De-ale mele

Recunosc, de mai mulţi ani îi urmăresc şi chiar dacă şi-au făcut mulţi duşmani, Cârcotaşii au fost pentru mine tot timpul un model de echipă de televiziune. Carismatici, inteligenţi, haioşi, tineri şi tupeişti. Ştiu că au spus multe răutăţi, ştiu că pentru răutăţi se şi plăteşte o notă, mai devreme sau mai târziu. Mă întreb însă cei care au fost oarecum supăraţi pe Cârcotaşi, sunt oare capabili acum să se bucure pentru nenorocirea care a dat peste ei?  Mai exact peste Huidu. Se pare că unii sunt capabili.

Aveam un coleg care acum câţiva ani a făcut un training de radio la Huidu şi-l invidiam sincer pentru că povestea atât de frumos despre Şerban şi felul în care gândeşte şi vede lucrurile. Am cunoscut şi colegi de-ai lui de breaslă care ştiu despre  o altă parte a lui Huidu, mai întunecată. Cred că această parte întunecată este în fiecare dintre noi. Aşa dar nu-l justific şi nici nu-l venerez. Mai cu seamă, înţeleg că e un om ca şi toţi ceilalţi, cu bune şi rele. Şi este un om, indiscutabil, născut sub o stea. Stea, care în mai puţin de 1 an ajunge a doua oară în iad. M-am întrebat de nenumărate ori, atunci când am avut parte de tragedia mea, aceleaşi întrebări: de ce, pentru ce? Acum, când văd cum soarta dă cu bâta în Huidu mă întreb acelaşi lucru.

Riscă 10 ani de închisoare.După o vacanţa cu familia la munte, fiind în drum spre casă, într-un loc în care acum 2 ani şi-a lăsat carnetul de şofer pentru o încălcare.Cum va proceda justiţia românească în cazul unei vedete mari, care din nefericire, dar din culpă, a stins 2 oameni? Şi oare ce învăţături ar mai trebui să tragă un om care acum un an a fost la porţile infernului? De atunci nu mai pot asculta show-ul de la radio, pentru că mă doare prea tare să aud consecinţele cu care s-a ales Huidu după accidentul de la ski.

Regret sincer. Sună ciudat pentru cineva, că mă doare atât de tare destinul unui om pe care nu-l cunosc personal, dar al cărui durere îmi e atât de cunoscută. Durerea este provocată de imposibilitatea de a da timpul înapoi pentru a corecta o clipă şi de nedreptatea care crezi că ţi-o face destinul. După incidentul de la ski, familia lui Huidu i-a fost cel mai puternic sprijin. Familia şi meseria. De data aceasta se pare că vă avea nevoie de şi mai mult sprijin. Din câte văd publicul din România nu pare să fie dispus pentru a oferi acest sprijin. Am văzut deja clip video pe youtube cu o manea pe  fundal şi imagini ale lui Huidu cu mesajul: Băgaţi criminalul la puşcărie. Video apărut la doar câteva ore de accident!!!

Ştiţi care este cel mai mare risc al meseriei noastre. Să te alimentezi din popularitatea ta.Să ai imprudenţa să crezi în iubirea publicului.

Răutăţile pe care le-a auzit Huidu iarna, atunci când a petrecut revelionul în comă, au fost floricele pe lângă ce va urma acum. Eu însă, sincer îi dorec multă, multă susţinere din partea celor dragi. Şi mai ales să găsească răspunsul la întrebările: de ce şi pentru ce?

Foto:Adrian Gav

Şi totuşi cine e omul din spatele laminatului?

Mi-a spus cineva că d-lui Plahotniuc îi plecase nevastă-sa în vacanţă şi el tocmai încerca să afle dacă a ajuns cu bine.

Azi o zi de pomină. Oare ce-o să fie?

Tema de azi s-a născut vineri. Când am ieşit puţin cam dezorientată în stradă, ca să găsesc un magazin din care să mă îmbrac pentru o nuntă. Mă vedeam cu un costum alb, din sacou şi pantaloni, cu o bluză neagră pe care o am în dulap şi pantofii de Zara, de culoare oranj. Deci ştiam exact ce caut, dar nu ştiam unde să caut.Pentru că unicele împrospătări de garderoba la Chişinău le mai fac la Yardsale.  În rest, magazinele gen BOVONA, IMPERIA MODY SAU ELENA VELEŞCU SRL  mai mult te alungă decât te cheamă la cumpărături. Am dat un search prin redacţie şi am pornit la drum. Pe jos. Ideea de a intra în contact direct cu atmosfera Chişinăului m-a cam speriat. Mie nu-mi prea place să mă întristez cu bună ştiinţă. Aşa că am hotărât să-mi pun ipodul în urechi. Acolo răsuna tare dulce şi ciudat de vie, Amy Winehouse. Exact ce-i trebuie Chişinăului, ca să-l poţi consuma ca şi oraş.

