De-ale mele

Amy, cea de pe alta planeta

“Combinatia exceptionala de jazz si soul care-i caracteriza muzica l-a facut pe faimosul producator american Quincy Jones sa declare ca Amy e atat de talentata incat “vine de pe alta planeta.”

Probabil ca tot acolo a revenit deja.Altfel cum s-ar explica faptul ca din atitea celebrebritati netalentate, dependente si ele de anumite vicii, tocmai aceasta, la doar 27, sa se lase luata.
Cele 2 discuri originale pe care le am cu Winehouse, imi erau atit de dragi, incit mi-a parut rau sa le port in masina, ca se ferfeniteaza. Mi le-am copiat pe citeva suporturi si le-am pus intr-un sertar. Chiar m-as uita acolo, sa vad daca n-au plecat si ele pe alta planeta.

Cu toate ca lumea showbizzului international este incomensurabil de indepartata de Moldova, azi, chiar si un foarte glumet medic-legist, care nu cunoaste nici o piesa de Amy Winehouse, s-a aratat trist la aflarea acestei vesti. N-as numi-o noutate. Cind moare un om, asta nu e o noutate, ci mai cu seama o veste….trista.
Revenim la deceptia medicului-legist. Nu stiu daca tristetea lui era una pur profesionala sau doar umana, eu insa m-am gindit imediat la acei oameni care aprovizionau aceasta supertalentata, dar foarte slaba fire, cu mici picaturi de moarte. Cum unii primesc bani ca sa vinda moarte. Si m-am mai gindit la ceva. Din moment ce o persoana publica, prea publica, se stinge in ochii lumii, si nu era vorba despre un fenomen scurt, ci de o istorie tumultoasa si indelungata, de ce oare nici politicieni, nici politie, nici jurnalisti si nici parinti nu au bat alarma. Adica nu au insistat asupra unui razboi, eventual, impotriva celor care profitau de pe urma acestei oi ratacite.Ba dimpotriva, Amy apare si rupe gura tirgului cu o piesa despre cum taica-su o baga la dezintoxicare, dar ea refuza. Piesa devine hit, iar Amy are si mai multe motive sa se drogheze in continuare.
Eu nu cunosc raspunsul, dar as putea sa ma dau cu presupunerile. Unii filosofi ar spune ca acest talent pierdut a facut parte dintr-un proces de echilibrare a lucrurilor in Univers. Unii crestini ar spune probabil ca asa o trebuit sa fie.Unii moldoveni au scris pe fb ca odata cu moartea lui AW in sfirsit li s-a implinit visul de acum 6 ani si se apuca, exact cum e si normal cind moare un om, sa se injure unii pe altii la tema cine si de ce a scris sau nu a scris despre moartea lui Amy Winehouse. Mai am o presupunere. Publicul a mistuit-o. O javra incontrolabila si dezlantuita, dornica de carne, singe si ratati pe care sa-i compatimeasca, bucurindu-se in adincul sufletului sau bintuit de puterea propriei vointe.Asta nu e condamnare a publicului. Doar o constatare despre el.O constatare a unei realitati din care as vrea sa nu fac parte. Consumam la greu violuri, omoruri, accidente, cataclisme si alimentam speranta celor care ne hranesc cu ele, ca asta e ceea de ce avem nevoie.

Trist destin si din neferice, acum chiar i se pot ierta toate pacatele.
Caut sa va recomand o piesa. Probabil cea care imi place cel mai mult, dar intr-o versiune care imi place cel mai putin. E o versiune a carei vizualizari vor creste insa acum in mod deosebit, aceasta fiind probabil ultima aparitie a lui Winehouse in scena. Concertul, daca am putea sa-l numim asa, a avut loc acum o luna la Belgrad. 20000 de fani au platit biletul ca sa vada si sa auda aceasta splendoare sinistra. Amy nu-si mai apartinea, publicul a huiduit-o, iar turneul sau European a fost suspendat. De aici foarte clar se vede la citi metri de tristul eveniment se afla Amy Winehouse. Dar era prea tirziu, se pare…

