Dimineaţa am ales sloganul. Moldova, eu chiar te iubesc.Slogane au fost mai multe. Incredibile(asta nu e de bine). Patetice.Aşa cum ne-am obişnuit să fim în raport cu ţara asta. 365 de zile pe an scuipăm în ea, ne văicărim,o înjurăm. Nu că n-ar merita. Dar nu ţara e de vină. Ţara e minunată. E o bucată de pământ care ne găzduieşte, ne dă de mâncare, de trai, de muncă. De vină sunt doar gândacii din capul nostru.
Gândim greşit, credem prea mult în preoţi şi clarvăzători, bem mult, spunem minciuni, nu ne respectăm, nu învăţăm limba, furăm, dăm mită, …ce mai…eu să vă spun….Nu ţara e de vină. Oamenii fac ţara. Şi dacă oamenii o fuck, ei să o şi desfacă.Adică nimic nu e imposibil. Trebuie doar schimbate sau direcţia, sau viteza, sau volumul, sau lumina din gânduri.Ceva cu siguranţă trebuie schimbat. În minţile noastre. Schimbările sunt un proces destul de rapid. Consecinţele schimbărilor însă durează cam mult până le simţi. Şi cum cineva a spus că ar fi bine să te grăbeşti încet, Spune-ţi şi tu:
Eu vin şi mă duc.
Copiii rămân.
Eu le las ce-am găsit
sau pot şi mai mult?
(Creaţie proprie.Mătincă am prins o rimă.Deci mă duc la pescuit)
Tot dimineaţa am ales şi piesa. Seara la 10, după toate emisiile, ne-am aşezat 3 oameni şi ne-am sfredelit minţile. Pe la 1 dimineaţă versurile erau terminate. Peste câteva zile piesa a fost înregistrată în studio. Apoi filmată. Un scurt making off.
Am parte de o echipă cum numai concurenţii şi-o pot visa. Cei mai frumoşi. Muncitori. Ceea ce văd mai sus, e chiar ceea ce simt. Mai mult nu simt nimic. Obosită. Mâine la 6 scularea. Dacă v-am inspirat pentru un acces de patriotism, înseamnă că a meritat. Atenţie, însă, nu ţine mult efectul dacă nu vă uitaţi la clip măcar o dată pe zi.
În sfârşit sâmbătă seara nu mă rupe nicăieri să ies. Maică-mea a coborât raiul pe pământ şi l-a împărţit prin farfurii.Roşii din grădină, ardei din grădină, bostănei din grădină, cartofi cu păstăi din grădină, usturoi din grădină, porumb fiert, crescut în grădină, cald, sărăţel şi dulce. Printre toate aceste mane cereşti şi o vişinată de-alu taică meu, care e atât de bună, încăt la întrebarea câtă vişinată a fost făcută vara asta,mi s-a răspuns clar: cât să ajungă.
Bun găsit dragi copii. În acest final de iulie voi încheia prin a vă povesti despre ultima parte a vacanţei mele. Este dedicată Moldovei. Am zis că ar fi păcat să ai o lună de odihnă, să mergi prin ţări străine şi să nu traversezi nişte asfalturi de Moldova. Ne-am mobilizat vreo 4 colegi şi ale mele 2 odrasle. Am luat corturi, saci de dormit şi tot de ce mai are omul nevoie pentru camping. Am ales să petrecem 2 nopţi pe mal de apă. Multă apă. Prea multă apă pentru cum aceasta este valorificată de localnici. Lacul de acumulare de la Costeşti. Nordul Moldovei, puţin mai mult de 200 km de la Chişinău.
Drumurile de la proaste la foarte proaste, peisajele salvate de culoarea verde a anotimpului şi o furtună în inima căreia ne-am pomenit şi care a cernut peste noi cu ouă de geaţă. Acesta a fost doar începutul.
