oameni au ales  duminică să nu se ducă la biserică, să nu tolănească în pat, să nu meargă la prieteni, la film, la cumpărături, ci să-şi suflece mânecile şi să adune 40 de saci de gunoi dintr-un loc ex-foarte frumos al oraşului nostru. Cum vi se pare să renunţaţi la propriul confort ca să adunaţi mizeria pe care au făcut-o alţii?  Sunt absolut convinsă că nici unul dintre cei veniţi la această acţiune nu a aruncat vreo pungă sau pachet de ţigări pe acolo. Există aşa un soi de oameni, care nu aruncă gunoiul pe jos, dar,în schimb, pot să-l adune după alţii, de dragul propriul bine.

Continue Reading

De-ale mele

Duminică vă invit la clacă

Parcă am obosit atâta să mă aflu într-o nemulţumire cronică de oraşul Chişinău. Am obosit să număr gropile, gheretele şi clădirile cu steclopachet care vin în locul monumentelor istorice. Ies afară şi mă întunec de atâta urâţenie. Şi-mi vine să nu mai ies. Şi nu-mi mai vine să scriu pt că am obosit deja să scriu doar de rău. Şi cred că acesta este cel mai îngrozitor efect al neputinţei de a schimba lucrurile – acceptarea neschimbării. Şi a nepăsării, lăcomiei, lipsei de elementar gust şi prostiei care conduce acum acest oraş.
Azi mai găsesc un articol care sună aşa:
Probabil că avem în Chişinău probleme mult mai mari decât să ne ocupăm de faţa lui, dar eu nu-l mai suport. Şi toate iniţiativele civice sunt nu ştiu cum impotente, aşa încât spiritului civic din mine nu i se mai scoală la nici una dintre ele.

Nici una, în afară de una. Care s-a născut recent în capul unei fete. Care probabil a locuit în Moldova şi care de departe, din Grecia unde s-a măritat cu un grec, a reuşit să pornească pe fb o iniţiativă. Aceea de a îmbunătăţi aspectul rotondei din Valea Morilor.

Cu toate că e duminică, e iarnă afară şi e tare urât, eu o să mă duc. Pt că disperarea mea trebuie să fie transformată în speranţa cuiva. În speranţa că moldovenii nu sunt chiar atât de concenîe. Că deşi la toţi le pasă numai de ograda lor, pot să iasă cu o lopată sau mătură ca să facă bine şi în afara ei. Eu cel mai mult mă pierd în propriile mele iniţiative atunci când realizez că s-ar putea să nu am complici. Şi de aceea sunt gata să devin complicele cuiva. Ca să-i demonstrez că se poate.

Duminică mi-am planificat multe activităţi, dar cred că nu e mare paguba dacă le amân. Meteorologii promit vreme bună: +14 grade. Oricum mă îmbrac mai cald, voi lua cu mine un termos de ceai, probabil cu ghimbir, că după el te încălzeşti bine:) şi voi trece pe la piaţă ca să cumpăr toate cele necesare. Şi o să mă duc în Valea Morilor. Să mă solidarizez cu oameni pe care nu-i cunosc şi nu i-am văzut probabil niciodată. Vreau să mă conving că suntem mai mulţi de 2 oameni în cruce. Şi au să vină şi alţii.Şi tu poţi veni. Cu saci de gunoi, mături, măşti. mănuşi. Nu cred că vom face o minune. Pentru asta e nevoie de mulţi bani. Dar ne vom testa spiritul de solidaritate, vom scoate de acolo nişte saci plini de gunoi şi vom pune la cale alte lucruri. Pentru că aşa cum a zis Ion Ştefăniţă, cel mai aprig apărător al patrimoniului nostru arhitectural: Inacţinea noastră de azi, e riscul sa pierdem monumentul de arhitectură chiar mâine..