Monthly Archives

October 2011

De-ale mele

Blog oficial pentru Animest

 

În sfârşit designerii de panouri publicitare din Chişinău au de la cine se inspira. Mai ales designerii care au avut grijă de Ziua Independenţei şi de cei 575 ani ai Chişinăului. În ambele cazuri lipsa de inspiraţie şi creativitate de pe panourile publicitare din Chişinău a fost ucigătoare.  Ohoho, vă imaginaţi un festival de filmd de animaţie şi-a ales o oaie în calitate de logo? Care-i legătura? Unde-i logica? De ce atât de evaziv? Ce are oaia şi festivalul de film de animaţie în comun? De ce culoarea roz? De ce atât de mult roz? De ce nu avem o bratskaya maghila de sponsori scrisi măşcat, aşa încât să uiţi despre mesajul publictar? Toate aceste lucruri se vor întreba câţiva designerii grafici de la noi, care lucrează pentru comenzile de stat.Şi bine vor face. Poate măcar după asta se mai luminează puţin. Panouri cu oiţe şi roz magenta mă fac să vreau să le fac o poză. Doamne, cât de disperaţi putem fi.Ei bine, să trecem de la cicălit la lucruri mai plăcute.

Anim’est vine la Chişinău. Pentru mine e o bucurie fără margini. Institutul Cultural Român face tot mai multe lucruri bune în Moldova, iar Anim’est este următorul.

Festivalul Internaţional de Film de Animaţie Anim’est, cel mai important de acest gen din România şi unul dintre cele mai mari din Europa Centrală şi de Est, ajunge, începând de anul acesta, şi la Chişinău! Înfiinţat în 2006, Anim’est e cel mai mare festival de film din Bucureşti, ca număr de spectatori şi invitaţi, număr de filme, de cinematografe şi evenimente speciale. Adunând, pe parcursul primelor șase ediţii, peste 65.000 de spectatori şi proiectând peste 2.200 de filme de animaţie (lung şi scurt metraj, videoclipuri muzicale şi clipuri publicitare), Anim’est este festivalul de film cu cea mai spectaculoasă creştere în rândul publicului bucureştean. Sper că prima ediţie va fi de bun augur, pentru ca şi noi la Chişinău să apucăm să ne bucurăm de o a 5-ea, a 6-ea ediţie.

Intre 3 şi 6 noiembrie, la Cinematograful Odeon din Chișinău, ne aşteaptă 4 zile de proiecţii de filme de animaţie, inclusiv o secţiune autohtonă  cu producţii legendare de la noi.  Vă voi ţine la curent cu toate evenimentele, pentru că, daţi-mi voie să mă laud, nataalbot.md este unul dintre puţinele bloguri oficiale ale festivalului Anim’est.

20 October 2011
De-ale mele

Tragedia lui Huidu şi iubirea poporului

Recunosc, de mai mulţi ani îi urmăresc şi chiar dacă şi-au făcut mulţi duşmani, Cârcotaşii au fost pentru mine tot timpul un model de echipă de televiziune. Carismatici, inteligenţi, haioşi, tineri şi tupeişti. Ştiu că au spus multe răutăţi, ştiu că pentru răutăţi se şi plăteşte o notă, mai devreme sau mai târziu. Mă întreb însă cei care au fost oarecum supăraţi pe Cârcotaşi, sunt oare capabili acum să se bucure pentru nenorocirea care a dat peste ei?  Mai exact peste Huidu. Se pare că unii sunt capabili.

Aveam un coleg care acum câţiva ani a făcut un training de radio la Huidu şi-l invidiam sincer pentru că povestea atât de frumos despre Şerban şi felul în care gândeşte şi vede lucrurile. Am cunoscut şi colegi de-ai lui de breaslă care ştiu despre  o altă parte a lui Huidu, mai întunecată. Cred că această parte întunecată este în fiecare dintre noi. Aşa dar nu-l justific şi nici nu-l venerez. Mai cu seamă, înţeleg că e un om ca şi toţi ceilalţi, cu bune şi rele. Şi este un om, indiscutabil, născut sub o stea. Stea, care în mai puţin de 1 an ajunge a doua oară în iad. M-am întrebat de nenumărate ori, atunci când am avut parte de tragedia mea, aceleaşi întrebări: de ce, pentru ce? Acum, când văd cum soarta dă cu bâta în Huidu mă întreb acelaşi lucru.