24 July 2011
De-ale mele

Unde-i mai bine ca acasă

Nu v-am povestit  nici un cuvânt despre Monaco. Probabil pentru că mă sperie lucrurile perfecte. Tot timpul am aceeaşi dilemă. Să mă exprim printr-un cuvânt, care mai cu seamă ar fi unul necenzurat sau să căut o propoziţie din superlative mai puţin banale decât super, mega, extra, foarte tare. E bine acolo băieţi, bine şi frumos. Oameni gospodari trăiesc. Asta se vede imediat cum laşi în urmă zecile de tuneluri, pe care trebuie să le traversezi că să descoperi această perlă arhitecturală. Un exemplu de cum paradisul nu are nevoie de hectare, pentru a arăta infinit de departe de lumea în care trăim. Monaco încă îşi scutura puful de după nunta regală, atunci când am ajuns acolo. Când afli unde este casa luxului, mai greu îţi vine să zici că nicăieri nu-i mai bine ca acasă.

Monaco este unul dintre locurile pentru care s-a inventat: No money, no honey.

După Monaco am aruncat artileria de vacanţă în Italia.În locul ăsta mi-am imaginat cândva că voi ajunge pentru a scrie. Na, am şi eu o imaginaţie că şi toată lumea. Bine că nu toată lumea apucă să afle câte idei le vin gândacilor mei din cap.Ei, gândacii,cel puţin, nu mor de foame. Cum am ajuns pe mal de lac, mi-am dat seama că m-am înşelat. Bookvalno, mi-am pus mâinile în cap şi am început să continui să mă odihnesc. N-am putut scrie nici o boabă. Cel puţin nu acum.Poate într-un octombrie târziu, dar nu iulie. Când soarele frige şi valurile răcoritor lovesc în pietre, când vara e  şi în creier, nu doar în calendar, se spulberă orice socoteală de acasă. Aşa că am încercat să mă împrietenesc cu G.G.Marquez, dacă uitase muza de mine . N-a prea mers. Marquez e  romantic  şi mistic.Dar romanele-i sunt lungi şi încîlcite. Aşa că m-am mulţumit cu “Un veac de singurătate”, citit cam tot atâta timp în urmă şi …am trecut pe F.Beigbeder. Uşor de digerat, şi mai lejer de citat.”Egoistul romantic” se termină repede şi îmi dă curaj. Deci există lecturi pe care le pot scoate în capăt. Fiecare îşi potriveşte lecturile, ca şi mânuşile. Nu trebuie neapărat toţi să fie ca http://madrizen.com/carti-citite. Dar pentru noi toţi, Madrizen este un generator de complexe intelectuale. Şi foarte bine. În lumea asta mare şi-n viaţa asta scurtă, avem nevoie de modele. Adică oameni care să ne amintească că încă mai avem spre ce da din coate.  Pe Beigbeder îmi vine de fiecare dată să-l citesc cu pixul în mână. Aroganţa are şi ea un farmec. Când e bine scrisă. “Care este secretul meu? Mă prefac că scriu şi fără să observ încep cu adevărat să scriu.” – Beigbeder, egoistul romantic.

20 July 2011
De-ale mele

Dublu V

O mâncare bună, un vin şi mai bun (bucătaru zice c-am stricat mâncarea cu el), un somn bun, un aer bun, un om bun.

Cam de atât e nevoie ca să rămâi impotent în faţa muntelui de griji şi nevoi pe care  ţi le schiţează viitorul.

Viitor şi vacanţa. Ambele încep cu V. Să presupunem că asta ceva  înseamnă. Că tot ce e viitor e vacanţă sau tot ce e vacanţă e viitor? Nu, vacanţa nu este un viitor. Vacanţa este o investiţie în viitor. Vacanţa este un prezent, care secundă cu secundă se transformă în trecut şi totodată viitor.

Mie însă îmi place mult tot ce e viitor.Şi anume posibilitatea de a da frâu liber imaginaţiei…în vacanţă.