Cât de îngrozitor e să fii cuprins de o furtună, cu tunete, rafale de vânt şi bulgări de gheaţă, fără să te poţi ascunde măcar sub un copac, de frica de a nu fi prins de un fulger sau de o creangă ruptă? Cum e să opreşti maşina, să-ţi pui mâinile în cap şi să înţelegi că nu ai unde evada, numărând fiecare lovitură de gheaţă în maşină. E ca şi cum ar fi un mic sfărşit al lumii. Noroc că cineva acolo sus , dus de vânt, dus de gând, şi-a epuizat sacul şi a mers mai departe, lăsând soarele să răsară. Asta a fost în raionul Râşcani. Mai aveam încă de mai făcut cîţiva kilometri până la destinaţie. Şi i-am făcut. Şi am descoperit acolo pâmânt uscat, crăpat, însetat şi cam uitat de om.
Iată cum arată în Costeşti supermarketul.
De la trist, la şi mai trist. În poză de mai jos puteţi vedea ceea ce a mai rămas de la, presupun eu, casa de cultură.
Iar în această instutuţie, minţile tinere de costeşteni află ce e patriotismul, frumosul. Şcoala.
În schimb, lacul are un ferryboat. Ce-i drept acesta funcţionează exact ca ceasurile lui Dali. Adică nicicum sau când şi cum.
Aşa dar, bun venit în Costeşti-Stânca. O localitate situată la graniţă cu România, unde limba rusă e cea de stat şi unde îţi piere orice chef de frumos. Dar firea omului este exact ca şi coada şopârlei. Cu multiple posibilităţi de reabilitare. Aşa că după 200 de kilometri traversaţi prin gropi şi hopuri, după o furtună cu grindină pe care am lăsat-o în spate, băieţii şi-au scos stresul cu bere, iar eu cu bucuria de a le oferi fetelor mele prima experienţă de somn în cort şi deşteptare pe mal de lac. Apusul a fost fenomenal.
Noroc de un gospodar de-al locului, care şi-a îngrădit o bucată bună de ieşire spre lac. A adus omul acoloce l-a dus capul: o butcă pentru beri şi îngheţată, nişte boxe cu refrene de chanson, nişte plite de beton pe post de scări spre lac. Era cel puţin curat. În plus, omul ne-a lăsat să ne întindem corturile fără a ne lua bani şi aşa ne-a glăsuit: Vedeţi cât e de curat aici? Aşa să lăsaţi. Aşa am lăsat a doua zi şi ne-am mutat mai departe de teroarea muzicală din boxe şi de limbajul ierbos al vecinilor.
Aşa cum era firesc, unde nu e stăpân, găseşti toalete improvizate pe sub tufe, şi grămezi de gunoi. Unde mai pui, că oamenii nu văd lacul ca un loc doar de murdărit, ci ,de exemplu, de spălat maşina cu care au venit din Italia în vacanţa, în locurile natale. Era un moldovean acolo pe mal, care asurzea şi pescăruşii cu hip-‘hopul lui şi mai că nu-şi lingea maşina.cu numere de Franţa, în timp ce nevasta sa şi copilul erau atăt dornici să li se acorde măcar puţină atenţie. Când a venit timpul de acordat atenţie nevestei, omul a lăsat maşina lustruită, şi-a dat jos pantalonii, s-a întins la soare şi le-a trimis pe cele două în apă.
Of, ce să vă spun. Mă necăjeşte turismul ăsta de Moldova. Cu toate că ciorba de peşte făcută la foc a fost bună, iar icrele de vinete coapte la foc au fost şi mai bune. Şi somnul în sac sub cerul liber a fost binefăcător.Şi pozele n-au ieşit chiar rău. Fără gram de fotoshop. Deşi eu aş băga toată Moldova în photoshop. Şi în primul rând aş turna peste oamen intâi ceva care să le topească creierele infectate de nepăsare şi apoi alt ceva care să le picteze noi circumvoluţiuni. Şi dacă oamenii ar porni la odihnă fără saci de gunoi, un mic şoc electric le-ar simţi toată fiinţa sau măcar buzunarul. Şi dacă oamenii ar trasnforma măcar un cm pătrat de natură în spălătorii de maşini tot m-aş gândi ce rău ar trebui să sufere. Pentru că nu se poate doar să comsumi, să consumi, să consumi, fără a te gândi că nu eşti stăpân pe univers, ce doar pe propria viaţă, care merge paralel cu multe alte vieţi.