Riscă 10 ani de închisoare.După o vacanţa cu familia la munte, fiind în drum spre casă, într-un loc în care acum 2 ani şi-a lăsat carnetul de şofer pentru o încălcare.Cum va proceda justiţia românească în cazul unei vedete mari, care din nefericire, dar din culpă, a stins 2 oameni? Şi oare ce învăţături ar mai trebui să tragă un om care acum un an a fost la porţile infernului? De atunci nu mai pot asculta show-ul de la radio, pentru că mă doare prea tare să aud consecinţele cu care s-a ales Huidu după accidentul de la ski.

Regret sincer. Sună ciudat pentru cineva, că mă doare atât de tare destinul unui om pe care nu-l cunosc personal, dar al cărui durere îmi e atât de cunoscută. Durerea este provocată de imposibilitatea de a da timpul înapoi pentru a corecta o clipă şi de nedreptatea care crezi că ţi-o face destinul. După incidentul de la ski, familia lui Huidu i-a fost cel mai puternic sprijin. Familia şi meseria. De data aceasta se pare că vă avea nevoie de şi mai mult sprijin. Din câte văd publicul din România nu pare să fie dispus pentru a oferi acest sprijin. Am văzut deja clip video pe youtube cu o manea pe  fundal şi imagini ale lui Huidu cu mesajul: Băgaţi criminalul la puşcărie. Video apărut la doar câteva ore de accident!!!

Ştiţi care este cel mai mare risc al meseriei noastre. Să te alimentezi din popularitatea ta.Să ai imprudenţa să crezi în iubirea publicului.

Răutăţile pe care le-a auzit Huidu iarna, atunci când a petrecut revelionul în comă, au fost floricele pe lângă ce va urma acum. Eu însă, sincer îi dorec multă, multă susţinere din partea celor dragi. Şi mai ales să găsească răspunsul la întrebările: de ce şi pentru ce?

16 October 2011
De-ale mele

Poza zilei

Foto:Adrian Gav

Şi totuşi cine e omul din spatele laminatului?

Mi-a spus cineva că d-lui Plahotniuc îi plecase nevastă-sa în vacanţă şi el tocmai încerca să afle dacă a ajuns cu bine.

Azi o zi de pomină. Oare ce-o să fie?

13 October 2011
De-ale mele

Norocul revine?!

Cînd a căzut poza lui Mihai Dolgan, eu am bocit. Clipul ar fi meritat mai multe investiţii.Dar de unde să le iei?  Aş vrea să cred că Noroc mai există. Şi îmi plac  cele doi voci noi apărute în trupă. Serj Cuzencov şi Margareta Iarovoi. Noroc, Norocului!

11 October 2011
De-ale mele

Un pasaj cu Bucureşti despre Chişinău

Am fost la București. Ca să văd un concert, ca să văd oameni dragi, ca să mânînc o ciorbă după care mă topesc,  ca să dorm într-o casă veche românească, printre tablourile uimitoare ale Eudochiei Zavtur, ca să văd studiourile performante ale unei televiziuni, ca să o cunosc pe jurnalista Carmen Avram și să mă liniștesc. Nu mai mă mai simt atât de singură în boala pentru meseria mea.

În primul rînd am un cuvânt de bine pentru drumurile din România. În doar 4 ani, de când fac parte din EU, românii și-au tras drumuri. Drumuri foarte, foarte bune. De nota 10. Am fost și iarna în România. Chiar și prin cele mai părăsite sate, m-am rătăcit, dar drumurile continuau să mă uimească. La noi nici cele care se fac acum nu arată ca cele din România. Mă aflam la volan și simțeam cum drumul mă poartă ca o apă. Mi-am amintit atunci de problemele cu proaspătul asfalt de pe Alba Iulia, cel din Valea Trandafirilor sau chiar și cel de pe șoseaua Chișinău-Leușeni. De ce oamenii, în mâinile cărora ajung niște bani de administrat pentru un bine comun, nu-și pun problema unui ecou pe care îl va avea escrocheria, furtul, neglijena față de acești bani și mai ales față de așteptările înșelate ale oamenilor. Eu pe fiecare dintre cei care au pus mai puțină smoală în asfalt i-aș pune cu burta goală pe panouri și aș scrie pe aceeași burtă: Aici sunt banii dvs!