Dulce e toamna în Moldova. Dar nu suficient de dulce pentru a reduce din amarul provocat de ce-mi vedeau ochii. Oameni horopsiţi, călcaţi şi smeriţi. Bătrâni care îţi spun pentru 2 lei ce greutate ai. De asta merită să trăieşti o viaţă, nu? Bărbaţi care poartă genţile nevestelor.Din alea de lac, Louise Vuison. Da nu le mai ajutaţi atâta!Mai bine nu le-aţi mai înşela şi aţi veni mai devreme acasă. Femei care comandă pentru iubiţii lor hlanţuguri de aur din Italia şi după aceea le verifică sms-le, ca nu cumva să se găsească vreo clientă la hlanţug. Fete care se îmbracă ca nişte ţoape şi după aia se plâng că nu au cu cine face copii.Şoferi de maxi-taxi pe care i-aş pedepsi  doar cu Radio Micul Sămăritean în bus, pentru cât rău fac acestui oraş. Poliţişti burduhoşi şi neruşinaţi. Cum poate un om cu o burtă atât de mare să inspire respect? Când el propriile pofte nu şi le poate stâpăni. Iată şi un reporter de la mine întrebând trecătorii speriaţi despre viagra. Oamenii fug de cameră ca de râie. Umblă gheboşi. Şi eu încep să mă gheboşesc. Mulţimea te face să devii şi tu parte din ea. Vitrine urâte, praf, oameni scapaţi, cu torbele pline, impiedicându-se în ele în timp ce traversează strada la roşu. Vrei nu vrei te apuci şi tu să treci la roşu. Şi uite-aşa am ajuns în faţa unei vitrine cu haine din angora,cu paiete multe  şi am uitat de ce-am mai venit. Oraşul m-a înghiţit. Am sunat-o pe Valentina Vidraşcu din faţa magazinului spre care am mers şi am rugat-o să mă salveze.M-a salvat, ca de obicei. Am făcut 180 de grade şi am plecat înapoi de unde am venit. Dar atmosfera capitalei noastre m-a făcut să înţeleg un lucru. Numai oamenii sunt de vină pentru ce li se întîmplă. Oamenii simpli, de rând. Cei care tac şi înghit zilnic noi găluşte servite de politicieni. Cei care nu pun nici un preţ pe demnitatea poporului pe care chipurile îl conduc. Fix ca şi femeile, bătute şi nefericite, care se ţin scai de jlobii lor.

Marea Adunare din 89 a fost un miracol.A fost un suflu. Cu mulţi oameni uniţi. De ce oare nu mai suntem? Că dacă am fi, PMAN ar fi zilnic o mare adunare. Aşa încît cei care au primit câte un vot de la noi să vadă că au de condus oameni şi nu o cireadă de animale care de foame, e gata şi zoi să înghită.Cea mai mare performanţă a acestor 20 de ani de independenţă este nimicirea în moldoveni a ultimelor rămăşiţe de demnitate. Nu e vorba despre demnitate naţională sau alte noţiuni patriotice. E vorba despre cel mai elementar orgoliu. Acela care se trezeşte în om atunci când înţelegi că cineva te calcă în picioare. În fiecare zi suntem călcaţi. Azi de vreo 12 ori. Şi nici o reacţie. Suntem numai buni de ieşit în Europa fără vize. Cum e să fii politician într-o ţară în care poporul înghite toate porcăriile tale şi le uită fix a două zi, când mai faci alte porcării?

Noi avem nevoie de un adevărat 7 aprilie. Cine oare să ni-l organizeze?

Societatea înaltă a Chişinăului este formată pe citeva principii. Selfmade-rii şi prin Moştenire made-rii.