În viitor voi trăi într-o ţară mai bună. În viitor voi circula pe drumuri fără gropi. În viitor oamenii vor asculta legea, ca să aibă o viaţă fără necazuri. În viitor părinţii vor fi veşnici, iar prietenii nu vor mai pleca departe pentru o viaţă mai bună. În viitor panourile publicitare nu vor mai fi singurul decor al unui oraş. În viitor copiii se vor naşte cât mai mulţi într-o familie. Femeile nu vor mai accepta să fie înşelate sau bătute de bărbaţi, iar bărbaţii îşi vor aminti că să câştigi banii nu este singurul lor talent. În viitor nu se vor mai arunca sticle de plastic şi pungi acolo unde ne odihnim. Patetic toate astea sună, nu? Viitorul sună patetic, dar atât de frumos.

 

17 July 2011
EVENIMENTE

Cipcirip

-Vreau să-ţi aduc invitaţia

– Nu e nevoie. Oricum nu reuşesc să vin.

– Hai mă, că e una specială, nominală.

– Dar de ce să vii tocmai până la mine la birou ca să mi-o dai? E pierdere de timp.

– Hai că poate îţi place măcar invitaţia şi-o să scrii sau o să pui o poză la tine pe blog.

– Ok. Vino. Dar să ştii că nu mă pot vedea cu tine. O laşi la securitate şi mi-o transmit ei.

– În 15 min sunt.

Dragă Doina, iartă-mă pentru lipsă de timp şi pentru slogane patriotice, dar mi se pare că cel mai bun PR pentru evenimentul tău este chiar această invitaţie. Aş da orice să fiu prezentă la această cină, unde un om ,despre care se vorbeşte bine în târg, va veni să mă convingă că tot ce e plăcut e şi sănătos. Eu sunt o hedonistă. Pentru malioşi, deschideţi DEXul.

Cât eu stau, la aceasta virgina ora de rasarit şi şcriu acest minunat anunţ publicitar, tu colectezi comentarii pe fb. Hedonist pe hedonist vede de la o poştă.

Acum Doina, ai grijă şi tu de partenerii tăi media.Dacă vrei. Apropos…era să uit. Ofer 4 invitaţii la eveniment.

Cine îmi scrie un mail la nataalbot@gmail.com şi-mi spune când a avut ultima dată un orgasm gastronomic  şi cu ce ocazie, va primi aceste invitaţii. Aştept mesaje doar până sâmbătă seara. Vă rog să indicaţi telefonul de contact şi acordul pentru republicarea mesajului vostru. Criterii de selecţie nu există. Primii 4 au prioritate. Aruncaţi şi poze, dacă sunt.

16 July 2011
CĂLĂTORII

Povestea Villei Feltrinelli

A fost odată în Italia un magnat. Se numea Faustino Feltrinelli şi s-a îmbogăţit pe tinichea. Acest Don Faustino, în loc să-l apuce lăcomia şi să le ia la toţi vecinii afacerile, aşa cum ne-am obişnuit noi să credem despre magnaţi,s-a apucat cu feciorii săi,Angelo şi Giacomo, să construiască o vilă. Au cupărat vreo 3 hectare de pâmânt în nordul Italiei, pe malul Lacului de Garda şi în 1892 au zidit Villa Feltrinelli. Băieţii, muncind mult tot anul, vara evadau în vilă şi huzureau. Apoi vila a devenit proprietatea nepotului acestora, Carlo. Asta până la cel de-al II-lea Război Mondial, când nemţii l-au detronat pe regele Italiei. Mussolinii şi-a ales vila Feltrinelli drept  reşedinţă pe timpul războiului, lăsând o amprentă istorică vicioasă pe destinul acestui cuib familial.