Colegilor mei ţin să le mulţumesc că au făcut parte din acele câteva capitole frumoase ale acestei călătorii.
Dragă Lacule de la Costeşti-Stânca, se pare că nu te-ai născut în locul potrivit. De altfel ca şi mulţi dintre noi. Cu puţină imaginaţie şi cu bani nu foarte mulţi, te-aş fi trasformat într-o bijuterie sau măcar aş fi instalat câteva urne de gunoi, câteva toalete şi o patrulă. Turismul de Moldova înainte de bijuterii, are nevoie, în primul rând, de gospodari cu minte şi oameni care să iubească frumosul şi curăţenia.
Încă nu ştiu cum arată locul în care am ajuns, dar miroase bine. E cald şi umed. Bun început de poveste? Parcă ar fi un preludiu pentru o întîlnire a Clubului Erotomanilor Anonimi. E tare întuneric. Şi am valuri sub balcon şi ţânţari-tigru(negri, vărgaţi şi tare agresivi).Dar şi în paradis sper că există noapte. Acum nu vă pot arăta acest paradis, dar google images spune că la lumina zilei el arată aşa:
(Notă pt arhitectul-principal al mun Chişinău, d-ul Modârca: Eu ştiu că asta nu arată la fel de distractiv ca şi aberaţiile arhitecturale din dibond şi steclopachete din Chişinău, apărute cu aprobarea dvs. Dar să ştiţi că e normal când toate casele arată aproximativ la fel, cu acoperişuri aproximativ la fel. Aşa e drăguţ. )
Confuză. Iată cum aş caracteriza starea mea de acum. Pe de-o parte, emoţiile unei vacanţe incredibil şi neaşteptat de frumoase. Pe de altă parte câteva cuvinte pe care le aud frecvent şi îmi provoacă alergie cerebrală. Uneori am senzaţia că nici n-am plecat în vacanţa. Bani, bani, bani, bani, plahotniuc, bani, bani, sărăcie, hoţ, bani, bani, bani, greu, greu,hoţ…Mă disperă ideea infinitului unei aşteptări. Cât timp o să ne mai ia, nouă moldovenilor, să putem respira uşuraţi, să ne putem descreţi frunţile, să ne putem aminti cu căldură de locul în care revenim după scurtele noatre escapade de vacanţă.
Am făcut azi 7 ore la volan,pe drumuri frănţuzeşti-italieneşti. Reproduc câteva fraze din multiplele dialoguri din maşină…
– Dar oare noi când o să avem aşa drumuri?
– Niciodată mămica, niciodată
Peste câteva zeci de minute…
– Dar oare ei când vin la noi în ţară şi văd drumurile noastre şi sărăcia noastră, ei ce cred despre noi?
– Ei, ce cred mămica….îi apucă jelea şi vor să investească, adică puţină binefacere nimănui nu strică. Ne iubesc femeile, îşi cheltuie nişte mii de euro, se uimesc de preţul unei camere de hotel în MD, pornesc nişte afaceri cu moldoveni care le trag ţeapa mai târziu şi se întorc cu buza umflată la drumurile lor linse.