Bucureștiul mai are o mândrie și merită aplauze. Vara aceasta bucureștenii s-au ales cu o construcție, cea mai mare de acest gen din Europa. Un pasaj care risca să fie numit în cinstea primarilor care nu se puteau înțelege al cui e meritul: “Pasaj început de BĂSESCU şi terminat de OPRESCU”, dar într-un final s-a ales să fie numit în cinstea lui Matei Basarab.

Îi lipsesc pistele pentru bicicliști și băncile de pe care să urmărești priveliștile din jur. Dar, decât așa priveliști, mai bine fără băncuțe. Parcări, mașini, mașini, parcări…offf.  Pasajul însă uimește prin proporții și prin iluminarea nocturnă. Mai tristă este însă situați chiar din centrul Bucureștiului.O sumedenie de clădiri vechi, care ascund atâtea povești, taine și istorii, pe care nimeni nu mai vrea să le cunoască, lăsate de izbeliște. Bineînțeles,  când ai de ales între a oferi o soluție practică pentru traficul aglomerat  și a investi banii în niște case vechi, vei alege prezentul, nu trecutul. Dar, vai, cât de urât arată Bucureștiul acolo, unde unii se fac a uita istoria. Clădirile vechi, pe care timpul, dar mai ales intențiile necurate ale unora, le transformă în pietre de mormânt. Știi că trebuie să stea acolo, dar nu-ți vine să te uiți la ea. Mai am o poză pe care am făcut-o în București. Așa că să-i simțiți atmosfera. Cred că bucureștenii au internet bun, deci viitorul sună bine. Dar la capitolul trecut, cabluri nu prea se trag.

Scriu despre toate astea, pentru că am profitat de escapada mea scurtă, ca să iau o gură de aer. Nu mai pot de atâta Chișinău în care nu ai ce face. Știu exact ce m-ar face  să-mi placă de orașul nostru. Încă vrea 3 parcuri ca Dendrariul de pe str. Creangă, încă vreo 30 de terenuri ca cele instalate de Vitanta, un centru istoric cu edificii restaurate ca cel de pe str.S.Lazo colț cu București, străzi pietonale – măcar una, piste pentru bicicliști, nici un panou publicitar în centrul istoric, nici o gheretă cu fundul spre Primărie, plăcuțe informaționale, cu indicatoare și mesaje binevoitoare pentru cetățeni și turiști și ăsta e doar punctul întîi. Dar asta nu se va întîmpla niciodată. Niciodată în viața mea, precizez.Îmi pare rău să fiu atât de categorică, dar atâta timp cât nu vom avea un primar hotărât, cu o mână de fier, atâta timp cât oricine își va șterge picioarele de istoria Chișinăului, de tinereațea primarului, de legi și de viitorul copiilor săi, Moldova va avea o capitală din care nu turiști, ci proprii locuitori vor căuta să evadeze.

11 October 2011
EVENIMENTE

Pofta mare, Chisinau!

Bintuie un virus. Unul foarte naspa. Iti infunda nasul, nu mai poti deloc respira spre seara.Iti vine mereu sa stranuti, dar nu tot timpul iti iese. Si asta e foarte enervant. Trag apa cu sare pe nas, ustura si injur in minte tot globul pamintesc,  apoi incepe putin sa ma lase. Dar obsev cum ii atinge pe cei din jur. Familie, colegi. Deci, paziti-va. Bantuie un virus.

In aceasta toamna, fara sa-mi dau seama, am pornit sa realizez un vis mai vechi de-al meu. Acela de a petrece si altfel sarbatorile noastre. Acum 3-4 ani am scris un proiect. Am ajuns pina la a negocia cu cei de la Cartea Recordurilor Guinness. Vai, cit business e si acolo. Pentru a certifica un record iti cer sa le respecti proceduri, sa platesti cu bani grei echipa de experti si tot sa. Deci era nevoie de prea multi bani pentru o idee aplicata in MD. Si nu-s buna eu la a-mi vinde ideile. Ma pricep la a le inghesui in cap, dar nu si la a bate pe la usi cu: dati-mi si mie niste bani, am o idee geniala. Multi bani. Asa ca am ramas cu proiectul neimplinit si l-am lasat de-o parte pentru vremuri mai senine.