După război, vila a revenit fiului lui Carlo, Giancomo Feltrinelli, membru al Partidului Comunist Italian şi editor, în acelaşi timp. Aşa s-a întîmplat ca în mâinile lui Giancomo să ajungă manuscrisul unei cărţi cu un pronunaţt mesaj anti-sovietic, scrisă de Boris Pasternak, respinsă pentru a fi publicată în URSS.Giancomo însă a publicat cartea, ba chiar în 2 limbi: rusă şi italiană. Aceasta a ajuns în scurt timp un adevărat best-seller,a fost şi ecranizată,  devenind un mare hit. Este vorba despre celebrul “Dr.Zhivago”. Pentru neascultarea sa, Giancomo a fost dat afară din partidul comuniştilor,iar în 1972 a fost găsit mort sub un stâlp de electricitate.

25 ani mai târziu, Bob Burns, celebrul fondator al lanţului hotelier Regent International Hotels, cumpără legendara vilă cu 3,5 mln. Acesta îşi dedică 5 ani din viaţă şi 35 mln $, transformând Villa Feltrinelli într-o operă de artă. Cele 20 de camere, cu adevărat, îţi taie răsuflarea, prin bunul gust şi luxul evident al decorului. În curînd vă spun de unde ştiu despre toate astea.

În 2007, magnatul rus Viktor Vekselberg, cumpără Villa Feltrinelli cu 52 mln.Vekselberg este căsătorit, are 2 copii şi o avere estimată cu 6,4 miliarde. Este catalogat doar pe poziţia 113 de revista Forbesc şi s-a îmbogăţit pe aluminiu şi nu numai. Dar ştiţi cum şi-a câştigat omul primul milion? Forbes susţine că omul a vândut resturi de cupru din cabluri uzate.

 

Pe lângă actualul proprietar, în vilă se odihnesc periodic diverse personalităţi. Dacă sunt foarte VIPuri, acestea aterizează cu helicopterul direct pe teritoriul vilei. Dacă sunt aşa- şi- aşa VIPuri, sunt aduşi cu taxiul de la Monaco, aşa cum am văzut eu azi chiar la poarta vilei. De obicei, foarte VIPurile nici măcar nu sunt înregistrate la recepţie. În dreptul numelului celui care a rezervat e scris foarte simplu: VIP. Nu ştiu exact cum a fost înregistrat Richard Gere, care recent s-a odihnit în luxoasa vilă, dar zice lumea că s-a purtat ca un adevărat budhist, ce este. A venit frumos, cu nevasta,cu copilul, că mai sunt şi din ăştia care îşi trimit nevestele cu celulita la ultra-all-inclusive în Maldive, dar cu iubitele suple vin la Villa Feltrinelli.

Pe site-le care recomandă destinaţii pentru luna de miere sau vacanţe romantice, această superbă VILUŢĂ este la loc de cinste. Cine chiar caută să evadeze cu persoana iubită, într-un loc magnific, izolat, cu super-service şi multă discreţie, acolo ar trebui să ajungă. Asta scriu site-le. Eu sunt de acord. Acolo, mă voi izola.De ce oare nu? Vorba aia: “Жить – хорошо, а хорошо жить еще лучше!”

Mi-a rămas doar să aleg între o noapte de miere sau o lună de miere, că iese cam scumpuşor. Cea mai ieftina cameră este 1400 euro pe noapte şi cea mai scumpă 4500. Zice lumea că wi-fi-ul e gratuit. Aici măcar se poate economisi ceva, stând în grădina de măslini şi lămâi, cu nasul în campiuter, la bursa unde indicele Dow Jones ba creşte, ba coboară.

Prietena mea, stabilită aici în Italia, are grijă ca toată lumea să fie mulţumită la Villa Feltrinelli. Şi clienţii şi patronii.Munceşte mult, foarte mult. Este cea mai bună. Sunt convinsă. De aia le stă în gât unor italience geloase. Dar răbdarea sa este răsplătită cu şansa de a-şi trăi măcar o bucată de viaţa sa într-un loc splendid, de poveste, cum este Lago de Garda şi cu câteva sărutări aeriene de la Richard Gere, mulţumindu-i că i-a găsit brăţara rătăcită printre cearceafuri de mătase.