Dar noi….Noi adunăm. Adunăm de nuntă, adunăm de cumătrie, adunăm de moarte, de pomană, adunăm de zile grele. Trăim în saraiuri, ca să ţinem casa mare curată. D-apoi unde ne-or boci babele la 3, 9, 40 de zile? Ş-apoi stai….că noi mai avem 6 luni, 9 luni, 1 an, 2 anitot de bocit. De, că aşa e obiceiul. Până nu distrugi,până nu îngenunchezi definitiv omul care trece printr-o tragedie, cu slujbe, lumânări şi pomeni, nu te poţi numi tradiţie creştin-ortodoxă. Cu cât mai grele sunt condiţiile de rugă într-o biserică pentru simplii enoriaşi, cu atât mai bine. Că de, apropierea de divinitate prin chin se obţine. Nu relaxaţi sau aşezaţi pe scaune. În picioare, lihniţi de foame,de sete şi de duhoarea lăcaşului sfânt şi nu cumva să îndrăzneşti să arăţi că ai o minte mai luminoasă, în care apar întrebări legate de anumite paradoxuri religioase. Îndată o privire evlavioasă de slujitor îţi va arăta unde ţi-e locul. Am botezat recent un băieţel. Şi mi-am permis imprudenţa să-l întreb pe părinte despre o dilemă de a mea. Uffff, iată unde poţi să te deochi.
Noi nu ne putem nicidecum lecui de necesitatea de a agonisi. Şi mai ales nu ne putem opri în a transforma fiecare cumpărătură din valută străină în lei moldoveneşti şi ne tot încleştăm mâinile la chept şi ne văităm.
Am lăsat 30 de euro la ghişeul de ieşire de pe autoban. Mintea mea de moldoveancă iar se apucă şi face calcule. Oho… tocmai 500 de lei…atâta costă 7 ore de confort pe drumuri perfecte, cu 130 la oră. Un biet şofer în faţa mea a adormit la volan, de atâta perfecţiune şi şi-a jumulit bine maşina de un perete.
Vă imaginaţi, îmi zice mie o pâmânteancă stabilită în Italia, aici cad smochinele coapte din copac şi nu vine nimeni să le fure. Dar mama mea, munceşte acasă în MD pe ogor tot anul şi mi se plânge la telefon că au fost şi i-au furat usturoiul şi popuşoiul într-o noapte.
Dar asta cum vă place? Ca să-i ajute pe cei de acasă să ducă un trai mai decent, ai noştri moldoveni îndură chinuri şi umilire prin străinătăţi. Cei de acasă, conştienţi fiind de motivele care i-au mânat pe cei dragi spre păşuni străine,de aici primesc bănişori prin tranfer, de aici se uită toată ziua la NIT. Cum e posibil ca fraţii să fie dezbinaţi pe motiv că cei din MD votează pentru comunişti, iar cei plecaţi din MD nu mai găsesc forţe şi motive să-i convingă pe cei rămaşi să nu-i mai voteze? Nu, dragă Western Union, sloganul tău de pe panouri este unul total lipsit de bun simţ. Pentru că dragostea nu se transferă….dragostea, de la distanţă, nu are echivalent bănesc.
-Nu-i drept aşa. Nu-i drept să aibă ăştia atâta mare frumoasă şi noi să nu avem măcar o bucăţică de plajă cu ieşire spre mare…..Frânturi de gânduri exprimate cu voce, după peisaje pe care eu credeam că doar Richard Gere le are pictate prin filme. Munţi, mare, sute de tuneluri,livezi de măslini, viluţe unicromatice conidmentând aceste peisaje.