Acum, de citeva saptamini, ma framint cu Hramul Chisinaului. As fi putut sa ma ascund dupa diverse circumstante si obstacole si sa-mi petrec aceasta zi cumva mai omeneste. Nu, m-a impins pacatul sa-mi iau belea pe cap. Dar, ce belea.Vom organiza cu Jurnal Tv primul din istoria Chisinaului show gastronomic in plina strada.

Hramul Chisinaului pentru mine, in special in ultimii ani, cind am devenit mai critica si mai pretentioasa, este mai tot timpul o deceptie. Mesteri populari, minunati, scumpi si talentati, inghesuiti pe un gazon, fara mese, fara scaune, vinzindu-si munca direct pe jos, pe trotuar. Concerte fara un concept mai iesit din comun, scenarii create nu de dragul sarbatorii ci pentru a unge ochii. Deci, sufletul meu nelinistit, cauta ma mult. In primul rind, niste traditii instituite si respectate de-a lungul anilor. Cum ar fi o stilistica vestimentara si cromatica a Sarbatorii. Toti Chisinauienii ar trebui de buna voie si mai ales cu multa mindrie si bucurie sa stabileasca culoarea orasului lor. Daca e alb, alb sa fie, vorba cintecului. Daca praful nu va permite sa vedeti alb, hai sa alegem o alta culoare. Si sa poarte toata lumea aceasta culoare in par, haine, accesorii, drapele. Cei care nu au aceasta culoare in garderoba sa poata imediat sa-si cumpere in strada un tricou, o boneta, o ghirlanda sau o geanta de culoarea orasului. Olandezii au ales oranjul pt ziua lor nationala. De ce nu si-ar alege si chisinauienii culoarea pentru a o purta si a aduce un omagiu orasului lor? Oare nu ne-ar face asta sa ne simtim mai aproape? Tot de Ziua Reginei olandezii organizeaza si cea mai mare vinzare de second hand. Dar ce second hand! Asa cum pentru noi second handurile reprezinta notiuni gen sarac, murdar, rupt si mai ales purtat de altcineva, am putea sa organizam ceva ce ne reprezinta. De ex, sa avem cel mai mare Tirg de Mirese, adica fete nemaritate, care sa-si demonstreze calitatile, in speranta gasirii unui mire. Sa vinda o mincare gatita de ele, o haina cusuta sau crosetata de ele, sa demonstreze ce conseve pt iarna pot face, cum se pricep la cusut un nasture direct pe sacoul imbracat sau cit de repede pot lega o cravata. As mai organiza o parada anuala a tinerilor designeri, pe care sa-i sustina statul sau chiar primaria si pe care sa-i incurajeze sa munceasca pt aceasta tara. O expozitie de lucrari trasnite ale artistilor liberi. Sa poata oamenii patrunde in atmosfera in care traiesc cei care creaza in Moldova. As face o competite de purtat neveste in brate sau de fugit pe tocuri. Vai cite as face..dar pina vor veni la putere oamenii pe care il vor interesa si alte idei decit mocirla in care traim si mucegaim de atitia ani, va invit la ceea ce indrazneste o televiziune ca Jurnal Tv sa organizeze. Pe 14 octombrie, in fata Primariei vom folosi 300 kg de ciuperci pentru a face cea mai mare ciulama de ciuperci din toate pe care le-ati mai vazut pina acum in MD. Vom pregati si 3 ceaune de 50 de kg de mamaliga. Cel putin acesta ne e planul. Poftiti la Hramul nostru.Am emotii mari. Dar oare nu de ele e nevoie pentru a ne descreti putin fruntile!?