Nu, eu nu stau la Feltrinelli. Doar am trecut pe alături şi mi-am muiat picioarele între-o bucată de plaja învecinată, de unde adevăraţii paparazii pot vâna imagini spectaculoase.

Am ajuns acasă însă şi am făcut o adevărată investigaţie pe net că să vă aduc această poveste despre nu cum omul face locul, şi nici cum locul face omul. Mai cu seamă e o poveste despre cum istoria face locul.

 

11 July 2011
CĂLĂTORII

Fix în clo-cot

Încă nu ştiu cum arată locul în care am ajuns, dar miroase bine. E cald şi umed. Bun început de poveste? Parcă ar fi un preludiu pentru o întîlnire a Clubului Erotomanilor Anonimi. E tare întuneric. Şi am valuri sub balcon şi ţânţari-tigru(negri, vărgaţi şi tare agresivi).Dar şi în paradis sper că există noapte. Acum nu vă pot arăta acest paradis, dar google images spune că la lumina zilei el arată aşa:

(Notă pt arhitectul-principal al mun Chişinău, d-ul Modârca: Eu ştiu că asta nu arată la fel de distractiv ca şi aberaţiile arhitecturale din dibond şi steclopachete din Chişinău, apărute cu aprobarea dvs. Dar să ştiţi că e normal când toate casele arată aproximativ la fel, cu acoperişuri aproximativ la fel. Aşa e drăguţ. )

Confuză. Iată cum aş caracteriza starea mea de acum. Pe de-o parte, emoţiile unei vacanţe incredibil şi neaşteptat de frumoase. Pe de altă parte câteva cuvinte pe care le aud frecvent şi îmi provoacă alergie cerebrală. Uneori am senzaţia că nici n-am plecat în vacanţa. Bani, bani, bani, bani, plahotniuc, bani, bani, sărăcie, hoţ, bani, bani, bani, greu, greu,hoţ…Mă disperă ideea infinitului unei aşteptări. Cât timp o să ne mai ia, nouă moldovenilor, să putem respira uşuraţi, să ne putem descreţi frunţile, să ne putem aminti cu căldură de locul în care revenim după  scurtele noatre escapade de vacanţă.

Am făcut azi 7 ore la volan,pe drumuri frănţuzeşti-italieneşti. Reproduc câteva fraze din multiplele dialoguri din maşină…

– Dar oare noi când o să avem aşa drumuri?

– Niciodată mămica, niciodată

Peste câteva zeci de minute…

– Dar oare ei când vin la noi în ţară şi văd drumurile noastre şi sărăcia noastră, ei ce cred despre noi?

– Ei, ce cred mămica….îi apucă jelea şi vor să investească, adică puţină binefacere nimănui nu strică. Ne iubesc femeile, îşi cheltuie nişte mii de euro, se uimesc de preţul unei camere de hotel în MD, pornesc nişte afaceri cu moldoveni care le trag ţeapa mai târziu şi se întorc cu buza umflată la drumurile lor linse.

Dar noi….Noi adunăm. Adunăm de nuntă, adunăm de cumătrie, adunăm de moarte, de pomană, adunăm de zile grele. Trăim în saraiuri, ca să ţinem casa mare curată. D-apoi unde ne-or boci babele la 3, 9, 40 de zile? Ş-apoi stai….că noi mai avem  6 luni, 9 luni, 1 an, 2 anitot de bocit. De, că aşa e obiceiul. Până nu distrugi,până nu îngenunchezi definitiv omul care trece printr-o tragedie, cu slujbe, lumânări şi pomeni, nu te poţi numi tradiţie creştin-ortodoxă. Cu cât mai grele sunt condiţiile de rugă într-o biserică pentru simplii enoriaşi, cu atât mai bine. Că de, apropierea de divinitate prin chin se obţine. Nu relaxaţi sau aşezaţi pe scaune. În picioare, lihniţi de foame,de sete şi de duhoarea lăcaşului sfânt şi nu cumva să îndrăzneşti să arăţi că ai o minte mai luminoasă, în care apar întrebări legate de anumite paradoxuri religioase. Îndată o privire evlavioasă de slujitor îţi va arăta unde ţi-e locul. Am botezat recent un băieţel. Şi mi-am permis imprudenţa să-l întreb pe părinte despre o dilemă de a mea. Uffff, iată unde poţi să te deochi.