Selfmade-rii sunt cei care nu se ştie de unde au apărut, au ştiut cum să dea din coate şi au rezistat în faţa diferitor calamităţi sociale. Prin moştenire, în categoria VIP-lor, ajung  cei care sunt conectaţi relaţional la VIP-ri. De pe spatele părinţilor decolează copii, de pe cel al iubitului decolează iubita sau invers, de pe cel al soţului decolează soţia sau invers, de pe spatele fratelui decolează o soră şi tot aşa.  Mai exista şi un alt set de criterii: cel profesional şi cel de origine etnică. Unii sunt apăruţi în high class graţie profesiei, activităţii, alţii pentru că au rădăcini străine . Tot felul de ambasade, peace corpuri, organizaţii importante si altele. Pe aceştia foarte usor îi depistezi în mulţime. Ei poartă bocanci din piele roscată, au fizionomie inteligentă şi poartă cravată cu romaniţe sau oameni de zăpadă. In high class-ul nostru mai intra şi o gramadă de fete extraordinare.Chitite. Şi ele un fel de self made-ri. Adică, dacă nu insistau ele să apară prin reviste, nimeni nu mai apuca să descopere aşa comori.Ele îşi fac aranjare la salon pt fiecare recepţie, au un machiaj bun pentru luptă şi ies in evidenţa prin nivelul serios şi conştiincios de pregatire pentru ieşirea în lume. Spre deosebire de societaţile bine conturate ale altor ţări, în high class-ul moldovenesc oricine poate peste noapte deveni high class. Te-ai înţeles cu 7 revsite să scrie despre tine o lună şi jumate şi gata eşti VIP.Revistele noastre ştiu că au un cititor nepretenţios. O să înghită orice. Eşti invitat la tot felul de recepţii şi lansări deosebit de importante. Şi nu contează că tu abia eşti proprietara noului,al miilea salon de frumuseţe sau  companie de turism apărute peste noapte în Chişinău. Exist, deci sunt VIP. Aşa dar felul în care oamenii pot ajunge pe coperte de reviste în Moldova vorbeşte despre faptul că revistelor le e fix în cot dacă o să se vândă proaspătă ediţie sau nu. Ele nu trăiesc din vânzarea revistei prin copertă. Acestea adesea sunt gratuit repartizate în locuri de aglomeraţie sporită. Restaurante, saloane de frumuseţe şi cluburi. De câteva ori pe an se mizează şi pe o faţă populară, o personalitate cu magnet. Dar astea sunt excepţii. Calendarul anual de  apariţie pe coperte este împărţit între companii care îşi scot, cu ocazia aniversării, toată echipa de manageri într-o poză, însoţită de sloganul: Suntem o echipă şi asta ne face cei mai puternici. Apar pe coperte şi străinii. Of, tare ne mai palce să-i pupcurim. Şi lor le place. Ce să-i faci? Cine-i cu banu, ăla comandă muzica. Străinii vin cu vreo remarcă neaşteptată pe copertă,vis-a-vis de cât de primitoare este Moldova: Femeile din Moldova sunt cele mai frumoase! Avem multe VIP-ri. La noi toţi sunt Vip-ri. Şi asta nu e rău.Asta, de fapt, înseamnă că moldovenii nu au nevoie de Vip-ri. Şi nici ele de moldoveni. Ne place să trăim cu toţii în colb şi să fim cu toţii importanţi. Cantitatea de VIP-ri pe metru pătrat în Moldova depăşeşte cantitatea de memorie  care ar trebui să ţină minte cine-s oamenii aştia şi de ce ei au devenit atît de cunoscuţi. Cert e că au apărut printr-o sumedenie de poze de la petreceri şi n-ai cum să nu le spui bună seara. Chiar şi în gând.

Azi am văzut la uşa unui club cum oamenii se împart pe categorii. Criteriul de sortate, unul foarte primitiv: ai hlanţug cu cruce  la gât, eşti tuns ca un cioban, ai statura sub mediu, porţi adidaşi albi – gata, nu treci face controlul. Nu mai meriţi să intri in local. La face control –  baieţi de-alde Şoltoianu. Sila esti. Nichevo bolishe ne nado. Poate doar un pistol pentru autoapărare. Mai stii, cine o  vrea să le facă vreun rău.

Mai pe scurt. Azi am aflat cum miroase carnea ţinută 21 de zile în vacuum pentru a fi gata de pregătirea unui steak. S-a deschia un local nou în Chişinău. Foarte drăguţ în interior şi binevenit pentru carnivorii din Chişinău. Şi tot azi am înţeles că nunta lui Ilan Shor nu doar face senzaţie în MD, ci chiar este o senzaţie. Din moment ce, una dintre cele mai populare teme pentru glume la o seară de comedy a fost tocmai despre nunta anului.Apropo glumele destul de inspirate. Un stand up comedy cu Zebra Show destul de.

Am fost destul de vagă. Ştiu. Da ce să fac eu dacă voi vreţi nume, exact, adrese, numere de telefon? C ine şi cu cine? La redacţia noastră a parvenit o scrisoare plină de revoltă. Cică scriu din ce în ce mai prost şi nu mai sunt pe plac. Dar cineva s-a întrebat vreo dată cât de mult eu mă strădui să vă plac? Eu azi m-am întrebat. Eu chiar mă strădui. Sincer.Vă rog, mai daţi-mi o şansă. Altfel…ce rost mai are să ţin acest blog.