Valentina Vidraşcu s-a adeverit a fi o foarte bună parteneră de voiaj. Câte istorii am aflat de la ea. Şi mai are atâtea legende de povestit. Despre oameni mari, despre trecutul lor glorios. Dar asta nu e la fel de interesant ca dragostea Valentinei. Dragostea pentru dragostea pe care a pierdut-o şi pentru tot ce e frumos. 16 euro Valentinei pot să i se pară o avere când vine vorba să achite nuş ce taxă la aeroport. Şi i se par un fleac când vine vorba despre ultimul Vogue sau Elle. În viaţa mea n-aş da 8 euro pe-o tâmpenie de revistă de modă. Valentina însă ştie să mă complexeze pentru această lipsă de interes pentru lucruri frumoase. Ea îmi arată exact articolul pentru care a meritat să-şi mişte fundul de pe plajă ca să meargă la chioşc şi să lase acolo cei 16 euro. Să nu fi fost Valentina, nu mă mai duceam eu în vecii vecilor la Cannes, pe arşiţa cea mai mare. Şi doar graţie insistenţelor sale am văzut vitrine de magazine – opere de artă, vânzătoare care stau şi în genunchi, doar să le cumperi pantofi de la Miu Miu cu 576 euro perechea. Şi tot Valentina are talentul de a fi categorică când vine vorba despre anumite principii de viaţă şi absolut flexibilă sau neutră, când nu conteaza.Am prietene mature, coapte. Şi cred că aşa trebuie să ne fie prietenii. Ca să avem ce învăţa de la ei.
Oare despre ce-a fost articolul ăsta? Despre o cratiţa cu borş, care tocmai a dat în clocot, deci e bună de scos de pe foc.
Faceţi un click pe această minunată poză şi descărcaţi noul single al băieţilor de la Snails.Îi iubesc atât de mult, pe toţi la un loc şi pe fiecare în parte şi mi se par incredibil de buni în acest nou album, pe care se pregătesc să-l scoată în toamnă. Tot materialul este în l.engleză. Piesele au fost înregistrate în Suedia, vocalistul Lilian Severin zis şi Liurex sună extraordinar,adolescenţa din vocea lui a devenit mult mai matură. Apariţia lui Igor Buzurniuc în trupă nu putea să rămână neobservată în noul sound al Snails-lor, Vitalie Colţ şi Mircea completează acest puzzle cum se poate mai bine. Un artist zilele trecute mi-a venit la emisiune cu părul vopsit şi cu ţinută de interpret de operă, brâu, sacou şi tot felul de alte chestii inadecvate. Mie însă îmi plac artiştii, cu părul natural, puţin nespălat, ciufulit, în maiouri şi blugi, cu simţul umorului în buzunar.Vă rog mult şi nişte comentarii despre piesă.
A fost un târg încântător. Ochii au uitat cine le e stăpânul şi alergau de la o ţară la alta, ca nu cumva să le scape ceva. Incredibil, Târgul de Binefacere la Moldexpo a început la 10, iar la ora 12 multe farfurii erau deja goale, s-au băut litri de vin fiert, s-au cumpărat zeci de daruri pentru cei dragi. Şi asta în pofida vremii, pe care mulţi ar fi folosit-o ca scuză serioasă,ca să nu meargă la vot.
Am revăzut o sumedenie de oameni, cu care n-apuci să schimbi o vorbă nici prin telefon, din lipsă de timp. Ba chiar am cunoscut telespectatori, care au venit la târg, aflând despre el de la “Sare şi Piper”. Chiar dacă au filmat mai multe televiziuni, eu am făcut o sumedenie de poze şi vă voi oferi un fotoreportaj luni, la emisiune. Aşa că urmăriţi-ne!
Americanii au avut un frumos stand, zgomotos şi gustos. Aici am încercat un cheescake, aşa cum îmi place – fraged, dar dozat de gras şi dulce. De asemenea, am încercat şi o tartă cu ciocolată şi alune. Am luat şi cu mine acasă. La stand-ul SUA puteai alege dintr-o sumedenie, şi o carte bună în limba engleză.
Mâncarea de la ruşi a fost formidabilă. Păcat că unele cunoştinţe, pe care le-am întîlnit, au spus că, din principiu, nu vor să treacă pe la stand-ul ruşilor. Aveau somon, marinat chiar de bucătarul Ambasadei, aveau vinegretă, varză murată, castraveţi şi vodcă(la cele din urmă se făcea coadă chiar), chifle mici cât pumnul unui copil, cu varză şi carne. Tot aici am gustat şi un mors de răchiţele, al cărui reţetă am şi aflat-o.