Noi nu ne putem nicidecum lecui de necesitatea de a agonisi. Şi mai ales nu ne putem opri în a transforma fiecare cumpărătură din valută străină în lei moldoveneşti şi ne tot încleştăm mâinile la chept şi ne văităm.

Am lăsat 30 de euro la ghişeul de ieşire de pe autoban. Mintea mea de moldoveancă iar se apucă şi face calcule. Oho… tocmai 500 de lei…atâta costă 7 ore de confort pe drumuri perfecte, cu 130 la oră. Un biet şofer în faţa mea a adormit la volan, de atâta perfecţiune şi şi-a jumulit bine maşina de un perete.

Vă imaginaţi, îmi zice mie o pâmânteancă stabilită în Italia, aici cad smochinele coapte din copac şi nu vine nimeni să le fure. Dar mama mea, munceşte acasă în MD pe ogor tot anul şi mi se plânge la telefon că au fost şi i-au furat usturoiul şi popuşoiul într-o noapte.

Dar asta cum vă place? Ca să-i ajute pe cei de acasă să ducă un trai mai decent, ai noştri moldoveni îndură chinuri şi umilire prin străinătăţi. Cei de acasă, conştienţi fiind de motivele care i-au mânat pe cei dragi spre păşuni străine,de aici primesc bănişori prin tranfer, de aici se uită toată ziua la NIT. Cum e posibil ca fraţii să fie dezbinaţi pe motiv că cei din MD votează pentru comunişti, iar cei plecaţi din MD nu mai găsesc forţe şi motive să-i convingă pe cei rămaşi să nu-i mai voteze?  Nu, dragă Western Union, sloganul tău de pe panouri este unul total lipsit de bun simţ. Pentru că dragostea nu se transferă….dragostea, de la distanţă, nu are echivalent bănesc.

 

-Nu-i drept aşa. Nu-i drept să aibă ăştia atâta mare frumoasă şi noi să nu avem măcar o bucăţică de plajă cu ieşire spre mare…..Frânturi de gânduri exprimate cu voce, după peisaje pe care eu credeam că doar Richard Gere le are pictate  prin filme. Munţi, mare, sute de tuneluri,livezi de măslini, viluţe unicromatice conidmentând aceste peisaje.

Valentina Vidraşcu s-a adeverit a fi o foarte bună parteneră de voiaj. Câte istorii am aflat de la ea. Şi mai are atâtea legende de povestit. Despre oameni mari, despre trecutul lor glorios. Dar asta nu e la fel de interesant ca dragostea Valentinei. Dragostea pentru dragostea pe care a pierdut-o şi pentru tot ce e frumos. 16 euro Valentinei pot să i se pară o avere când vine vorba să achite nuş ce taxă la aeroport. Şi i se par un fleac când vine vorba despre ultimul Vogue sau Elle. În viaţa mea n-aş da 8 euro pe-o tâmpenie de revistă de modă. Valentina însă ştie să mă complexeze pentru această lipsă de interes pentru lucruri frumoase. Ea îmi arată exact articolul pentru care a meritat să-şi mişte fundul de pe plajă ca să meargă la chioşc şi să lase acolo cei 16 euro. Să nu fi fost Valentina, nu mă mai duceam eu în vecii vecilor la Cannes, pe arşiţa cea mai mare. Şi doar graţie insistenţelor sale am văzut vitrine de magazine – opere de artă, vânzătoare care stau şi în genunchi, doar să le cumperi pantofi de la Miu Miu cu 576 euro perechea. Şi tot Valentina are talentul de a fi categorică când vine vorba despre anumite principii de viaţă şi absolut flexibilă sau neutră, când nu conteaza.Am prietene mature, coapte. Şi cred că aşa trebuie să ne fie prietenii. Ca să avem ce învăţa de la ei.

