Am remarcat că subiecte gen eucaliptul, olăritul sau gătitul la mine pe blog vă lasă tot mai reci, nu știu cum. În schimb un pumn verbal de autoapărare dat unui fost coleg, muligambia, sașa bognibov sau aberațiile unui nimeni despre cât de prost se îmbracă cutare sau cutare stârnește forfotă și zumzăială.Și pe urmă tot voi întrebați de ce se dau la tv atâtea crime și violuri. E simplu: pentru că asta îi face pe oameni să saliveze, să vibreze, să freamăte, dar mai ales să uite de telecomandă.Lumea atât de tare are nevoie să se convingă că Dumnezeu are grijă de ea și o păzește de necazuri, încât este gata să înghită carne și sânge cu tonele din durerile altora.

Numai să nu-mi spuneți că televiziunea e de vină. Sau că aia e o proastă și e interesant să vezi cât de proastă e o proastă care scrie numai prostii. E fix ca la supermarket. Se vând porcării, dar se vând și lucruri bune. Te atrage un chipsișor sau un croissant 7 days fix cum te atrage o faptă oribilă a vreunei ființe umane. Dar poți alege să nu cumperi nici de aia, nici de aia, pentru că imediat locul rămas gol după o porcărie cumpărată de tine, va fi suplinit de o nouă porcărie. Și asta înseamnă că stăpânul porcăriilor o să zică: Ia-te na! Se întreabă, deci se vinde, deci fac bani pe asta.

Vreți să spuneți cumva că știrile cu pedofilii sau presupușii criminali de la Durlești v-au făcut să decideți: nu, eu schimb postul, sunt mai presus de asta. Eu nu consum tragedia sau mizeria altora. Eu consum doar Gustav Klimt și magazinul cultural de la Euronews? Vreți să spuneți că văzând linkul spre încă un articol plin de excremente sufletești ale unei fashioniste, spuneți: nu, eu nu-mi pierd timpul cu asta? Am lucruri mai bune de făcut decăt să inhalez miasma gunoiul din capul unui nimeni.

De ce se arată atât de mult trash la știri? În primul rând pentru că el chiar există. Da, poate pe alocuri și foarte puțin se exagerează. Se dau titluri atractive sau se pun accente logice ce vând bine un trash. În cel de-al doilea și cel mai important rând: trashul aduce audiență. Mai multă decât o veste pozitivă despre nuș ce profesoară premiată de ziua ei profesională. Pentru că impresiile pozitive despre o călătorie, carte sau om nu interesează atât de mult pe cât un articol năucitor despre gusturile vestimentare ale marianei șura sau și mai grav, ale natei albot. Și în timp ce tu înghiți cu poftă ceva urăt mirositor, cineva, de cealaltă parte, își freacă palmele și-și spune: iar am rupt.

Trashul aduce audiență. Din fericire nu noi am inventat asta. Asta nici nu s-a inventat. Asta e ca ziua și noaptea, ca iarna sau vara – un fenomen firesc. Îl accepți și recunoști odată cu o calitate umană absolut necesară cum este curiozitatea. Audiența este convertită mai apoi în diverse beneficii. Pe mine însă mă derutează altceva. La fel ca și în cazul vânzătorului de chipsuri din market, toți cei care generează trash, văzând câte vizualizări au acumulat de la cei care au consumat acest trash, se scaldă în această victorie cu miros de trash și după aia o și vând la alții ca pe o dovadă clară a succesului sau popularității. Dar atât vânzătorii de trașh pe de o parte cât și cumpărătorii de cifre și vizualizări, pe de altă parte, au nevoie de o foarte importantă componentă ca să le iasă ecuația: consumatorul. Care de cele mai dese ori este nici prea selectiv, nici prea pretențios, nici prea categoric, dar foarte curios. Ca să poți învinge o curiozitate vicioasă sau neconstructvă, e nevoie de cel puțin un lucru: de valori. Și poate demnitate, și poate orgoliu, și poate mai mult respect pentru ce cosumăm.

Valorile sunt unicile care rezistă în timp. Dar și ele, valorile, ca și trashul, au nevoie de consumator ca să reziste. Consumatori care să poată spune NU și să aibă curajul de a alege, fără frica de a fi oaia neagră din turmă. Să apese pe buton ca să schimbe postul dacă nu-i pace trashul, să nu citească și nici să nu facă share la vreo diaree veninoasă despre modă și stil. Tot valorile dau curaj unui om să transforme o carte proastă într-o cutie de bomboane, să nu aplaude un artist prost, să nu încurajeze un politician prost, să nu se uite la un meci de fotbal prost, chiar dacă echipa națională mănâncă bătaie și unii cred că merită susținută. Ba nu merită deloc. Când o să joace bine atunci o să merite. Ei, pentru că pierd, oricum sunt plătiți cu bani. Iar susținerea mea trebuie să o merite printr-un joc bun. Să lăsăm romantismul pentru îndrăgostiții din primul trimestru al iubirii.