5 October 2011
De-ale mele

La shopping, după demnitate

Tema de azi s-a născut vineri. Când am ieşit puţin cam dezorientată în stradă, ca să găsesc un magazin din care să mă îmbrac pentru o nuntă. Mă vedeam cu un costum alb, din sacou şi pantaloni, cu o bluză neagră pe care o am în dulap şi pantofii de Zara, de culoare oranj. Deci ştiam exact ce caut, dar nu ştiam unde să caut.Pentru că unicele împrospătări de garderoba la Chişinău le mai fac la Yardsale.  În rest, magazinele gen BOVONA, IMPERIA MODY SAU ELENA VELEŞCU SRL  mai mult te alungă decât te cheamă la cumpărături. Am dat un search prin redacţie şi am pornit la drum. Pe jos. Ideea de a intra în contact direct cu atmosfera Chişinăului m-a cam speriat. Mie nu-mi prea place să mă întristez cu bună ştiinţă. Aşa că am hotărât să-mi pun ipodul în urechi. Acolo răsuna tare dulce şi ciudat de vie, Amy Winehouse. Exact ce-i trebuie Chişinăului, ca să-l poţi consuma ca şi oraş.

Dulce e toamna în Moldova. Dar nu suficient de dulce pentru a reduce din amarul provocat de ce-mi vedeau ochii. Oameni horopsiţi, călcaţi şi smeriţi. Bătrâni care îţi spun pentru 2 lei ce greutate ai. De asta merită să trăieşti o viaţă, nu? Bărbaţi care poartă genţile nevestelor.Din alea de lac, Louise Vuison. Da nu le mai ajutaţi atâta!Mai bine nu le-aţi mai înşela şi aţi veni mai devreme acasă. Femei care comandă pentru iubiţii lor hlanţuguri de aur din Italia şi după aceea le verifică sms-le, ca nu cumva să se găsească vreo clientă la hlanţug. Fete care se îmbracă ca nişte ţoape şi după aia se plâng că nu au cu cine face copii.Şoferi de maxi-taxi pe care i-aş pedepsi  doar cu Radio Micul Sămăritean în bus, pentru cât rău fac acestui oraş. Poliţişti burduhoşi şi neruşinaţi. Cum poate un om cu o burtă atât de mare să inspire respect? Când el propriile pofte nu şi le poate stâpăni. Iată şi un reporter de la mine întrebând trecătorii speriaţi despre viagra. Oamenii fug de cameră ca de râie. Umblă gheboşi. Şi eu încep să mă gheboşesc. Mulţimea te face să devii şi tu parte din ea. Vitrine urâte, praf, oameni scapaţi, cu torbele pline, impiedicându-se în ele în timp ce traversează strada la roşu. Vrei nu vrei te apuci şi tu să treci la roşu. Şi uite-aşa am ajuns în faţa unei vitrine cu haine din angora,cu paiete multe  şi am uitat de ce-am mai venit. Oraşul m-a înghiţit. Am sunat-o pe Valentina Vidraşcu din faţa magazinului spre care am mers şi am rugat-o să mă salveze.M-a salvat, ca de obicei. Am făcut 180 de grade şi am plecat înapoi de unde am venit. Dar atmosfera capitalei noastre m-a făcut să înţeleg un lucru. Numai oamenii sunt de vină pentru ce li se întîmplă. Oamenii simpli, de rând. Cei care tac şi înghit zilnic noi găluşte servite de politicieni. Cei care nu pun nici un preţ pe demnitatea poporului pe care chipurile îl conduc. Fix ca şi femeile, bătute şi nefericite, care se ţin scai de jlobii lor.

Marea Adunare din 89 a fost un miracol.A fost un suflu. Cu mulţi oameni uniţi. De ce oare nu mai suntem? Că dacă am fi, PMAN ar fi zilnic o mare adunare. Aşa încît cei care au primit câte un vot de la noi să vadă că au de condus oameni şi nu o cireadă de animale care de foame, e gata şi zoi să înghită.Cea mai mare performanţă a acestor 20 de ani de independenţă este nimicirea în moldoveni a ultimelor rămăşiţe de demnitate. Nu e vorba despre demnitate naţională sau alte noţiuni patriotice. E vorba despre cel mai elementar orgoliu. Acela care se trezeşte în om atunci când înţelegi că cineva te calcă în picioare. În fiecare zi suntem călcaţi. Azi de vreo 12 ori. Şi nici o reacţie. Suntem numai buni de ieşit în Europa fără vize. Cum e să fii politician într-o ţară în care poporul înghite toate porcăriile tale şi le uită fix a două zi, când mai faci alte porcării?

Noi avem nevoie de un adevărat 7 aprilie. Cine oare să ni-l organizeze?

4 October 2011