La stand- ul românesc – cam mioritic, adică puţin cam cuminte. Multe pliante, mâncare mai puţină, în schimb, am cumpărat un vin alb spumant foarte bun.
La italieni, multe dulciuri. Nu înzadar stand-ul Italiei s-a numit “La Dolce Italia”. Aici, din nou, m-am lăsat ispitită de un vin alb din 2009. De ce nu? Unde mai găseşti la noi un vin de străinătate, la preţ acceptabil.
În fiecare an de Târg, acesta din urmă fiind deja a 15-ea ediţie, mă uimesc plăcut ucrainenii. Sunt cei mai zeloşi. O grămadă de bucate tradiţionale şi foarte, foarte petrecăreţi. Azi lumea făcea cozi la slănină şi la balabuşte cu un 50 de vodcă.
Cei din Belarus aveau multe bunătăţuri şi cosmetice, pentru cei care pricep.
Nemţii vindeau la greu waffers şi clătite. Iar la la stand-ul turcesc putei găsi o cafea turcească autentică, măsline şi găluşte conservate. Turcoacele, se vede că sunt negustorese din născare. Nu te lasă să treci pe lângă ele, fără să te cucerească cu vreo ofertă.
Au cam lipsit anul acesta handmade-rii noştri şi e păcat. Mizam să găsesc mai multe daruri de Crăciun.
Cu toate acestea, Târgul, organizat de Clubul Internaţional al Femeielor , dar şi de Organizaţiile Internalţionale din Moldova, mi se pare unul dintre cele mai colorate, spectaculose şi reuşite evenimente de la noi. Şi dacă s-ar organiza măcar şi-n fiecare weekend din decembrie, ar avea un succes şi mai mare.
Luni la emisiune vă spun reţeta unei băuturi calde, tradiţional suedeze. Graţie bunei mele cunoştinşe Nina Orlov, vă deschid secretul celei mai gustoase licori pentru sezonul în care intrăm. Seamănă cu vinul fiert, dar are câteva ingrediente care nici nu am bănuit că ar putea intra într-o băutură fierbinte.
Fiţi cu ochii pe noi, luni,la 18.15, la JurnalTv. Eu şi cu Andrei suferim în fiecare zi pentru ca cele 2 ore de Sare şi Piper să devină motivul revenirii voastre cât mai grabnice acasă, după o zi de muncă.
Faptul că a venit o zi nouă, chiar dacă ar trebui să fie o veste bună, nu prea e. Săptămâna începe cu dezamăgire. 70 % din moldoveni sunt niște loseri. Din păcate, cu 1/3 de populație mare revoluție nu facem. Ce urmează? Dizolvarea parlamentului, iar alegeri, iar sărit dintr-o tabără în alta, iar interese și bani împărțiți la cei care vor alege tabăra corectă.Iar batem pasul pe loc. Eu însă vreau l.română în constituție, eu vreau drumuri mai bune, eu vreau o țară care din stagnare să treacă măcar într-un ușor ritm de stabilitate. Eu vreau cei mai buni prieteni ai mei să nu mai plece în Canada., eu vreau să se termine cu mafia și cu monopolul, să se investească în cultură. Eu vreau niște lucruri atât de neînsemnate în comparație cu acest cancer care afectează țara, încît nu mai știu cînd o să le vină timpul.
De la atâta bătut de pas pe loc nu mai observăm cum ne înecăm în propria groapă. Adevărul e că și guvernanții au dat-o rău în bară. S-au supraapreciat și și-au subapreciat narodu’.Campania pentru referendum – primitivă și neinspirată. Să le fie de învățătură.
De la referendum n-am poze – plin netul. De la yardsale – câteva.