Un salut pentru cosumatorii de trash care cel puțin nu se indignează de ceea ce consumă. Un mare salut pentru cei care nici nu au ajuns să citească până la aceste ultime rânduri, alegând un film bun, o discuție cu copilul care tocmai și-a terminat temele sau cu mama pe care demult n-a întrebat-o cum se mai simte bunica.

Noi suntem fix ceea ce mâncăm. Dar mai ales noi mâncăm ceea ce suntem. Și în acest context chiar nu mă refer la mâncare. Tot timpul există posibilitatea de a apăsa pe un buton, chiar și unul imaginar – se numește IGNORE.

Eu nu înțeleg
de ce o mamă sună la televiziune să povestească despre un director de școală nesimțit și despre nedreptatea care s-a făcut copilului ei și când îi propun să spună aceleași lucruri în fața camerei, aceasta alege să-și lase copilul în grija aceleeași școli, decât să suporte problemele ulterioare. Păi de ce ai mai sunat? Rabdă. Cum își închipuie oamenii că pot schimba lumea din jur, alegând confortul în locul stresului?
Eu nu înțeleg
de ce atâtea femei în jurul meu îndură suferințe provocate conștient de oamenii lor dragi. De dragul aparențelor? Adică de ochii lumii? La noi, în maxim 3 zile o porcărie se uită. Cum poți să crezi că ochilor lumii le pasă de tine? Mă uit la cele scrise mai sus și-mi bag și mie în cap. Eu nu-s mai brează. Eu încă mai cred în ochii lumii. Dar tot mai puțin. Durbală e de vină. În sensul bun.
Eu nu înțeleg
de ce mai avem marșrutci, când fără ele a fost atât de bine
Eu nu înțeleg
de ce în loc de 2 zile de străzi pietonale în Chișinău, am rămas numai cu una și aceea cu un destin șubred
Eu nu înțeleg
de ce atunci când pornești să faci un eveniment minunat într-un sat, te pomenești că locuitorilor acestui sat evenimentul tău nu le trebuie 1000 de ani. Și că ție binele ăsta îți trebuie mai mult decât lor. Suferim de o hibernare mintală cronică. Și mă întreb în fiecare zi ce fel de motivație trebuie să fie aceea care ar scoate moldovenii din hibernare.
Eu nu înțeleg
de ce nu mai aud nimic despre băieții care s-au apucat să lipească stickere cu mesaje neplăcute pe pe mașinile parcate neregulamentar. Și lor cineva le-a ucis cheful de justiție? Sau asta numai eu nu mai aud nimic de ei?
Eu nu înțeleg
de ce o știre despre polițiștii care nu iau mită este o știre. Mai ales că nici nu e adevărată. Și la o săptămână după apariția știrii mă sună un om și-mi povestește o istorie absolut fenomenală despre eroii din știre care l-au urmărit o săptămână ca să scoată bani din el. Și când îl rog să-mi vorbească la cameră, omului i se face imediat frică.
Eu nu înțeleg
de ce iți mai permiți să te gândești la un bădăran care demult nu se ma gândește la tine și tu despre asta știi. Și mai știi că nici n-o să se gândească vreodată. Pentru că nu-i pasă de tine. Așa, foarte simplu – nu-i pasă. Iar tu știi că în capul tău demult nu-și mai fac loc gânduri la alți bărbați. Pentru că acolo e loc doar de un bădăran. Viața je se duce. Și niciodată nu te va lăsa să recuperezi ce e pierdut.Și când eu îți spun să te miști mai departe, tu vezi în mine un dușman.
Eu nu înțeleg
de ce avem nevoie noi de atâtea tâmpenii organizate de stat, donații, congresuri, seminare, conferințe, pentru care se cheltuie o grămadă de bani și care nu mișcă țara asta cu nici 1 mm înainte.
Eu nu înțeleg
de ce uneori am senzația că ocupația de bază a unor oameni este să numere greșelile gramaticale de pe bloguri. Este atât de stupid. De ce nu și-ar deschide fiecare câte un blog, să-și numere toată ziua pe el greșeli, dar mai ales să scrie pe el toate lucrurile urăte și răutăcioase pe care le scrie cu atâta generozitate la alții.
Eu nu înțeleg
pentru ce sunt bloggerii. Vreo doi au mai rămas care scriu interesant. În rest, toți îs analiști politici. O țară de analiști. Da de viață, de viață normală sau anormală, pe care o duce fiecare, de ce nu scrie lumea?
Eu tot mai puține lucruri înțeleg. Și nu înțeleg pentru ce scriu despre toate ele. Acest exhibiționism de viziuni mi se pare tot mai mult o pierdere de timp. Dar tu, nu te-ai întrebat de ce citești asta? Și când te-ai gândi că totul începea de la o pasiune pentru orhidei.