Oare despre ce-a fost articolul ăsta? Despre o cratiţa cu borş, care tocmai a dat în clocot, deci e bună de scos de pe foc.

Lago de Garda. Eu îs a ta.

10 July 2011
CĂLĂTORII

Intre contrtaste

Aici e bine. Mult prea bine. Daca m-ati intreba cit de mari sunt diferentele intre Crimeea si Antibes, v-as spune ca din punct de vedere climateric nu e nici o diferenta. Soarele arde la fel de tare, palmierii sunt la fel de maiestuosi, dar oamenii traiesc mai frumos aici si bineinteles asta costa. Am avut marele noroc sa aterizez intr-o vila. Una cu peretii jupuiati si cu citeva locuri cirpite pe fatada. Dar vila asta, potrivit preturilor de pe piata imobiliara face cam vreo 3 mln. Si daca starea de bine si confortul acestei case cu foarte multe dormitoare, bai si ascunzisuri intra in pret, inseamna ca asta e…si atita costa. Coasta de Azur este o splendoare, un lux si un paradis. Si eu inca nu am ajuns sa mi-l permit, desi sunt foarte incintata de tot ce vad.Oleandri si magnolii in floare, arhitectura simpla, dar ingrijita,curatenie, babute cu liftinguri si silicoane, cu buzele muiate in ruj, bronzindu-si frumoasa batrinete, in timp ce baieti frumosi culeg in plase gunoiul adus de valuri. Gunoiul e peste tot la fel, dar motivul pentru care l-as prefera pe cel din Antibes, in locul celui din Crimeea, este faptul ca aici se curata.
Ziceam despre luxul pe care inca nu mi-l pot permite. Am ajuns in Antibes doar gratie unui fenomen care se numeste migratie. Acum moldovenii isi pot permite mai mult decit Crimeea si pentru ca au prieteni pretutindeni. Peste tot in lume se mai gasesc moldoveni care te pot gazdui, oferi un pat, o masa, eventual o mare.Prieteni care au alti prieteni si care la rindul lor sunt gata sa te gazduiesca chiar si intr-o vila super frumoasa si luxoasa.Farmecul locului se ascunde in cascavalurile, fructele de mare, fructele si legumele intr-un sortiment cum nu s-a mai vazut. Eu is cam satula de savok. De mutre posace, de cantine din care miroase a pirjoale si pireu de mazare si de vorba pe care o inteleg. Ador faptul ca nu aud aici nici rusi si nici romani.Sau foarte putini. Si ei nu-s prea bucurosi sa ma auda. Si ei ar vrea sa aiba senzatia ca-s departe de savok. Oi fi eu prea incintata de vacanta mea si de aceea imi e usor sa critic vacantele pe care eu insumi le-am avut. Dar vacanta de aia e vacanta, ca sa te rupi din peisajul binecunoscut si sa iei o gura de inspiratie cu care sa te tii o perioada de timp.Chiar si daca gura asta te costa putin mai mult. Atit despre Antibes. V-as mai povesti cum e sa ai o vacanta cu 7 femei(una dintre care doar in octombrie va vedea lumina zilei) intr-o casa din Provence, pe Coasta de Azur. Cum e sa-ti pastrezi confortul, povestind si ascultind istorii de viata, petrecind clipe absolut fenomenale cu fiicele mele, gatind in fiecare zi mincaruri delicioase si amintindu-mi doar de bine despre emisiunea care m-a invatat atitea secrete despre gastronomie. Si v-as mai povesti cum e orasul Cannes,invecinat cu Antibes – un cuib de lux, iahturi, silicoane, rochii de 2000 euro la care se inghesuie rusoaice bogate si mochito servit de cei mai aroganti chelneri. Dar mi se incalzeste vinul in pahar. Hai, va pup. Judecati-ma daca vreti. Orice vacanta e buna. Dar nimic nu e mai bun decit o vacanta care iti ticneste.

6 July 2011